Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica. Neamul. Politica. LumeaNr. vizualizari: 62

Scurte considerații privind evoluţia constituţională în România

Lector univ. dr. Marius Andreescu
Tags: Constitutia;
 
1. Periodizarea dezvoltării constituţionale
a statului român
În literatura de specialitate, dezvoltarea constituţională a unui stat e tratată în două accepţiuni:
- în sens larg, acest proces se referă la dezvoltarea sau evoluţia vieţii de stat, respectiv dezvoltarea politică a statului;
- în sens restrâns, se referă exclusiv la evoluţia instituţiilor de putere, la raporturile dintre stat şi individ, precum şi la drepturile fundamentale aşa cum au fost consacrate în constituţii sau în acte normative cu valoare constituţională.
Evoluţia constituţională a României reflectă tradiţiile culturale, realităţile sociale, gradul de dezvoltare economică şi gradul de democratizare. Evoluţia nu a fost simplă, ea are o dimensiune complexă ce implică multitudinea de factori constitutivi ai societăţii. Este marcată de acte normative cu valoare constituţională prin care, în decursul timpului, au fost reglementate relaţiile sociale privind puterea şi drepturile fundamentale ale omului. Această materializare juridică a voinţei guvernanţilor este determinată în mod direct de realităţile sociale existente la un moment dat.
În România, ca şi în alte state europene, evoluţia constituţională semnifică democratizarea exercitării puterii, limitarea puterilor discreţionare ale statului, afirmarea principiului democraţiei privind organizarea socială, politică, juridică, în stat şi consacrarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale cetăţeneşti.
Dezvoltarea constituţională reflectă realitatea politică, juridică, economică, tradiţiile, dar şi influenţele internaţionale împreună cu preluarea ideilor democratice afirmate la finele secolului al XVIIIlea şi începutul secolului al XIXlea.
Una din problemele teoretice este aceea de a stabili momentul istoric ce marchează începutul dezvoltării constituţionale în România. Nu există o demarcare clară şi nici opinii unanime în doctrină.
Este important de subliniat că în orice moment de dezvoltare au existat reglementari juridice cutumiare sau scrise ce reglementează modul de exercitare al puterii şi atribuţiile ce revin autorităţilor statului.
Din punct de vedere ştiinţific, începutul este marcat de adoptarea primelor constituţii, respectiv a actelor normative care, din punct de vedere formal, dar şi al conţinutului răspund criteriilor generale de definire a constituţiei. Este important a fi identificate actele normative constituţionale, principiile generale ale constituţiei, separaţia puterilor în stat, reglementările cu privire la consacrarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
În literatura de specialitate evoluţia constituţională în România este analizată în funcţie de actele normative care au fost considerate că au valoare constituţională. Autorii au propus diferite sisteme de clasificare a perioadelor istorice a dezvoltării constituţionale a statului român.
Considerăm că evoluţia constituţională trebuie înţeleasă şi studiată din perspectivă juridică numai în raport cu actele normative considerate veritabile constituţii în sensul teoriei generale a constituţiei.
 
2. Acte politice şi juridice
cu caracter preconstituţional
În doctrină nu există un punct de vedere unitar privind actele normative cu valoare constituţională care au fost adoptate pentru întâia dată în statul român. Astfel, unii autori consideră că primele constituţii române sunt Regulamentele Organice din 1831, 1832, iar alţi autori consideră că Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris, adoptat de Cuza în 1864, este o veritabilă constituţie.
Apariţia şi dezvoltarea constituţiei în România este marcată de unele caractere specifice sistemului economic şi istoric al statului – dominaţia altor puteri asupra statului. Astfel, structurile statului au evoluat mai lent faţă de alte ţări. Spre deosebire de Franţa, ideile democratice ale constituţiei au fost receptate mai puţin de populaţie şi mica burghezie. Astfel, au fost preluate şi adoptate marile idei ale democraţiei în primele constituţii. Evident, aceste idei vizau afirmarea libertăţilor individuale, eliminarea privilegiilor, exercitarea puterilor statale în conformitate cu principiul separaţiei puterilor în stat.
Unii autori susţin că ideile constituţionale ce au stat la baza adoptării unor constituţii sunt preluate exclusiv din Occident, iar statul român nu a făcut altceva decât să le dea o formă constituţională fără a schimba conţinutul. Această afirmaţie nu este fundamentată ştiinţific.
Constantin Mavrocordat – 7 februarie 1741 – adopta un act normativ, considerat de unii autori un veritabil act constituţional, cunoscut sub denumirea de Constituţia lui Mavrocordat. Acest document reglementa organele adunării obşteşti, această instituţie dorinduse a fi un organ reprezentativ la care aveau acces boierii. Prin acest document se afirmau unele principii democratice prin încasarea taxelor, dar şi echilibrul ce caracteriza impunerea fiscală.
Şcoala Ardeleană, la finele secolului al XVIIIlea, afirma dezvoltarea respectării drepturilor fundamentale ale omului, ale poporului român din Transilvania.
Prin Supplex Liberrus Valachorum se consacră: dreptul la proprietate, la identitatea şi conservarea fiinţei umane; echilibrul ce trebuie să existe între interesele fiecărui cetăţean – comunitate – stat. Este proclamat dreptul la viaţă, libertate, unitate pentru tot poporul român.
Primul document ce se află la originea organizării moderne a statului este un proiect constituţional al lui Dimitrie Sturdza –1802.
Referitor la separarea puterilor în stat, adunarea obştească se împărţea în: Divanul cel mare – Guvernul; Divanul pravilnicesc – Parlamentul; Divanul de jos – mica boierime.
Doctrina liberală şi teoria drepturilor fundamentale ale omului pătrund în Principatele Române după 1820. După revoluţia lui Tudor Vladimirescu se observă un document politic ce recepţionează ideile şi hotărârile democratice ale vremii. Constituţia Cărbunarilor – 1822 – consacră valori importante pentru individ ca: libertatea individuală a persoanei, a întrunirilor, a comerţului, egalitatea în faţa legii, respectarea proprietăţii, principiul unei ordini financiare echitabile, organizarea învăţământului, organizarea statului, restrângerea puterii domneşti şi darea drepturilor de conducere a statului sfatului obştesc. Acesta era o adunare reprezentată de boieri.
Constituţia proclama principiul guvernării naţionale prin ea însăşi. Deşi nu a primit o valoare oficială, această constituţie a reprezentat un document important reprezentând voinţa boierimii de a reforma drepturile şi libertăţile statale şi drepturile şi libertăţile fundamentale. Un moment istoric important în dezvoltarea constituţională a României îl constituie Revoluţia din 1848. Au fost proclamate mai multe documente politice prin care erau consacrate drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi principiul statului modern. Astfel, unul dintre punctele programului din 1848 era adoptarea unei constituţii a statului, Proclamaţia de la Izlaz (care este o veritabilă proclamaţie de drepturi a românilor).
Faţă de documentele juridice anterioare, Regulamentele Organice din 1831, 1832 sunt opera marii boierimi a Principatelor Române. Nicolae Iorga afirma că Regulamentele Organice sunt adevărate constituţii, fiind în cea mai mare parte o creaţie a românilor. Adoptarea acestor documente politice şi juridice sa realizat la iniţiativa Imperiului rus, dar şi cu colaborarea marilor boieri din principate.
Convenţia de la Paris este actul internaţional prin care sau stabilit normele fundamentale referitoare la situaţia juridică şi politică a Principatelor Române:
- este consacrat principiul separaţiei puterilor în stat;
- puterea executivă aparţine domnului (acesta este ales pe viaţă);
- adunarea electivă este organul reprezentativ unicameral ales pe un mandat de şapte ani;
- se atribuie adoptarea legilor domnului.
Convenţia de la Paris prevedea existenţa Comisiei legislative, ce avea ca principal rol acela de a pregăti proiectele de lege.
Scopul este acela de a unifica legislativ cele două Principate Române. Această comisie a elaborat un proiect de constituţie ce avea ca principale caracteristici: afirmarea clară a dezideratului unirii Principatelor Române; dorinţa de a se apropia de valorile occidentale; democratizarea reală a vieţii României prin afirmarea principiului pluralismului.
 
3. Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris
Primul act considerat ca fiind o constituţie în România este Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1864).
Premisele istorice ale adoptării acestui document sunt marcate de:
- slăbirea dominaţiei Imperiului Otoman;
- sporirea autonomiei politice şi legislative a Principatelor Române;
- realizarea unirii Principatelor Române;
- recunoaşterea revendicărilor democratice după 1848;
- existenţa Convenţiei de la Paris prin care se stabileşte noul statut al Ţărilor Române.
În acest document cu valoare politică şi juridică sunt consacrate primele reguli constituţionale privind organizarea statului.
Astfel, el consacra faptul că puterea statală aparţine naţiunii şi era încredinţată spre exercitare domnului şi reprezentanţei naţionale.
Puterea legislativă era exercitată în mod colectiv de către domn şi Reprezentanţa naţională, care avea o structură bicamerală, respectiv Adunarea Ponderatoare şi Adunarea Electivă. Cele două camere erau formate din membri aleşi şi membri de drept.
Puterea executivă era exercitată de către domn, cu toate că acest act constituţional nu făcea referire expres la acest lucru.
Prin statut se organiza pentru prima dată Consiliul de Miniştri şi Consiliul de Stat, ambele fiind organisme executive, ce puteau face propuneri legislative şi să analizeze stadiul actual al legislaţiei.
Iniţiativa legislativă aparţinea în exclusivitate domnului, care putea să sancţioneze legile prin promulgare. De asemenea, prin atribuţiile ei, Adunarea Ponderatoare, care avea un caracter conservator, verifica şi corespondenţa dintre proiectele de legi şi dispoziţiile Convenţiei de la Paris şi ale Statutului Dezvoltător. În acest sens, Adunarea Ponderatoare realiza „un control de constituţionalitate prealabil” al legilor.
Statutul cuprindea şi reguli privind structura şi organizarea guvernului, funcţionarea parlamentului, a armatei şi a administraţiei locale.
Puterea domnitorului era preponderentă, mai ales că putea emite acte cu putere de lege.
Se consideră că Statutul Dezvoltător, deşi nu consacra în mod expres, respecta principiul separaţiei puterilor în stat.
Drepturile electorale erau consacrate întro lege separată.
În acest act normativ cu valoare constituţională erau menţionate modul de desfăşurare a alegerilor, precum şi drepturile electorale. Astfel, sistemul de vot nu era universal, era organizat pe baze cenzitare, în funcţie de avere, iar femeile nu aveau drept de vot şi nu puteau fi alese.
Unii autori contestă că Statutul Dezvoltător ar fi o veritabilă constituţie, deoarece nu cuprinde niciun capitol privitor la drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
Considerăm că acest aspect nu este de natură să nege caracterul de constituţie, deoarece:
- legea electorală, anexa statutului, face referire la drepturile politice;
- există constituţii în vigoare care nu cuprind capitole dedicate drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, de exemplu, Constituţia Franţei – 1958.
 
4. Constituţia din 1866
 
Adoptarea acestei constituţii, prima în sens modern, a fost determinată de evoluţia sistemului legislativ (adoptarea legii agrare – 1864, precum şi a legilor privind instrucţia publică şi justiţia din acelaşi an), precum şi unele evenimente politice majore, cum ar fi abdicarea la 11 februarie 1866 a lui Cuza şi aducerea pe tronul României a unei case regale străine.
Constituţia României din 1866 era considerată a fi una dintre cele mai democratice constituţii din perioada respectivă şi era inspirată după constituţia Belgiei – 1831. Cuprindea 133 de articole, grupate în 8 titluri, care se refereau la puterile statului, organizarea şi funcţionarea instituţiilor statale, caracterele statului, drepturile cetăţeneşti, principiile de organizare a activităţilor economicosociale.
Constituţia consacra faptul că puterea şi suveranitatea aparţin poporului, precum şi caracterul indivizibil al statului. Totodată, se acorda o atenţie deosebită drepturilor şi libertăţilor fundamentale cetăţeneşti. Erau consacrate şi garantate drepturile spirituale, libertatea individuală, libertatea de conştiinţă, inclusiv cea religioasă, libertatea de exprimare, precum şi drepturile politice fundamentale, inclusiv dreptul de a alege şi de a fi ales.
O atenţie deosebită se acorda poziţiei proprietăţii, care era declarată sacră şi inviolabilă, şi se stabilea că nicio lege nu poate înfiinţa pedeapsa confiscării averii. Constituţia se referea pe larg la organizarea şi exercitarea puterii. Stabilea în acest sens că toate puterile în stat emană de la naţiune, iar puterea legiuitoare era exercitată colectiv de către rege şi reprezentanţa naţională, care avea o structură bicamerală (Senat şi Adunarea Deputaţilor).
Regele avea iniţiativă legislativă şi sancţiona actele normative adoptate de reprezentanţa naţională. Puterea executivă aparţinea domnului, care o exercita împreună cu Consiliul de Miniştri.
Puterea judecătorească era organizată în mai multe structuri, la vârf fiind Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie. Sistemul electoral era organizat pe baze cenzitare şi pe sistemul colegiilor. Astfel, existau patru colegii de alegători pentru Camera Deputaţilor şi două colegii pentru Senat. Acest sistem nu era considerat a fi democratic – censul pe avere. Femeile nu aveau drept de vot.
Constituţia cuprindea reguli restrictive privind modificarea sau abrogarea ei. Astfel, se interzicea suspendarea constituţiei, iar procedurile de modificare erau extrem de dificile, propunând în esenţă mai multe legi de modificare în camerele reunificate.
O noutate constituţională pentru acea vreme era consacrarea principiului responsabilităţii ministeriale, acest lucru materializânduse în anul 1879 prin adoptarea unei legi privind condiţiile în care miniştrii răspundeau pentru activitatea lor.
Această constituţie a suferit în decursul timpului un număr de modificări, dintre care menţionăm modificarea din 1884 privind sistemul electoral şi desfiinţarea colegiilor, modificarea după 1918, ca urmare a constituirii statului naţional unitar.
 
5. Constituţia din 1923
Adoptarea acesteia este determinată de premise economice, politice şi sociale, cum ar fi:
- modernizarea economiei româneşti pe baze capitaliste;
- desfiinţarea breslelor în 1873;
- realizarea reformei agrare în 1921;
- apariţia primelor instituţii bancare şi de credit în 1867, legea electorală, votul universal, egal, direct, secret şi obligatoriu.
- sub aspect politic: cucerirea independenţei în 1877, înfăptuirea statului naţional unitar român în 1918.
Constituţia din 1923 a fost controversată sub aspectul modului ei de adoptare. Astfel, mulţi teoreticieni în drept constituţional (C. Dissescu, P. Negulescu) nu au recunoscut valoarea de constituţie a acestui act normativ, deoarece nu a fost adoptat după regulile şi procedeele prevăzute de Constituţia din 1866.
Cu toate acestea, constituţionaliştii moderni, având în vedere conţinutul acestui act constituţional, îl consideră a fi una dintre cele mai democratice din perioada respectivă.
Constituţia cuprindea 138 de articole grupate în 8 titluri.
În ceea ce priveşte puterea, se stabilea, la fel ca şi în constituţiile precedente, că aparţinea naţiunii. De asemenea, constituţia stabilea caracterul statului român ca fiind un stat naţional, unitar şi indivizibil. În ceea ce priveşte forma de guvernământ, era consacrată monarhia.
Se stabilea totodată că frontierele statului nu puteau fi schimbate decât prin lege. Totodată, stabilea că organizarea administrativă a teritoriului se făcea în comune şi judeţe.
Constituţia făcea referire şi la modul de dobândire a cetăţeniei române, în sensul că aceasta urma să fie dobândită potrivii unei legi ulterioare constituţiei.
În ceea ce priveşte puterile statului se consacra că acestea erau exercitate de către reprezentanţii naţiunii.
Puterea legislativă era exercitată de rege împreună cu reprezentanţa naţională formată din două camere: Adunarea Deputaţilor şi Senatul.
Sistemul electoral consacra pentru prima dată votul egal, direct, secret şi obligatoriu şi se renunţa la orice sistem cenzitar. Ambele camere erau alese pe baza votului egal, direct şi secret, dar Senatul cuprindea şi membri de drept, numiţi pe viaţă de către rege, fie din rândul foştilor demnitari ai statului, fie din rândul personalităţilor religioase.
Puterea executivă aparţinea regelui şi o exercita prin Guvern. Consiliul legislativ avea rolul de a sistematiza legislaţia existentă.
Puterea judecătorească – sistemul instanţelor fiind organizat pe grade de jurisdicţie, la vârf se situa Înalta Curte de Casaţie. Constituţia face expres referire la controlul de constituţionalitate, încredinţând această funcţie Curţii de Casaţie.
Pentru prima dată, constituţia face referire la organizarea contenciosului administrativ – controlul actelor administrative.
Un capitol important este cel privind drepturile şi libertăţile fundamentale. Astfel, constituţia consacra egalitatea între cetăţeni fără deosebire de naţionalitate, avere şi alte asemenea criterii.
 
6. Constituţia din 1938
Premisele istorice ale adoptării acestei constituţii sunt exprimate de noile orientări politice intervenite în România după 1935.
Cel mai important aspect politic îl reprezintă instaurarea la 10 februarie 1938 a dictaturii personale a regelui Carol al IIlea. Acest eveniment a însemnat şi o transformare radicală a democratismului tradiţional instaurat în baza constituţiei din 1923, în sensul că regimul politic existent în acel moment a impus renunţarea la unele drepturi şi libertăţi fundamentale, a consacrat puterea politică la nivelul instituţiei şefului de stat, a limitat prerogativele Parlamentului şi, practic, sa eliminat din viaţa statală pluralismul politic, limitânduse activitatea partidelor politice.
Expresia juridică constituţională a regimul politic instaurat a reprezentato constituţia adoptată la 28 februarie 1938 din iniţiativa regelui Carol al IIlea.
Acest document constituţional cuprindea 100 de articole grupate în 8 titluri.
Puterile statului erau coordonate de către rege, care avea atribuţii sporite, aproape discreţionare. Astfel, regele avea putere legislativă, fiind abilitat să emită decrete cu putere de lege, care nu erau supuse controlului parlamentar.
Puterea executivă era încredinţată regelui, care o exercita prin Guvern.
Totodată, regele avea şi importante atribuţii statale, respectiv: era comandantul armatei, numea şi revoca miniştri, putea dizolva parlamentul, avea dreptul de graţiere a pedepselor.
Parlamentul avea o structură bicamerală. Desemnarea deputaţilor se realiza prin vot secret, obligatoriu şi exprimat prin scrutin uninominal, dar cu anumite limitări, în sensul că trebuia să reprezinte alegătorii după profesiunea lor.
Durata mandatului pentru deputaţi era de 6 ani.
Senatul era compus din membri aleşi şi membri numiţi, respectiv senatori de drept. Durata mandatului era de 9 ani.
Puterea judecătorească era exercitată de către Curtea de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti. Constituţia consacra principiul legalităţii privind organizarea instanţelor judecătoreşti şi faptul că se conferea puterii judecătoreşti, potrivit legii speciale, funcţia de a controla actele administrative, respectiv de a exercita atribuţii de contencios administrativ.
Constituţia din 1938 cuprindea şi reglementări de principiu privind puterile statale, respectiv naţiunea putea săşi exercite atribuţiile numai prin reprezentare.
Puterea legislativă era exercitată de către rege şi parlament. De asemenea, erau consacrate principalele caractere şi atribute ale statului român, respectiv: statul naţional unitar şi indivizibil şi inalienabilitatea teritoriului.
Drepturile fundamentale erau reglementate restrictiv în raport cu dispoziţiile Constituţiei din 1923.
Erau consacrate drepturi precum:
- libertatea individuală;
- inviolabilitatea domiciliului;
- libertatea de conştiinţă;
- secretul corespondenţei;
- libertatea de întrunire şi asociere etc.
Tot astfel, erau consacrate şi alte drepturi care puteau fi limitate dacă prin exercitarea lor se considera că se aducea atingere principiilor ideologice impuse de dictatura personală a regelui Carol al IIlea.
Dreptul de proprietate era de asemenea reglementat, în sensul că proprietatea, de orice natură, precum şi creanţele asupra particularilor şi asupra statului erau considerate inviolabile şi garantate.
Existau dispoziţii în legătură cu procedura de expropriere, numai pentru cazuri de utilitate publică şi după o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Era interzisă pedeapsa confiscării averilor, cu excepţia unor cazuri expres prevăzute de lege.
Constituţia din 1938 a fost suspendată în septembrie 1940, moment în care sunt reduse prerogativele regale şi este învestit cu puteri depline în stat preşedintele Consiliului de Miniştri.
 
7. Acte constituţionale adoptate
în perioada 1944-1948
Această perioadă este caracterizată printro puternică stabilitate socială şi economică, de orientări politice fundamentale şi, practic, de inexistenţa unui sistem constituţional în sensul tradiţional al conceptului.
Au fost adoptate totuşi acte juridice normative prin care se reglementau instaurarea şi exercitarea puterii în stat, precum şi drepturi fundamentale ale cetăţenilor. Aceste acte juridice pot fi considerate acte normative cu valoare constituţională:
1. Decretul nr. 1626 din 1944 – privind drepturile românilor în conformitate cu dispoziţiile Constituţiei din 1866 şi modificările Constituţiei din 28 martie 1923.
Prin acest act constituţional se repune în vigoare Constituţia din 1923, existând însă şi unele limitări.
Se stabileşte reorganizarea reprezentanţei naţionale şi, până în momentul constituirii viitorului parlament, puterea legislativă era exercitată de către rege la propunerea Consiliului de Miniştri.
Puterea judecătorească era realizată de către instanţele tradiţionale, dar se desfiinţa juriul.
Acest act constituţional este important şi pentru faptul că se revine la principiile democraţiei tradiţionale constituţionale, în special prin recunoaşterea pluralismului politic, a unor drepturi fundamentale şi se creează premisele reafirmării principiului separaţiei puterilor în stat.
2. Decretul nr. 1849 din 1944
Prin acest act normativ sa dispus înfiinţarea unor tribunale speciale pentru judecarea criminalilor de război.
Totodată, sau instituit măsuri excepţionale, respectiv a fost reintrodusă pedeapsa cu moartea şi pedeapsa confiscării averilor.
Acest act constituţional a avut o influenţă negativă, deoarece a permis puterii politice să creeze numeroase abuzuri.
3. Legea nr. 86 din 1945 pentru statutul minorităţilor naţionale
Cu toate limitările sale, acest act normativ cu valoare constituţională a reprezentat un moment de progres pentru afirmarea drepturilor specifice unor categorii sociale.
În acest sens, se consacra egalitatea cetăţenilor, indiferent de naţionalitate, fapt ce reprezintă un veritabil principiu constituţional.
Se garanta folosirea liberă a limbii materne şi libertatea cultelor religioase, recunoscute de stat.
Totodată, se interzicea cercetarea originii etnice cu scopul de a stabili situaţia juridică a unei persoane.
4. Legea nr. 187 din 23 martie 1945
Prin acest act normativ sa realizat reforma agrară şi au fost impuse noi reguli privind proprietatea funciară, punânduse bazele viitoarei proprietăţi funciare de grup.
Actul normativ a stabilit reguli privind exproprierea. În acest sens, terenurile puteau fi expropriate de către autorităţile administrative, fără nicio despăgubire, dacă acestea aparţineau persoanelor considerate a fi colaboratori ai armatei şi puterii germane, dezertori sau criminali de război.
Proprietatea privată asupra terenurilor era limitată la 50 ha, iar suprafeţele care depăşeau această cifră puteau fi expropriate.
Au fost stabilite reguli privind împroprietărirea persoanelor fără pământ.
5. Decretul nr. 2218 din 13 iulie 1946
Este un act normativ deosebit de important, deoarece cuprinde dispoziţii privind reorganizarea reprezentanţei naţionale. Totodată, se aduc modificări la unele dispoziţii ale Constituţiei din 1923.
Astfel, reprezentanţa naţională se reorganiza întro singură cameră, respectiv Adunarea Deputaţilor.
Puterea legislativă urma să fie exercitată de către rege şi reprezentanţa naţională.
Se menţine principiul separaţiei puterilor în stat şi sunt perfecţionate formele de executare a puterii executive şi legislative.
Prin acest act normativ, dar şi prin Legea nr. 560/1946, sunt stabilite reguli privind exercitarea drepturilor electorale. Astfel, era consacrat votul universal, egal, direct şi secret, iar femeile aveau drept de vot. Se stabilea şi procedura electorală.
6. Legea nr. 363 din 30 decembrie 1947
Este, de asemenea, un important act cu valoare constituţională prin care au fost aduse importante modificări ale formei de guvernământ, regimului politic.
Se abrogă Constituţiile din 1866 şi 1923.
Se stabileşte ca formă de stat pentru România republica populară şi este abrogată monarhia.
Puterea legislativă urma să fie exercitată de către Adunarea Deputaţilor, organ unicameral.
Se creează prezidiul Republicii Populare Române, organ care exercită puterea executivă, dar şi atribuţiile instituţiei şefului de stat.
Acest act constituţional practic înlătură principiul separaţiei puterilor în stat, deoarece creează raporturi de subordonare ale autorităţilor statului faţă de prezidiul Republicii Populare Române, acesta fiind organul suprem statal.
 
8. Constituţiile române din 1948, 1952 şi 1965
În acest interval de timp au fost adoptate trei constituţii, respectiv: Constituţia României din 13 aprilie 1948, Constituţia României din 24 septembrie 1952 şi Constituţia României din 21 august 1965.
Fiecare din aceste constituţii a fost modificată prin legi, de către Parlament.
Trăsăturile generale ale realităţii constituţionale a statului român în această perioadă sunt orientate înspre afirmarea din ce în ce mai puternică a rolului conducător al unui singur partid, renunţarea la principiile tradiţionale ale democraţiei constituţionale, cum ar fi: pluralismul politic şi instituţional, principiul separaţiei puterilor în stat, precum şi garantarea unor drepturi fundamentale, cum ar fi dreptul la proprietate.
Constituţiile mai sus amintite consacrau caractere şi atribute esenţiale ale statului român, respectiv stat unitar, suveran, independent, precum şi indivizibilitatea teritoriului.
Puterea legislativă era exercitată de către reprezentanţa naţională organizată unicameral, respectiv Marea Adunare Naţională.
Puterea executivă subordonată celei legislative şi instituţiei şefului de stat era exercitată de către Consiliul de Miniştri, precum şi de autorităţile administrative centrale şi locale, organizate tot în baza subordonării politice a statului.
Prin Constituţia din 1965 se instituie un regim ideologic unic şi se impune principiul centralismului în organizarea şi funcţionarea autorităţilor statale.
Activitatea economicosocială a statului este organizată în baza principiului planificării, desfiinţânduse practic, după 1952, proprietatea privată în domeniul economic. Se renunţă la regula valorii şi la principiile concurenţiale.
Proprietatea este ierarhizată juridic, pe primul plan este proprietatea de stat, urmând proprietatea cooperatistă şi pe ultimul loc, ca importanţă juridică, proprietatea personală, care este limitată în ceea ce priveşte conţinutul său.
Constituţiile se refereau la drepturi şi libertăţi fundamentale, dar acestea puteau fi restrânse oricând discreţionar de către stat, iar exercitarea lor era orientată înspre valorile ideologice acceptate.
Autonomia organelor administraţiei locale era mult limitată datorită organizării în baza centralismului şi a unei subordonări stricte.
9. Acte constituţionale adoptate în perioada
22 decembrie 1989  8 decembrie 1991
Ca urmare a transformărilor politice, economice şi sociale radicale intervenite după decembrie 1989, în sistemul constituţional român se produc transformări de esenţă.
Sub aspectul trăsăturilor generale, în perioada amintită, Constituţia României din 1965 continuă să fie în vigoare, dar cu limitări şi reinterpretări determinate de noile condiţii politice.
Sunt consacrate politic şi juridic noi principii constituţionale, respectiv: separaţia puterilor, pluralismul politic, statul de drept, principiul democraţiei, inviolabilitatea drepturilor fundamentale ale omului, forme democratice de exercitare a puterii, inclusiv prin referendum, răspunderea şi revocabilitatea celor care ocupă funcţii de guvernare.
Decretul Lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale
Prin acest act normativ cu valoare constituţională sau stabilit următoarele:
- s-a abandonat rolul conducător al unui singur partid şi sa constituit un subsistem democratic pluralist şi de guvernare;
- s-a consacrat principiul separaţiei puterilor în stat;
- s-a procedat la restructurarea întregii economii pe baza principiilor rentabilităţii, al eficienţei şi al iniţiativei private;
- s-a reorganizat puterea statală. Frontul Salvării Naţionale exercita rolul de reprezentanţă naţională. C.F.S.N. devenea organ suprem al puterii de stat;
- activitatea operativă şi executivă a consiliului, care avea printre atribuţii numirea şi revocarea demnitarilor, aprobarea bugetului de stat, acordarea graţierii etc.;
- preşedintele C.F.S.N. avea atribuţii specifice funcţiei de şef de stat.
Decretul Lege nr. 8 din 31 decembrie 1989
Prin acest act constituţional sau stabilit principiile de bază ale organizării şi funcţionării partidelor politice, după cum urmează:
- s-a consacrat libertatea constituirii partidelor politice cu excluderea oricăror discriminări pe bază de naţionalitate, religie, grad de cultură etc.;
- au fost stabilite condiţiile legale privind înfiinţarea şi funcţionarea partidelor politice şi sa stabilit ca organ competent pentru a autoriza funcţionarea acestora Tribunalul Municipiului Bucureşti;
- s-a interzis constituirea partidelor politice extremiste;
- au fost impuse unele limitări şi restricţii privind participarea la aceste forme asociative, având în vedere calitatea unor persoane.
Decretul Lege nr. 81 din 9 februarie 1990
Acest act normativ cu valoare constituţională a fost adoptat ca urmare a transformării F.S.N. în formaţiune politică.
S-a format Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională, format din 1/2 membri ai F.S.N. şi sau organizat Consilii locale ale C.P.U.N.
Potrivit Decretului Lege nr. 82/1990 sa stabilit componenţa C.P.U.N., aceasta exercitând atribuţiile parlamentului.
Activitatea operativă era asigurată de către biroul executiv al C.P.U.N. şi de către comisiile de specialitate.
Preşedintele C.P.U.N. îndeplinea atribuţiile şefului de stat.
Decretul Lege nr. 92 din 14 martie 1990
Este un important act normativ constituţional prin care au fost puse bazele sistemului constituţional actual al României.
Principalele dispoziţii normative se referă la organizarea puterii legislative şi executive, după cum urmează:
 Parlamentul României urma să aibă o structură bicamerală, respectiv Senat şi Camera Deputaţilor;
- membrii Parlamentului urma să fie aleşi prin vot universal, direct, secret şi liber exprimat pe baza scrutinului de listă;
- instituţia şefului de stat era realizata în persoana Preşedintelui României, ales prin scrutin uninominal, organizat în două tururi;
- erau prevăzute dispoziţii concrete privind organizarea, desfăşurarea alegerilor şi centralizarea rezultatelor.
 
10. Conținutul normativ al Constituției din 1991
Conţinutul normativ al Constituţiei este structurat, din punct de vedere juridic, în 156 de articole, care sunt grupate în 8 titluri, unele titluri având capitole şi secţiuni.
Primul titlu, denumit „Principii generale”, cuprinde norme referitoare la structura unitară a statului, la forma republicană de guvernământ.
Tot în acest titlu există dispoziţii prin care se recunoaşte şi garantează dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase. În acelaşi timp este stabilită obligaţia statului român de a sprijini întărirea legăturii cu românii din afara frontierelor ţării şi de a acţiona pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase, desigur, cu respectarea legislaţiei statului ai cărui cetăţeni sunt. De asemenea, în acest titlu există dispoziţii privitoare la partidele politice şi la sindicate, patronate şi asociaţii profesionale, la dobândirea şi pierderea cetăţeniei române, la simbolurile naţionale, la limba oficială în stat – care este limba română, la capitala ţării.
Cel deal doilea titlu este denumit „Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale”. El este structurat în patru capitole. În capitolul I, purtând denumirea „Dispoziţii comune”, sunt stabilite principii constituţionale aplicabile domeniului drepturilor şi libertăţilor. În capitolul II, „Drepturile şi libertăţile fundamentale”, sunt consacrate inviolabilităţile, drepturile şi libertăţile socialeconomice şi culturale, drepturile exclusiv politice, drepturile şi libertăţile socialpolitice, drepturile garanţii. În capitolul III sunt stabilite îndatoririle fundamentale, iar în capitolul IV este reglementată instituţia Avocatului Poporului, ca un garant al drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
Titlul III, denumit „Autorităţile publice”, este structurat pe capitole, iar unele capitole au şi secţiuni. Sunt reglementate dispoziţii privitoare la Parlament, Preşedintele României, Guvern, raporturile Parlamentului cu Guvernul, administraţia publică, autoritatea judecătorească.
Titlul V, „Curtea Constituţională”, reglementează controlul constituţionalităţii, titlul VI, „Integrarea euroatlantică”, reglementează integrarea în Uniunea Europeană, aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord, titlul VII, „Revizuirea constituţiei”, reglementează iniţiativa revizuirii, procedura şi limitele sale, conturând de altfel, caracterul rigid al Constituţiei, iar titlul VIII, „Dispoziţii finale şi tranzitorii”, cuprinde regulile referitoare la intrarea în vigoare a Constituţiei, conflictul temporal de legi, instituţiile existente şi cele viitoare.
 
11. Modificări aduse conţinutului normativ al Constituţiei României ca urmare a Legii de revizuire din anul 2003
Din momentul adoptării până în prezent, Constituţia României a fost revizuită o singură dată, şi anume prin Legea de revizuire nr. 429/2003. Legea de revizuire a fost aprobată prin referendumul naţional din 1819 octombrie 2003 şi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, prin publicare în Monitorul Oficial. Ca urmare a acestei legi, structura Constituţiei sa schimbat, legea fundamentală fiind republicată şi articolele fiind renumerotate.
Principalele modificări aduse legii fundamentale prin Legea de revizuire din anul 2003 sunt următoarele:
- consacrarea expresă a organizării statului, potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale [art. 1 alin. (4)];
- reglementarea diferită a duratei mandatului unor autorităţi publice: mandatul Parlamentului este de 4 ani (art. 63), al Preşedintelui României este de 5 ani şi poate fi reînnoit o singură dată (art. 83), mandatul Avocatului Poporului este de 5 ani (art. 58), iar mandatul Consiliului Superior al Magistraturii este de 6 ani [art. 133 alin. (4)]. Durata diferită a mandatelor unor autorităţi importante ale statului este de natură să realizeze un echilibru constituţional mai bun, care să permită o guvernare eficientă a statului în spiritul tradiţiilor democratice şi al principiilor specifice statului de drept;
- procedura legislativă a fost reglementată prin dispoziţiile art. 75, în sensul de a se garanta eficienţa acesteia şi evitarea recurgerii la procedura medierii între cele două Camere parlamentare. Astfel, fiecare dintre Camerele Parlamentului are atribuţii specifice în raport cu natura proiectului de lege pe care îl examinează, după caz, una dintre Camere având rolul de „prima Cameră sesizată”, iar cealaltă „Cameră decizională”;
- au fost suplimentate atribuţiile Curţii Constituţionale, una dintre cele mai importante noi atribuţii adăugate referinduse la competenţa de a soluţiona conflictele de natură constituţională, în conformitate cu dispoziţiile art. 146 lit. e). De asemenea, prin Legea de revizuire sau reglementat în detaliu efectele deciziilor Curţii Constituţionale în ipoteza în care sunt admise excepţiile de neconstituţionalitate [art. 147 alin. (3)];
- au fost aduse îmbunătăţiri substanţiale la procedura delegării legislative, specificânduse condiţiile în care Guvernul poate emite ordonanţe de urgenţă (art. 115);
- s-a garantat în mod expres, prin dispoziţiile art. 126 alin. (6), controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice pe calea contenciosului administrativ şi au fost prevăzute excepţiile limitative de la acest control;
- au fost modificate unele dispoziţii normative privind drepturile şi libertăţile fundamentale. De exemplu, sau stabilit în detaliu condiţiile în care libertatea individuală poate fi restrânsă (art. 23);
- s-a consacrat în mod expres dreptul părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor întrun termen rezonabil (art. 21 din Constituţie);
- au fost consacrate noi drepturi fundamentale, respectiv dreptul la un mediu sănătos (art. 35) şi libertatea economică (art. 45 din Constituţie);
- s-a introdus un nou titlu, cu denumirea marginală „Integrarea euroatlantică” (art. 148149), care reglementează relaţiile dintre România şi Uniunea Europeană, precum şi relaţiile dintre statul român şi Tratatul Atlanticului de Nord (NATO).
 
Bibliografie
  • A. Banciu, Istoria Constituţională a României. Deziderate Naţionale şi Realităţi Sociale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001
  • B. Constant, Despre Libertate. La Antici şi la Moderni, Ed. Institutul European, Iaşi, 1996
  • C. Dissescu, Drept constituţional, ed. III, Ed. Socec, Bucureşti, 1915
  • C. Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice – sistemul constituţional românesc, vol. II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997
  • C. Ionescu, Regimul Politic în România, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002
  • I. Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996
  • I. Deleanu, Drepturile subiective şi abuzul de drept, Ed. Dacia, ClujNapoca, 1988
  • I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006
  • I. Deleanu, Justiţie constituţională, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1994
  • I. Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Actami, Bucureşti, 1995
  • I. Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Ed. Proarcadia, Bucureşti, 1993
  • I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011
  • M. Andreescu, Monarhia constituţională şi republica la români. Aspecte constituţionale, în Revista Restituiri nr. 4/2012
  • T. Drăganu, Tratat elementar de Drept Constituţional, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001
 
20-08-2019
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu