Cookies de analiza a traficului  Accept | (oricand puteti renunta la acceptul dat) Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
CĂRŢI NOI / Produse noi. PROMOTIINr. vizualizari: 9

Despre sfintenie. Chipul sfinteniei feminine in spatiul romanesc - Dr. Marius Andreescu (CARTE)

Lector univ. dr. MARIUS ANDREESCU
Tags: sfinte; sfinte romance;
 
Introducere la cartea Sfințenia.Sfinte femei românce – mlădițe din Hristos
a doamnei Ibolyka Ilonka Fediuc      

    

 „Fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt”. Acest îndemn este scris în mod direct în Noul Testament în 1 Petru1-16. „Ca niște copii ascultători, nu vă lăsați târâți în poftele pe care le aveați altădată, când erați în neștiință. Ci, după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiți și voi sfinți în toată purtarea voastră. Căci este scris: „Fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt.” Totuși, Apostolul Petru nu face altceva decât să citeze o poruncă mult mai veche din Vechiul Testament, care apare în repetate rânduri în cartea Leviticul 11:44, 19,2 și 20,26 .

      În sensul său biblic original, cuvântul „sfânt” (kados în ebraică / hagios în greacă) înseamnă a fi „pus deoparte”, „pus la o parte pentru Dumnezeu” sau „separat” de ceea ce este lumesc, trecător sau degradant moral. Apostolul Petru subliniază că această transformare nu este doar una teoretică sau ritualică, ci trebuie să se reflecte în fiecare decizie, cuvânt și acțiune de zi cu zi. Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă:’’Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa’’ ( Evrei, 13, 7). Fragmentul subliniază importanța cinstirii păstorilor bisericești, a căror mărturie până la sfârșitul vieții oferă un model de statornicie. În timp ce liderii pământești sunt trecători, credința rămâne ancorată în Hristos, care este „ieri şi azi şi în veci, acelaşi”.

       Cartea doamnei Ibolyka Ilonka Fediuc este un omagiu adus sfințeniei întruchipată mai întâi în Prea Sfânta de Dumnezeu Născătoare Pururea Fecioară Maria și în ’’Sfinte femei românce-mlădițe din Hristos’’, așa cum autoarea afirmă în titlul monografiei sale. În teologia ortodoxă, sfințenia nu este o simplă perfecțiune morală sau o performanță umană, ci participarea directă a omului la viața divină prin îndumnezeire (theosis). Ea reprezintă starea în care omul se unește cu Dumnezeu, devenind purtător al harului Său. Spre deosebire de alte însușiri, sfințenia aparține în mod absolut și inerent doar lui Dumnezeu (qadosh – cel pus deoparte, separat de profan). Omul nu are sfințenie de la sine; el devine sfânt doar prin participarea la energiile necreate (harul dumnezeiesc) pe care Dumnezeu le revarsă în lume. Sfântul este, așadar, o „oglindă” în care se vede strălucirea lui Dumnezeu, așa cum afirmă Sfinții Părinți. În Ortodoxie, accentul nu cade pe îndeplinirea unor norme juridice sau morale, ci pe transformarea ontologică a omului. Dobândirea sfințeniei necesită o strânsă cooperare (sinergie). Dumnezeu oferă harul în mod gratuit, însă omul trebuie să răspundă prin credință, pocăință, participare la Sfintele Taine și fapte bune.

       Prin sfințenie, chipul lui Dumnezeu sădit în om la Creație este curățat de păcat și ajunge la „asemănare”, permițând Duhului Sfânt să locuiască deplin în el. Sfinții nu sunt oameni ideali care nu au greșit niciodată, fără păcat,  ci oameni asumați care au învățat să se pocăiască profund, înoinduși viața   să trăiască în și pentru Dumnezeu lăsând binele să triumfe în viața lor. Sfințenia nu este un privilegiu rezervat exclusiv monahilor, clericilor sau unei elite ascetice. Conform teologiei ortodoxe, fiecare creștin botezat este chemat la sfințenie, indiferent de profesie, vârstă, epocă istorică sau statut social. Ea reprezintă, de fapt, starea de normalitate și echilibru deplin a condiției umane. Așa cum subliniază marii teologi ai Bisericii (precum Sfântul Părinte Dumitru Stăniloe), sfințenia înseamnă deschiderea totală a omului trecător către prezența Celui Veșnic, devenind o prelungire a iubirii și luminii lui Hristos în istorie.

        În viziunea teologică a Sfântului Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, sfințenia nu este un simplu ideal moral sau o performanță pur umană, ci este lucrarea Duhului Sfânt în om și participarea reală a acestuia la viața divină. Pentru Părintele Stăniloae, sfințenia se definește prin câteva coordonate esențiale: Sfințenia se manifestă printr-o profundă sensibilitate spirituală. Sfantul îmbină fermitatea credinței cu o bunătate copleșitoare, ambele radiind din iubirea divină. Inspirat de Sfântul Chiril al Alexandriei, Părintele Stăniloae subliniază că sfințenia este strâns legată de jertfă. Omul se sfințește în măsura în care se dăruiește total lui Dumnezeu și aproapelui, unindu-se cu jertfa lui Hristos. Omul nu este un obiect pasiv în fața Creatorului, ci este înălțat de Dumnezeu la rangul de „convorbitor”. Sfințenia înseamnă deschiderea totală a inimii pentru a răspunde chemării iubitoare a Treimii. Sfatul și prezența unui om sfânt acționează ca o putere eliberatoare din neputințele și resemnarea care ne apasă, oferind o lumină sigură pe calea mântuirii. Părintele Stăniloae descrie sfântul ca pe o prezență binevoitoare, dar în același timp impunătoare și respectată, care copleșește prin curăție, bunătate și înțelegere. În timp ce oferă un sentiment de tihnă, sfântul trezește în cei din jur și o conștientizare a propriilor insuficiențe morale, a duplicității sau a lipsei de curăție. Părintele Dumitru Stăniloae însuși — canonizat recent de Biserica Ortodoxă Română ca Sfânt Mărturisitor — a transpus această teologie în propria sa viață, transformându-și suferința din temnițele comuniste și urcușul academic într-o mărturie vie a prezenței Duhului Sfânt.

        În teologia ortodoxă, calea spre sfințenie este exact același lucru cu îndumnezeirea omului după har (cunoscută sub denumirea teologică de theosis). În Psalmul 82:6 este scis: „Eu am zis:«Sunteți dumnezei, și toți sunteți fii ai Celui Preaînalt»”. În Evanghelia după  Ioan 10:34 este scris: „Isus le-a răspuns: «Nu este scris în Legea voastră: „Eu am zis: «Sunteți dumnezei»”?»” În teologia creștină (în special în cea răsăriteană/ortodoxă), acest verset stă la baza conceptului de theosis (îndumnezeirea omului prin har). Omul nu devine Dumnezeu prin esență (nimeni nu capătă atributele Creatorului precum atotputernicia sau omniprezența). Prin credință, prin primirea Cuvântului și prin unirea cu Hristos, omul este adoptat ca fiu al lui Dumnezeu, fiind transformat spiritual pentru a reflecta caracterul, dragostea și sfințenia divină. Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, versetul nu susține o egalitate reală între om și Dumnezeu, ci reprezintă o chemare profundă la teoză (îndumnezeire prin har),  dublată de un avertisment sever: privilegiul de a fi numit fiu al lui Dumnezeu implică trăirea unei vieți sfinte.

     Omul nu devine Dumnezeu în substanța sau esența Sa (acest lucru este imposibil, deoarece doar Dumnezeu este nenascut și creator). Omul devine dumnezeu după har, adică prin participarea la energiile divine necreate (iubirea, lumina, viața și sfințenia lui Dumnezeu). Îndumnezeirea și implicit sfințenia înseamnă că omul curățat de păcat reflectă din ce în ce mai mult „asemănarea” cu Dumnezeu, fiind transformat de prezența Duhului Sfânt. În Epistola către Romani, cap.8, 14-16, Sfântul Apostol Pavel ne spune: 14 Căci câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu./ Pentru că n-aţi primit iarăşi un duh al robiei, spre temere, ci aţi primit Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva! Părinte! Duhul însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu. Acest pasaj celebru  reprezintă una dintre cele mai profunde descrieri ale relației dintre credincios și Dumnezeu din întreg Noul Testament. Apostolul Pavel explică aici trecerea de la frica sclaviei la libertatea și intimitatea de a fi fiu al lui Dumnezeu. Înainte de Hristos, relația omului cu divinitatea (sau sub Legea Vechiului Testament privită doar ca set de reguli) era adesea guvernată de frica de pedeapsă și de eșec. Sclavul ascultă de stăpân de frică. Sf#ntul Apostol Pavel folosește o metaforă juridică din lumea romană. În dreptul roman, un copil adoptat primea exact aceleași drepturi legale ca un fiu biologic, iar trecutul și datoriile sale erau șterse complet. Dumnezeu nu ne primește ca pe niște „angajați” sau sclavi, ci ne adoptă în familia Sa.

         „Duhul însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru”: Aceasta este o asigurare supranaturală. Acest verset oferă certitudinea mântuirii. Ea nu se bazează doar pe emoții trecătoare sau pe merite proprii, ci pe confirmarea directă pe care Dumnezeu o șoptește sufletului credinciosului: „Ești al Meu”. Pasajul ne invită să ne schimbăm mentalitatea spirituală. Dumnezeu nu vrea o rela]ie cu El bazată pe teroare, vinovăție și performanță legalistă, ci o relație de familie bazată pe dragoste, încredere și libertate. Dacă ești călăuzit de Duhul, nu mai ești un străin care încearcă să merite atenția lui Dumnezeu, ci un fiu/o fiică ce trăiește deja în favoarea Tatălui.

         Teologia mistică ortodoxă (în special tradiția isihastă și scrierile Filocaliei) împarte această cale în trei etape fundamentale: Curățirea de patimi (Katharsis): Este etapa luptei ascetice cu egoismul, mândria, lăcomia și celelalte păcate. Prin pocăință, post și rugăciune, omul își eliberează inima pentru a putea primi harul. Luminarea minții (Theoria): Pe măsură ce inima se curăță, Duhul Sfânt luminează mintea omului. Acesta începe să vadă prezența lui Dumnezeu în creație și dobândește rugăciunea curată (rugăciunea inimii). Îndumnezeirea (Theosis): Este starea de unire supremă cu Dumnezeu, trăită ca o revărsare de iubire și lumină divină. Este o stare care începe din această viață (așa cum au trăit-o sfinții) și continuă la un nivel deplin în Împărăția Cerurilor. Mijloacele prin care se realizează îndumnezeirea după har a omului și sfințenia sunt în special: dreapta credință, Botezul (intrarea în viața în Hristos) și Spovedania și Sfânta Împărtășanie (unirea fizică și spirituală directă cu Hristos). Îndumnezeirea nu se face cu sila. Este nevoie de sinergie (conlucrare) între libertatea și efortul omului (asceza) și harul dăruit gratuit de Dumnezeu. Împlinirea poruncilor Evangheliei, centrate pe iubirea jertfelnică față de Dumnezeu și față de aproapele.

     În rugăciunea Domnească, numirea lui Dumnezeu ca „Tată” reprezintă trecerea de la relația de stăpân-slugă (specifică Vechiului Testament) la o relație profundă de dragoste, filiație și înfiere duhovnicească, instituită de Iisus Hristos. În Vechiul Testament, oamenii se adresau lui Dumnezeu ca unui Stăpân, Creator sau Judecător drept, fiindcă „duhul înfierii” nu fusese încă revărsat. Prin Hristos și prin taina Sfântului Botez, creștinii devin fii ai lui Dumnezeu după har. Sfântul Atanasie cel Mare explică diferența: pentru Iisus Hristos, Dumnezeu este Tată după natură (fire), în timp ce pentru noi, El este Tată după har, prin înfiere. Această numire este posibilă doar prin lucrarea Sfântului Duh în inimile noastre, așa cum notează Sfântul Apostol Pavel: „A trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Avva, Părinte!” (Galateni 4, 6). Mântuitorul nu ne-a învățat să spunem „Tatăl meu”, ci „Tatăl nostru”, fapt ce poartă o profundă semnificație socială și ecleziastică: Ne amintește că toți oamenii au același Creator și Părinte ceresc. Prin urmare, toți suntem frați între noi. Rugăciunea elimină barierele de clasă, rasă sau egoism; regele și cerșetorul se roagă aceluiași Tată. Când rostim această rugăciune, nu cerem bunuri doar pentru noi înșine, ci ne rugăm pentru întreaga comunitate și pentru mântuirea tuturor. Sfântul Nicolae Velimirovici sublinia că a spune „Tatăl meu” ar însemna o micșorare a iubirii și o manifestare a egoismului.

      Toate aceste aspecte sunt evocate și analizate  în cartea doamnei Ibolyka Ilonka Fediuc:

      ’’În creştinism, sfinţenia reprezintă maximul la care poate ajunge omul în viaţă, graţie întrupării Mântuitorului Iisus Hristos. Am putea spune că sfinţenia este revelarea lui Dumnezeu în făptura Sa: „Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el... căci fără Mine nu puteţi face nimic“ (In 15, 5), dar fără conlucrarea continuă a omului cu harul divin, nu este posibilă sfinţirea vieţii. Dumnezeu cel Sfânt (Leviticul 11, 44-45) este Cel Care sfinţeşte pe oameni (Leviticul 20, 7-8), în Duhul Sfânt. În rugăciunea arhierească, Hristos Îi cere lui Dumnezeu Tatăl: „Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul“ (In 17, 17). Iar într-o altă împrejurare, Mântuitorul Însuşi îşi îndemnă ascultătorii, spunându-le: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel Ceresc desăvârşit este!“ (Mt 5, 48), îndemn preluat şi predicat şi de Apostoli.’’

      ’’Am putea spune că sfinţii sunt expresia întrupată a lucrării Duhului Sfânt în lume. Prezenţa Duhului Sfânt în om îl îmbogăţeşte şi-l transformă, îl transfigurează, îl umple de înţelepciune, de cunoştinţă, de răbdare, de dragoste, de nădejde, de credinţă; îl îmbracă în haina de lumină a virtuţilor. Sfinţenia este plinătate în Duhul Sfânt: „Iar Ştefan, fiind plin de Duh Sfânt...“ (FAp 7, 55). Prin strădania de a face lucrător harul lui Dumnezeu în ei şi în cei din jur, sfinţii sunt departe de bucuriile otrăvitoare ale plăcerilor acestei lumi; ei sunt restauraţi în cristelniţa dragostei divine, în cristelniţa Duhului Sfânt, prin care „vei înnoi faţa pământului“ (Ps 103, 31)’’.

       Autoarea subliniază în spirit profund creștin orthodox: Acest fapt arată că Biserica lui Hristos este un trup viu și lucrător în care harul Duhului Sfânt rodește neîncetat sfințenie în fiecare generație. Membri deplini ai Împărăției lui Dumnezeu, sfinții, bărbați și femei deopotrivă, sunt cei care se roagă neîncetat alături de noi și pentru noi pentru a deveni, la rândul nostru, „la fel cu îngerii și fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii” (Lc. 20, 36).

        Menirea fundamentală a femeii este mântuirea, desăvârșirea spirituală și dobândirea asemănării cu Dumnezeu, având o valoare ontologică absolut egală cu cea a bărbatului. Dincolo de această chemare comună a întregii naturi umane, teologia răsăriteană îi recunoaște femeii un set unic de daruri spirituale, morale și sociale, privite nu ca o subordonare, ci ca o complementaritate armonioasă.

       În capitolul intitulat’’Menirea femeii’’ autoarea arată că: ’’ Influența femeii este mare, însă aceasta este benefică doar atunci când întreaga sa viață este în concordanță cu menirea ei. Femeia este părtașă firii omenești și, prin urmare, menirea ei este general umană. Permenenta desăvârșire de sine, năzuința de a fi după chipul Creatorului Atotdesăvârșit, este scopul general, atât al bărbatului, cât și al femeii. Însă, femeia nu e doar om, este totodată femeie și, de aceea, ca femeie, ar trebui să aibă și menirea ei particulară, diferită de menirea bărbatului, fie ea căsătorită ori nu. După spusa referitoare la menirea omului “Să facem om după chipul și asemănarea Noastră“, întâlnim o altă expresie, care indică însemnătatea particulară a menirii femeii: “Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el“ (Fc. 2,18)...

         Femeia poate să-și împlinească menirea ei, doar dacă Îl are pe Mântuitorul în inima ei. Aproape de Mântuitorul le aflăm pe toate femeile credincioase. În primul rând, alături de Mântuitorul a fost Maica Domnului, chip al femeiii creștine care nu știe să iubească și să slujească altfel decât privind spre Iisus Hristos. “În ceea ce priveşte legătura dintre Sfânta Fecioară şi Mântuitorul Hristos, reflectată apoi în legătura dintre femeie şi Biserică, scriitorul bisericesc Clement Alexandrinul spune: „Nu există decât o singură mamă fecioară şi îmi place să o numesc Biserică”. Sfânta Fecioară este Biserica, iar Biserica este mireasa Domnului, dar inima Bisericii, spune Paul Evdokimov, este inima Maicii Domnului. Sfântul Serafim de Sarov consideră inima femeii un altar al lui Dumnezeu, locul unde Dumnezeu ne vorbeşte (Os. 2, 16)’’.

       Teologii ortodocși subliniază adesea că forța principală a femeii stă în capacitatea ei înnăscută de a dărui și radia iubire spiritualizată.

       În teologia ortodoxă, sfințenia femeilor este fundamentată pe egalitatea ontologică dintre bărbat și femeie, ambii fiind creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Sfințenia nu cunoaște gen, iar calendarul liturgic ortodox abundă în chipuri feminine care au atins theosis (îndumnezeirea) prin credință, jertfă și dragoste.

       Prea Sfânta de Dumnezeu Născutoare Fecioara Maria este considerată „mai cinstită decât Heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât Serafimii”. Ea a sfințit firea feminină nu prin autoritate pământească, ci prin smerenie adâncă și ascultare, devenind puntea prin care Dumnezeu S-a întrupat.

        Sfințenia Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria este fundamentată pe rolul ei unic în istoria mântuirii, fiind aleasă de Dumnezeu pentru a-L întrupa pe Fiul Său, și pe răspunsul ei liber, marcat de o curăție și o ascultare desăvârșită.

        Sfânta Maria nu este sfântă prin ea însăși, ci prin harul lui Dumnezeu și prin relația ei unică cu Iisus Hristos. Numirea de Theotokos (purtătoare sau născătoare de Dumnezeu), dogmatizată la Sinodul III Ecumenic (Efes, 431), arată că Cel pe care L-a născut este Dumnezeu adevărat și Om adevărat.

         Sfințenia ei este legată strâns de curăția deplină. Tradiția afirmă că Maria a fost fecioară înainte de naștere, în timpul nașterii și după naștere. Fecioria ei nu este doar una fizică, ci reprezintă o orientare exclusivă a inimii, minții și trupului către Dumnezeu, fiind considerată modelul suprem de sfințenie și dăruire. Maica Domnului s-a născut cu consecințele păcatului strămoșesc (mortalitatea, slăbiciunea firii), dar prin umbrirea Duhului Sfânt la Bunavestire și prin efortul ei spiritual constant, a rămas curată de orice păcat personal (cu fapta, cuvântul sau gândul). Ea a fost curățită deplin în momentul zămislirii lui Hristos.

       Autoarea, în capitolul intitulat Maica Domnului- prima femeie mutată la cer-, ne spune, întreg capitolul fiind un omagiu ș io mărturisire de credință pentru Prea Sfânta de Dumnezeu Născătoare Pururea Fecioară Maria: ‘’Maria a primit îmbucurătoarea veste îngerească cu smerenie și cu supunere. Atunci Cuvântul, într-un mod cunoscut Lui, S-a pogorât, și precum El Însuși a voit, a venit la Maria și S-a sălășluit în Fecioara. Precum fulgerul luminează ceea ce este ascuns, așa și Domnul Iisus Hristos curățește ceea ce este ascuns în firea lucrurilor. A curățit-o și pe Maria, iar mai apoi S-a născut, pentru a arăta că, acolo unde este El, este de față curăția în toată puterea sa. A curățit-o pe Fecioara, pregătind-o prin Duhul Sfânt, și atunci, pântecele ei, curățit fiind, L-a zămislit. A curățit-o pe Fecioară, a rămas neatinsă, deși a născut, a lăsat-o Fecioară. Nu spunem că Maria a devenit nemuritoare, ci luminată fiind prin har, nu a mai fost supărată de dorințe păcătoase. Lumina a locuit în Ea, i-a curățit mintea, a sfințit fecioria ei curată …’’

        Teologia ortodoxă preia cuvântul Sfântului Apostol Pavel (Galateni 3, 28) conform căruia „nu mai este parte bărbătească și parte femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus”. Harul Duhului Sfânt se revarsă în mod egal, oferind aceeași demnitate spirituală.

           Femeile Mironosițe ca prime martore  reprezintă curajul și fidelitatea mistică. Au rămas lângă Hristos în momentele Răstignirii, depășind frica apostolilor, și au primit misiunea de a fi primele vestitoare ale Învierii.

         Mamele sfinte din istoria Bisericii (precum Sfintele Macrina, Emilia,Nona sau Monica) arată că familia este o cale de sfințire. Prin educația creștină oferită copiilor, ele au salvat și transmis credința de-a lungul generațiilor.

          Autoarea subliniază foarte bine această profundă realitate:’’Dumnezeu a vrut ca prin femeie să învețe pe oameni calea curăției și a nobleței. “Cel mai nobil lucru pe care l-a făcut Dumnezeu pe pământ este inima generoasă și iubitoare a femeii”, spunea Martin Luther, iar după Sfântul Ioan Gură de Aur, femeia creștină se mântuiește prin naștere și creștere de prunci. Menirea ei de autosacrificare și devotement dă armonie cuvântului dulce: mamă și cămin. Când ea nu mai este, cuvântul își pierde înțelesul și noi începem să ne gândim la Cer ca la propria noastră casă, din pricină că ea este acolo. Din multele exemple, amintim doar câteva foste mame și soții: Sfânta Cuvioasa Filofteia, mama Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica (14 aprlie); Sfânta Cuvioasa Filotimia, mama Sfântului Dometie cel Milostiv de la Râmeț (6 iulie); Sfânta Anastasia, mama Sfântului Ierarh Andrei Șaguna, Mitropolitului Ardealului (1 decembrie)’’.

         Sfințenia feminină rămâne o realitate dinamică. Biserica Ortodoxă Română a proclamat canonizarea a 16 sfinte femei românce (mame de familie, cuvioase și mărturisitoare din perioada comunistă). Chemarea la sfințenie este vie, accesibilă și profund integrată în istoria și viața de zi cu zi a comunității poporului român.

          Canonizarea celor 16 sfinte femei românce, aprobată de Sfântul Sinod în iulie 2025 și proclamată solemn de Patriarhul Daniel în februarie 2026, reprezintă un moment istoric pentru Biserica Ortodoxă Română. Viața, faptele și jertfa lor definesc modele excepționale de dragoste jertfelnică, evlavie profundă, curaj mărturisitor în fața prigoanei și asceză monahală.

           Grupul celor 16 sfinte cuprinde profiluri diverse — de la soții de domnitori și mame de sfinți, până la maici starețe sau femei simple care au păstrat credința vie.

            Faptele lor nu au constat în acțiuni politice sau militare, ci în „lupta cea bună a credinței”: au clădit spitale, au ocrotit săraci, au crescut copii în sfințenie, au ctitorit lăcașuri de cult și au oferit un exemplu de rezistență spirituală în fața dramelor istorice.

 Autoarea subliniază că această monografie este intr-un fel o continuare a unei carți precedente pe care a scris-o: ’’Aflăm în istorie situații în care binele omenirii a fost înfăptuit de către femei într-un mod cu totul ieșit din comun, atât în epoca precreștină, precum: Abigail-femeia înțeleaptă; Debora-proorociță, judecător și lider militar; Estera-regina curajoasă; Ana-mama Maicii Domnului și bunica Domnului Iisus Hristos; Maria-mama Domnului Iisus Hristos; Ana-proorocița, cât și în epoca creștină: Femeile mironosițe; Femeile diaconițe; Lidia-vânzătoarea de porfiră, întocmai cu apostolii; Olga-împărăteasa Rusiei, întocmai cu apostolii; Irina-împărăteasa Bizanțului-  împărăteasa icoanelor. Acestea sunt doar excepții, despre care am scris și noi în lucrarea Chipul femeii în societatea contemporană.’’

Doamna   Ibolyka Ilonka Fediuc a ales să mărturisească în această carte despre viața, faptele și jertfele celor 16 femei românce canonizate recent:

Sfânta Cuvioasă Filofteia de la Pasărea (născută Floarea Antonescu) este una dintre cele mai proeminente figuri duhovnicești feminine din istoria Bisericii Ortodoxe Române, recunoscută oficial ca sfântă și cunoscută drept mama Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica.

S-a născut în București într-o familie credincioasă, primind la botez numele de Floarea. S-a căsătorit cu Antonie, un tânăr evlavios din mahalaua Sfântul Visarion din București. Au avut împreună patru copii, cărora le-a insuflat o profundă dragoste de Dumnezeu. Cel mai mare fiu a devenit preot și apoi monah (Acachie), iar cel de-al doilea, Constantin (născut în 1787), a devenit marele Sfânt Ierarh Calinic de la Cernica.

După ce a rămas văduvă și copiii s-au așezat pe drumul lor, la sfatul fiului ei Calinic (deja monah la Cernica), Floarea s-a retras la Mănăstirea Pasărea (jud. Ilfov). Acolo a fost tunsă în schima cea mare de către arhimandritul Calinic, primind numele de Filofteia (sau Filoteia). Sfântul Calinic i-a rânduit o chilie retrasă (o catismă după model athonit) în cadrul mănăstirii, unde Cuvioasa Filofteia a trăit în post aspru, tăcere, ascultare și rugăciune neîncetată, devenind o adevărată trăitoare isihastă și un model pentru întreaga obște.

Autoarea arată cu deplin temei duhovnicesc: ’’Putem afirma, fără a greși, că mamele pot să schimbe fața lumii. Prin pilda vieții mamei Sfântului Calinic, Floarea, vedem împlinindu-se cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, care spune: „Dați-mi o generație de mame bune creștine și voi schimba fața lumii”22. Această mamă iubitoare de Hristos le-a insuflat copiilor, prin faptele sale, dragostea de Dumnezeu, smerenia, râvna către rugăciune și iubirea de aproapele. Tânărul Constantin, Sfântul Calinic de mai târziu, a văzut în casa sa părintească felul în care mama sa postea și se ruga, jertfelnicia cu care își împlinea datoriile casnice, bucuria participării la sfintele slujbe și modul în care pe toți îi înconjura cu dragoste, toate aceste fapte constituind un model de viețuire creștină care a rodit în inima fiului ei. Astfel, exemplul vieții mamei s-a oglindit și în viața duhovnicească de mai târziu a Sfântului Calinic, de care mulți oameni s-au folosit și și-au schimbat viața, părăsind dezmierdările lumești și îmbrățișând pustia, unii dintre ei ajungând la mari măsuri duhovnicești’’.

      Sfânta Cuvioasa Mavra de pe Ceahlău s-a născut în secolul al XVII-lea într-un sat de pe valea Bistriței, primind la botez numele de Maria. A trecut la cele veșnice în secolul al XVIII-lea. A fost tunsă în monahism la Schitul Silvestru (Schitișor). Ulterior, s-a retras în deplină singurătate în Poiana Maicilor de pe Muntele Ceahlău. Acolo a înfruntat vicisitudinile naturii (frig, zăpezi mari) și a dus o viață isihastă aspră, dedicată rugăciunii curate.

       În jurul ei s-a format o obște de ucenice și a fost ridicată o biserică de lemn cu hramul „Schimbarea la Față”. Memoria ei a rămas vie în conștiința poporului, chipul său fiind pictat în frescele mai multor biserici din Moldova încă din secolul trecut (cum este Schitul Vovidenia al Mănăstirii Neamț, din 1968).

       În cartea autoarei citim printre multe aspecte din viața și nevoințele Sfintei: ’’După câțiva ani de ascultare și rugăciune, obștea maicilor a hotărât să o primească pe sora Maria în cinul îngeresc cu numele de Mavra. După călugărie, Cuvioasa Mavra a sporit nevoințele, rugăciunile și lacrimile, continuând să trăiască în adâncă smerenie care îi agonisea strălucite virtuți. Chilia mult nevoitoarei era, de fapt, un bordei modest, nu departe de chiliile celorlalte maici, construit chiar de ea din pământ și lemn. Acolo, Cuvioasa se nevoia cel mai mult, preschimbând smeritul locaș într-un „rai” al întâlnirii cu Dumnezeu, al liniștii și neîncetatei rugăciuni’’.

        Sfânta Cuvioasă Matrona de la Hurezi (născută Maria Ciupelea) este , recunoscută ca un reper duhovnicesc major al monahismului din Oltenia și Transilvania de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.  S-a născut la data de 2 august 1852 în Mărginimea Sibiului, la Săliște. Tatăl ei, Nicodim, a ales calea călugăriei, devenind monah la Muntele Athos.

        Rămasă fără tată, Maria a intrat în mănăstire de la o vârstă fragedă, fiind crescută de la doar 5 ani la Mănăstirea Sărăcinești din județul Vâlcea. Aici a învățat carte, a deprins rânduiala bisericească și a fost tunsă în monahism cu numele de Matrona.

         În anul 1873 (după alte surse trimisă în 1868), cuvioasa s-a stabilit definitiv la M#n[stirea Hurezi, ctitoria istorică a Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu, unde a viețuit până la sfârșitul zilelor. A fost o ucenică apropiată a Cuviosului Orest Baldovin.

          A rămas în istoria Mănăstirii Hurezi ca stareța care a statornicit definitiv viața de obște (comunitate) în acest așezământ monahal.

          Izvoarele istorice o descriu ca fiind o fire extrem de smerită, blândă, tăcută, răbdătoare și retrasă în rugăciune isihastă. În anul 1926, se spune că s-a vindecat în mod miraculos de o boală foarte gravă exclusiv prin puterea rugăciunii.

          Distinsa autoare ne arată printre alte multe aspecte ale vieții Sfintei:’’Cuvioasa Matrona a fost o îndrumătoare înţeleaptă şi bună chivernisitoare. Întotdeauna îndemna maicile la statornicie, rugăciune și ascultare. Primind înștiințare că trebuie să se mute din viața aceasta, cu trei zile înainte de adormire, și-a chemat ucenicele: maica Olimpiada și maica Gherasima, pe care le-a povățuit să trăiască în dragoste frățească una cu alta, iar maicile toate în smerenie și ascultare, sărăcie de bunăvoie, statornicie în mănăstire și nelipsirea de la biserică, deoarece nelucrarea acestora îl despart pe monah de Hristos’’.

         Sfânta Mărturisitoare Blandina de la Iași (născută Blandina Gobjilă, cunoscută și ca „Mama Blondina”) este o sfântă a Bisericii Ortodoxe Române, recunoscută pentru credința sa neclintită, jertfa îndurată în lagărele sovietice și viața sa profund ascetică.

           În anul 1941, odată cu ocupația sovietică, a fost arestată sub acuzații politice (fiind considerată „dușman al poporului”). A îndurat timp de 15 ani calvarul deportării și al muncii silnice în lagărele din Siberia (Kazan, Sfiaj, Orlovo Rozovo). Soțul ei a murit în detenție în anul 1943. În ciuda foametei, a bolilor și a presiunilor de a-și lepăda credința, și-a păstrat sufletul curat prin rugăciune neîncetată.

     Eliberată definitiv în 1956, s-a repatriat în România în 1957 și s-a stabilit la Iași. Aici a trăit ultimii 15 ani din viață într-o asceză aspră și o dăruire totală, slujind zilnic ca voluntar la Catedrala Mitropolitană, chiar lângă racla Sfintei Cuvioase Parascheva. Era căutată de numeroși credincioși pentru darul rugăciunii, înțelepciunea și faptele sale de milostenie.

        Autoarea redă pe larg viața Sfintei, nevoințele Ei, întâmplări memorabile și arată că: ’’Cea mai luminoasă și cea mai roditoare lucrare a vieții Sfintei Blandina a fost rugăciunea neîncetată, prin care sufletul ei s-a unit cu Dumnezeu. Fiind mare lipsa cărților de rugăciune în perioada comunistă, Sfânta Blandina a făcut din transcrierea Acatistelor o adevărată ascultare specifică mai degrabă monahilor decât mirenilor. Cu mâna sa trudită, ea copia ceasuri întregi Acatiste pe care le dăruia apoi bisericilor lipsite de astfel de cărți, ca preoții să le poată citi spre mângâierea credincioșilor. Atunci când Acatistul unui sfânt nu se găsea în limba română, ea îl traducea din cărțile vechi rusești pe care le mai avea de la părinții ei. În acest fel, lucrarea ei a adus mare folos prin răspândirea cărților de rugăciuni.

        Sfânta Cuvioasa Elisabeta de la Pasărea  (născută Rodica Lazăr; 1970–2014) este o sfântă contemporană a Bisericii Ortodoxe Române, recunoscută ca o mare pustnică, schimonahie și făcătoare de minuni.

         A intrat la Mănăstirea Pasărea în 1985 (la doar 15 ani); tunsă în monahism cu numele Teodora în 1988. A primit Marea Schimă (schimonahia) sub numele de Elisabeta în aprilie 2006. A trecut la Domnul la  5 iunie 2014 (la vârsta de 44 de ani), în urma unei grele suferințe cauzate de cancer.

        Timp de peste un deceniu, Maica Elisabeta a trăit în condiții extrem de dure în pustnicia din Munții Giumalău, fiind însoțită în ultimii ani de ucenica sa, monahia Pelaghia.

         În perioada unei spitalizări, în urma rugăciunilor fierbinți către Sfântul Ioan Iacob de la Neamț, a trecut printr-o stare similară morții clinice. Ea le-a mărturisit ulterior duhovnicilor săi că sufletul i-a fost purtat prin iad și rai, o experiență spirituală profundă care i-a marcat definitiv asceza.

         Încă din timpul vieții, dar mai ales după mutarea la cele veșnice, pelerinii au mărturisit numeroase vindecări și ajutor primit prin mijlocirea ei.

         Autoarea descrie pe larg viața și nevoințele Sfintei pe care o consideră în profund spirit duhovnicesc după cum urmează: ’’Maica Elisabeta de la Pasărea este considerată una din cei de care Apostolul Pavel pomenește că “lumea nu este vrednică de ei” (cf. Ev 11, 38). O fire slabă și bolnăvicioasă a învins iadul și patimile lumii acesteia. Acea fire de femeie cu smerenia și ascultarea ei desăvârșită i-a învins pe vrăjmașii văzuți și pe cei nevăzuți, a devenit vindecătoare pentru unii și rugătoare pentru noi toți. Sfânta se arată oamenilor care au iubit-o cu adevărat, îi ajută să își îndrepte viața și îi povățuiește pe calea mântuirii’’.

         Sfânta Olimpia (Tănase) din Farcășa (1880–1967) este recunoscută ca un model desăvârșit de mamă creștină și pildă de trăire duhovnicească.

          Sfânta Olimpiada a dus o viață marcată de simplitate, dar profund filocalică. Deși s-a confruntat cu lipsuri materiale, văduvie și greutățile vremii, ea și-a crescut copiii în frica de Dumnezeu. Era nelipsită de la slujbele bisericii din sat. Muncea din greu până la miezul nopții la câmp, cu vitele, torcea și țesea, oferind în același timp un exemplu de rugăciune neîncetată.

           Dintre cei opt copii ai săi, cel mai cunoscut este Petru, care a îmbrățișat viața monahală sub numele de Petroniu Tănase, devenind un reper al ortodoxiei românești la Muntele Athos (și el fiind canonizat de Biserica Ortodoxă Română în anul 2025.). Un alt fiu, Dumitru, a pierit pe front în anul 1942, la Cotul Donului.

Citim în cartea autoarei:’’Chipul Sfintei Olimpia din Fărcașa este chipul unei femei cu o trăire adâncă și o evlavie exemplară, mamă atentă la educația copiilor săi și creștină venerabilă, apreciată de întreaga comunitate. Este chipul plin de lumină al unei mame pilduitoare. Bunătatea ei, grija față de bolnavi și săraci, cumințenia și blândețea au făcut din Sfânta Olimpia un chip luminos’’.

Sfânta Cuvioasă Filotimia de la Râmeț este un model rar și luminos în calendarul ortodox, fiind recunoscută oficial ca sfântă datorită vieții sale de sfințenie trăită mai întâi în familie ca mamă a 12 copii (printre care și Sfântul Cuvios Dometie cel Milostiv), iar ulterior ca monahie blândă și rugătoare.

În Mănăstirea Râmeț s-a remarcat printr-o adâncă smerenie, ascultare deplină, statornicie în încercări și o viață de rugăciune neîncetată. Însuși Sfântul Porfirie Kavsokalivitul, având o viziune harică la moartea ei, a mărturisit că sufletul acesteia s-a înălțat la cer precum un heruvim.

A trecut la cele veșnice la vârsta venerabilă de 93 de ani, în data de 22 iulie 1989, fiind înmormântată la Mănăstirea Râmeț.

Printre multe aspecte ale vieții și nevoințelor Sfintei, autoarea, în accord cu mărturisirile teologice ne spune: ’’Purtând rugăciunea în inimă ca pe o dulce suflare a Duhului și având dragoste pentru sfintele slujbe la care mergea cu evlavie, deseori era cuprinsă de lucrarea harului Duhului Sfânt, vărsând lacrimi de pocăință. În rugăciune cuprindea întreaga făptură, iar chipul ei era plin de o pace cerească, scrie în Sinaxarul sfintei”

      Sfânta Doamnă Maria Brâncoveanu (cunoscută și ca Marica Brâncoveanu) a fost soția Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, mamă a 11 copii și o figură emblematică de demnitate, jertfă și credință din istoria neamului românesc.  S-a implicat activ în gestionarea moșiilor și a finanțelor familiei, fiind una dintre puținele femei din epocă ce a adresat petiții directe sultanului pentru recuperarea averilor. A susținut tipărirea de cărți, funcționarea școlilor și a tipografiilor din epocă. A sprijinit direct ridicarea sau refacerea unor monumente de seamă, precum Biserica „Sfântul Nicolae Dintr-o zi” din București, Mănăstirea Surpatele, Horezu, Mogoșoaia sau Sâmbăta de Sus.

         Cea mai grea lovitură a primit-o chiar pe 15 august 1714 (ziua ei onomastică și ziua de naștere a soțului ei), când soțul ei, Constantin, cei patru fii ai lor (Constantin, Ștefan, Radu și Matei) și sfetnicul Ianache Văcărescu au fost decapitați pentru că au refuzat să renunțe la credința creștină. Ea a purtat cu demnitate această uriașă durere, trăind un „martiriu tăcut” al inimii.

          După execuția familiei sale, a fost exilată pe malul Mării Negre, însă a reușit ulterior să revină în țară. Principalul ei scop a devenit recuperarea trupurilor celor dragi. Cu o discreție desăvârșită, în anul 1720, a adus pe ascuns în țară moaștele soțului ei, îngropându-le la Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, sub o lespede de piatră fără nume, pentru a nu fi profanată de otomani.

         După descrierea vieții,nevoințelor, faptelor și suferinței Sfintei autoarea  mărturisește  împreună cu alți autori Suferința asumată de Sfânta Doamnă Maria Brâncoveanu prin credință devine o lumină peste timp. Ea este permanent un model de femeie creștină demnă și curajoasă, o soție evlavioasă și o mamă jertfelnică, iubitoare de Biserică și de neam. A trecut la cele veșnice în decembrie1729 la București și este cinstită în 16 august.

“Tăria acestor sfinți în fața morții și a prigonirilor pe care le-au înfruntat nu este întâmplătoare, ci se așează pe temelia tare a familiei lor în mijlocul căreia stă Maria Brâncoveanu, mamă aleasă alături de pilda celorlalte mame de sfinți, sfinte la rândul lor. Iar dacă fericita Maria nu s-a învrednicit alături de preaiubitul ei soț de cununa slăvită a muceniciei, a gustat din plin paharul cel amar al chinurilor trăite de sfinții mărturisitori”.

            Sfânta Cuvioasă Nazaria de la Văratec (născută în jurul anului 1697 la Brașov – decedată la 18 decembrie 1814) a fost o renumită trăitoare ortodoxă și prima stareță a Mănăstirii Văratec, pe care a condus-o timp de 26 de ani.

         Cea mai importantă realizare administrativă a sa a fost coordonarea lucrărilor și ridicarea marii biserici de piatră cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, sfințită în anul 1812.

         Sfânta Nazaria a trecut la cele veșnice în iarna anului 1814, la venerabila vârstă de 117 ani. A fost înmormântată lângă biserica mare a mănăstirii, iar osemintele sale au fost deshumate în anul 2014. În prezent, sfintele sale moaște sunt așezate spre închinare în biserica Mănăstirii Văratec, unde este cinstită împreună cu alte două sfinte ale locului: Cuvioasa Olimpiada și Sfânta Elisabeta (Safta) Brâncoveanu.

        ’’Până astăzi, pomenirea Cuvioasei Nazaria, prima stareță a mănăstirii, este, pentru obștea maicilor de la Văratec, o mărturie a dragostei și a unității întru Hristos, virtuți pe care buna și înțeleapta povățuitoare le-a sădit în inimile ucenicelor sale’’, ne spune autorea.

          Sfânta Cuvioasă Olimpiada de la Văratec (1758–1842) este recunoscută ca principală fondatoare și ctitoră a Mănăstirii Văratec, fiind una dintre cele mai importante figuri ale monahismului feminin românesc.

           A preluat mănăstirea într-un moment critic, după ce fusese incendiată și prădată de trupele otomane în timpul Revoluției din 1821. A reușit să refacă biserica, să extindă chiliile și să reconstruiască incinta. A condus și organizat din punct de vedere administrativ și duhovnicesc o obște uriașă, care număra la acea vreme peste 300 de călugărițe.

          Datorită hărniciei, abilităților sale organizatorice și grijii nesfârșite față de surorile din mănăstire, maica Olimpiada a fost supranumită de istorici și hronicanți drept „Marta” Mănăstirii Văratec. A trecut la cele veșnice în anul 1842, la vârsta de 85 de ani, lăsând în urmă o mănăstire înfloritoare și un model de trăire isihastă.

           După ce descrie pe larg viața, faptele, nevoințele Sfintei, autoarea mărturisește: ’’A fost o neobosită căutătoare și împlinitoare a învățăturilor Sfinților Părinți, după cum o dovedesc manuscrisele pe care apare menționat numele ei, scrise de ea sau de ucenice la cererea ei. Cunoștea bine muzica psaltică, învățându-le și pe maici meșteșugul frumoasei cântări bisericești’’.

          Sfânta Cuvioasă Elisabeta (Safta) Brâncoveanu(1776–1857) a fost o mare domniță și milostivă româncă, recunoscută drept una dintre cele mai importante personalități filantropice din istoria țării noastre.  Cea mai importantă moștenire lăsată comunității este Spitalul Brâncovenesc din București, ctitorit în memoria soțului său. Spitalul a oferit îngrijire medicală gratuită pentru toți cei săraci și suferinzi, indiferent de religie sau statut social. A creat cel de-al doilea regulament al medicinei românești, organizând spitalul după standarde vizionare pentru acele vremuri. Spitalul a funcționat timp de aproape un secol și jumătate, fiind demolat abuziv în perioada regimului comunist.

         După finalizarea așezămintelor spitalicești, domnița a ales calea smereniei

Schimonahia Elisabeta s-a retras la Mânăstirea Văratec, unde a îmbrăcat haina monahală sub numele de Elisabeta. A trăit la mănăstire timp de 17 ani în rugăciune profundă, continuând să trimită danii importante inclusiv la Ierusalim și la Muntele Athos.

         ’’Descriind viața și faptele  Sfintei, autoare menționează  În cei 17 ani de viețuire monahală, a ajutat pe cei care-i cereau sprijinul, a dat milostenii pentru pomenirea soțului și pentru cei din neamul ei, a înzestrat biserica mare a Mănăstirii Văratec cu obiecte necesare cultului, a îmbrăcat în argint icoana Maicii Domnului din catapeteasmă, a dăruit o Evanghelie ferecată în argint, o cutie de argint pentru Sfintele Taine și o cădelniță din argint. A făcut donații și altor multe mănăstiri și biserici din țară, din Sfântul Munte Athos și Patriarhiei Ierusalimului. Toate aceste fapte o arată ca pe cea mai mare binefăcătoare a veacului al XIX-lea’’.

         Sfânta Cuvioasă Platonida de la Argeș (cunoscută în istorie ca Doamna Despina Milița) a fost soția Sfântului Voievod Neagoe Basarab și o importantă personalitate a spiritualității și culturii din Țara Românească.

După ce și-a pierdut soțul (în 1521) și copiii, s-a retras din viața mireană și s-a călugărit în anul 1545 sub numele de Platonida, la Schitul OstrovVâlcea. A trecut la cele veșnice la 30 ianuarie 1554, la Sibiu, răpusă de ciumă.

       A fost o mare sprijinitoare a artelor, culturii și Bisericii Ortodoxe în Țara Românească.  A contribuit la ctitorirea unor monumente reprezentative, printre care: Mănăstirea Curtea de Argeș (târnosită în 1517), Schitul Ostrov (construit între 1520–1522), Mănăstirea Krušedol din Serbia.

          Autoarea ne arată în cartea sa pe larg viața, faptele și nevoințele Sfintei menționând cuvintele lui Nicolae Iorga care ’’o descrie pe doamna Despina- Milita- drept  unul dintre cele mai curate chipuri de doamne române, foarte evlavioasă, iubind ca și Neagoe clădirile, juvaierele, cărțile prețioase, bună soție și duioasă mamă, ea nu-și dezmințea neamul înalt din care se cobora , foarte milostivă, îi ajuta pe cei sărmani, ieșea de multe ori în ascuns din palat pentru a-i cerceta pe cei bolnavi și a-i hrăni pe cei flămânzi’’.

            Sfânta Magdalena de la Mălainița (născută Măndălina Cătălinici, 1895–1962) este prima sfântă canonizată provenind din comunitatea istorică de români din Valea Timocului (estul Serbiei). Recunoscută pentru viața sa profund duhovnicească trăită în lume, ea reprezintă o adevărată punte spirituală și culturală între români și sârbi.

             Rămasă singură, a ales să ducă o viață de asceză monahală chiar în mijlocul lumii. Postea neîncetat, își petrecea nopțile în rugăciune și citea intens din Sfinții Părinți (în special din Sfântul Isaac Sirul)

             În perioadele de restriște și ocupație militară, când satele românești din Timoc rămăseseră fără preoți, ea a fost cea care a mers la strană, a citit textul sfânt, a cântat și a menținut vie credința comunității. A luptat activ împotriva practicilor păgâne și a vrăjitoriei din zonă.

            Era căutată de oameni pentru sfat, dând dovadă de o blândețe rară. Vorba ei de duh, rămasă vie în amintirea timocenilor, era: „Vide Bog” (Vede Dumnezeu) – îndemn prin care le amintea tuturor că nimic nu este ascuns dinaintea Creatorului.

            Autoarea arată în același spirit duhovnicesc viața, faptele și nevoințele acestei Sfinte menționând:’’Sfânta Magdalena de la Mălainița, monahia fără haine monahale, a luptat pentru credință în vremuri de prigoană. A trăit în asceză, post și rugăciune, sfătuia oamenii cu blândețe. Sfânta era cea care, în lipsa preotului slujitor, învăța pe oamenii simpli și neștiutori de carte lucrurile elementare despre cre­dința ortodoxă, le citea din Psaltire, Viețile Sfinților și din scrierile Sfântului Isaac Sirul. Toată viața sa pământească a fost o dăruire continuă lui Dum­nezeu și semenilor. În tot ceea ce o înconjura vedea pre­zența lui Dumnezeu. Nu sunt întâmplătoare cuvintele pe care le repeta cel mai des: „Vede Dumnezeu”. Aceste cuvinte nu erau rostite în mod formal, ca un clișeu, ci ele reflectau faptul că Sfânta Magdalena simțea permanent prezența lui Dumnezeu’’.

               Sfânta Cuvioasă Teofana Basarab (născută Teodora) este recunoscută istoric drept prima monahie de neam românesc din istorie. Ea a trăit în secolul al XIV-lea, parcurgând un traseu spiritual remarcabil de la strălucirea curților domnești până la smerenia și izolarea vieții monahale. Îndepărtată de la curte, Teodora a ales calea desăvârșirii duhovnicești. S-a călugărit la Târnovo, primind numele de Teofana. A trăit în post și rugăciune, fiind ucenică a Sfântului Cuvios Teodosie Isihastul și contemporană cu Sfântul Grigorie Palama.

           Sfânta Teofana Basarab rămâne un simbol sud-dunărean al demnității, credinței neclintite în fața încercărilor vieții și un model de sfințenie pentru spațiul românesc și bulgar.

            Autoarea realizează în cartea sa o amplă descriere a vieții și faptelor de nevoință ale acestei Sfinte subliniind următoarele:’’Activitatea Cuvioasei Teofana și statura sa duhovnicească i-a impresionat pe locuitorii cetăților prin care a trecut, fiind foarte iubită de popor. Locuitorii din zona Timocului bulgăresc și sârbesc păstrează și astăzi, după șase veacuri, în memoria colectivă faptele și nevoințele Cuvioasei Teofana Basarab, țarina de neam român care a strălucit prin credință și jertfă în pământul bulgar’’.

            Sfânta Anastasia Șaguna (1785 – 17 ianuarie 1836) a fost mama Sfântului Ierarh Andrei Șaguna, Mitropolitul Transilvaniei, fiind recunoscută ca un model de jertfă, credință profundă și demnitate creștină.

             Cea mai mare realizare spirituală și istorică a Sfintei Anastasia a fost salvarea sufletească și confesională a copiilor săi.

             Sfântul Ierarh Andrei Șaguna a recunoscut public că întreaga sa operă și misiune din Transilvania se datorează mamei sale: „Mamei mele îi datorez dragostea de Dumnezeu și credința ortodoxă, drumul meu în viață și duhul de jertfă care m-a călăuzit în toată opera mea.”

            Autoarea descriind la fel de minuțios viața și opera acestei Sfinte ne arată:’’Anastasia este un model de mamă evlavioasă, jertfelnică și iubitoară, model de rugăciune, discernământ și fidelitate față de Ortodoxie. A luptat singură timp de 12 ani, pentru ca toți copiii să rămână în Biserica Ortodoxă, respingând sprijinul financiar și politic oferit în schimbul convertirii. Viața sa este o mărturie a biruinței credinței în familie, într-un mediu ostil Ortodoxiei și culturii românești, într-un secol al presiunilor religioase și naționale. Ea este un simbol al mamelor credincioase care își cresc copiii în dreapta credință cu rugăciune și jertfă, în ciuda piedicilor sociale sau religioase’’.

           Sfânta Cuvioasa Antonina de la Tismana (născută Ilinca Diaconu) a fost o renumită trăitoare și isihastă româncă. . Este recunoscută în tradiția monahală ca o trăitoare ascunsă, care a practicat „nebunia pentru Hristos” și a purtat o rânduială deosebit de aspră la Mânăstirea Tismana. A dus o viață de profundă rugăciune isihastă (rugăciunea inimii) în singurătate și în pădure. A fost binecuvântată cu darul înainte-vederii (văzătoare cu duhul) și al facerii de minuni, având o evlavie profundă față de Maica Domnului și Sfântul Nicodim.

Despre această Sfântă autoarea mărturisește în cartea sa, după ce îi descrie viața și nevoințele:’’Astfel trăind și învățând, Sfânta Antonina, stăruia în lucrarea lăuntrică a rugăciunii și în seninătatea chipului smerit și iubitor de Dumnezeu. Iubea tăcerea și rugăciunea, repetând cu lacrimi numele Domnului Iisus Hristos, pe care nu înceta a-L mărturisi tuturor oamenilor. Deși neînțeleasă de mulți, Sfânta Antonina stăruia în ascultarea încredințată, rânduindu-și o viață lăuntrică de taină. Cu dragoste față de toți, Cuvioasa a răbdat ispitele și înjosirile care-i veneau de la urâtorul de oameni, diavolul și de la oameni. În felul acesta și-a păstrat pacea și seninătatea harului dumnezeiesc, ea însăși prihănindu-se pe sine și cerând iertare tuturor’’.

Autarea deplânge căderea omului și societății contemporane din credință în secularism, refuzând să țină cont de Dumnezeu, în epoca actuală a postmodernismului, a transumanismului și a inteligenței artificiale. Omul secularizat a devenit robul propriilor iluzii și a idolilor pe care îi creează.

            Iluzia fundamentală a omului secularizat, ateu este aceea că ’’Dumnezeu a murit!’’, așa cum strigă filosoful Nietzsche. Și în locul Lui se află rațiunea umană, tehnologia, non cultura, ateismul, dorința de putere, suficiența de sine și egoismul. Profanul existențial, violența împotriva creștinilor și prigoana dreptei credințe și religiile inventate de om. Este iluzia fundamentală a lumii căzute și secularizate de astăzi care într-un fel cuprinde toate celelalte iluzii la care ne-am referit. Este iluzia care generează idolii vremurilor noastre și care transformă cultura și civilizația în paradoxuri existențiale non valorice. Omul căzut în lumesc dorește să se împlinească voia sa, ci nu voia lui Dumnezeu. Libertatea nu mai are sens iar persoana se transformă în individ.

             Spun Sfinții Părinți că „cea mai mare pedeapsă pentru om este să-l lase Dumnezeu în voia sa”.

           Dar Dumnezeu nu moare. Moare numai credința omului căzut. Dumnezeu nu-l părăsește pe om așa cum omul îl părăsește pe Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu și pronia Sa vor călăuzi și vor susține în veci existența, omul istoria, călăuzindu-l spre mântuire și veșnicie.

            Într-o lume asaltată de repere efemere și valori rătăcitoare, volumul „Sfințenia – Sfinte femei românce, mlădițe în Hristos” vine ca o adiere de filocalică prospețime și ca o mărturisire de credință de o rară profunzime. Scrisă cu o aleasă așezare lăuntrică, această lucrare oglindește chipul unei autoare cu o dreaptă credință ortodoxă, a cărei condei nu doar povestește, ci se roagă, insuflând cititorului dragostea de Dumnezeu și respectul față de neam.

           Autoarea reușește, prin pagini luminate de har, să aducă în atenția sufletului contemporan chipurile luminoase ale sfintelor noastre românce – acele mlădițe altoite pe Vița Hristos, care au rodit însutit prin rugăciune, smerenie, jertfă și curăție. Fiecare capitol devine o icoană vie, zugrăvită nu în culori, ci în cuvinte pline de evlavie și adevăr dogmatic, respectând cu strictețe duhul Predaniei Bisericii noastre.

           Ceea ce impresionează în mod deosebit este acuratețea teologică îmbinată armonios cu sensibilitatea duhovnicească. Autoarea nu face o simplă trecere în revistă a unor date istorice sau hagiografice, ci ne invită la o introspecție profundă, arătându-ne că sfințenia nu este un ideal abstract, ci o chemare vie, un parcurs accesibil fiecărei mămici, fiice sau bunici care își ancorează viața în Hristos și în Sfintele Taine.

          Mulțumim autoarei pentru această jertfă cărturărească binecuvântată, o adevărată hrană duhovnicească pentru vremurile actuale. Cartea sa este nu doar o lectură ziditoare, ci și un îndemn stăruitor la a ne păstra candela credinței aprinsă, urmând pilda minunată a sfintelor femei care au sfințit pământul românesc.

          O lucrare de căpătâi, pe care o recomand cu toată dragostea fiecărui suflet însetat de Hristos și de frumosul nepieritor al Ortodoxiei!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

17-11-2026
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu