Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica. Neamul. Politica. LumeaNr. vizualizari: 64

Puterea statală și restrângerea exerciţiului unor drepturi

Lector univ. dr. Marius Andreescu
Tags: puterile statului; drepturile omului; Constitutia; libertate; principiul proportionalitatii; Marius Andreescu;

 

 1. Limite, restrângeri şi derogări privind exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale

Un autor român sublinia că libertatea are sens numai în condiţiile existenţei limitei, deoarece pentru a se manifesta ea trebuie să depindă de ceva, să se circumscrie unor coordonate. “Libertatea umană se interpretează într-un mănunchi de limite care sunt condiţia exerciţiului ei.”[1]

Consacrarea şi garantarea drepturilor omului prin reglementări interne şi internaţionale nu exclude posibilitatea limitării acestora. De altfel, existenţa unor drepturi necondiţionate, teoretic, nu poate fi admisă într-un sistem constituţional democratic. Absenţa limitelor şi a condiţiilor de exercitare, prevăzute de lege, constituţii sau instrumente juridice internaţionale poate să ducă la arbitrariu sau la abuz de drept, deoarece nu ar permite diferenţierea comportamentului legal de cel ilegal. Această idee este exprimată de art.4 din Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului: “exercitarea drepturilor naturale ale fiecărui om, nu are alte limite decât pe acelea care asigură celorlalţi membrii ai societăţii posibilitatea exercitării acestor drepturi.” De asemenea, doctrina juridică a reţinut că în raporturile dintre  titularii de drepturi “libertatea unuia se opreşte acolo unde începe a celuilalt, deoarece condiţia inerentă persoanei este relaţia ei cu alţii.”[2]

Ordinea şi stabilitatea socială presupun toleranţă şi respect reciproc între subiectele care participă la relaţiile sociale. Exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale nu trebuie să contravină ordinii existente în viaţa socială: coexistenţa libertăţilor şi protecţia socială sunt cele două comandamente care stau la baza limitelor edictate de dreptul pozitiv.”[3] Dificultatea constă în a găsi soluţiile cele mai potrivite care să armonizeze interesele individuale şi interesul public şi să garanteze totodată drepturile şi libertăţile fundamentale în situaţiile în care s-ar putea limita sau restrânge exerciţiul acestora.

În relaţia dintre drepturi şi libertăţi, pe de o parte, şi societate pe de altă parte, s-au conturat două atitudini extreme: sacrificarea drepturilor şi libertăţilor în interesul ordinii sociale, sau preemitenţa drepturilor şi libertăţilor, chiar dacă astfel sunt sacrificate interesele şi ordinea socială.[4] Nici una dintre aceste soluţii nu este justificată de imperativele unei autentice democraţii şi cerinţa realizării echilibrului şi armoniei sociale. Reglementările constituţionale, pentru a fi eficiente, trebuie să realizeze un echilibru între cetăţeni şi autorităţile publice, apoi între autorităţile publice şi desigur, cetăţeni. Trebuie de asemenea să se asigure protecţie individului contra ingerinţelor arbitrare ale statului în exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale.[5] De aceea, limitele impuse drepturilor şi libertăţilor fundamentale trebuie să fie adecvate unui scop legitim, acesta putând fi: protecţia societăţii, a ordinii sociale, economice şi politice, a ordinii de drept, sau pentru protecţia drepturilor altora. Limitele nu trebuie să lipsească de conţinut drepturile însăşi, ci să garanteze exercitarea acestora în asemenea situaţii.

Existenţa unor limite pentru exercitarea unor drepturi fundamentale este justificată de protecţia constituţională sau de protecţia prin instrumente juridice internaţionale a unor importante valori umane sau statale. Cu toate acestea, nu este admisibil ca în numele acestor valori autorităţile statale să limiteze discreţionar şi abuziv exercitarea drepturilor care la rândul lor sunt garantate constituţional. În acest caz s-ar putea ajunge la distrugerea democraţiei sub pretextul apărării ei.

Principiul proporţionalităţii, înţeles ca relaţie adecvată între măsurile prin care se limitează exerciţiul drepturilor şi libertăţilor omului, situaţia de fapt şi scopul legitim urmărit reprezintă un criteriu pentru determinarea acestor limite, evitarea excesului de putere, dar şi o garanţie a drepturilor consacrate constituţional.[6]

În doctrină, instrumente juridice şi jurisprudenţă, limitele drepturilor şi libertăţilor fundamentale au fost diferenţiate după mai multe criterii. O primă distincţie este aceea dintre limită şi limitarea drepturilor fundamentale.[7] Astfel, limita este un element de conţinut al dreptului şi este necesară pentru exercitarea sa. Spre deosebire, limitarea (restrângerea) îngrădeşte exercitarea unui drept prin măsuri dispuse de autorităţile statale competente în vederea unui scop legitim. Un alt autor[8] consideră că sunt limite impuse drepturilor şi libertăţilor fundamentale pentru a facilita realizarea lor, iar pe de altă parte, limite care au ca scop “protecţia societăţii, a ordinii ei social-economice şi politice, precum şi a ordinii de drept”.[9] Limitele care derivă dintr-un astfel de scop pot fi absolute, impuse de exigenţele vieţii sociale, în toate situaţiile pentru protecţia valorilor esenţiale ale statului şi societăţii, iar pe de altă parte relative, cele care nu se aplică de o manieră generală şi permanentă, ci fie numai unora dintre drepturi şi libertăţi, fie numai într-un anumit timp sau într-o situaţie determinată, fie numai anumitor subiecte.[10]

            În opinia noastră putem distinge: a) condiţii de exercitare a drepturilor şi libertăţilor care se regăsesc în chiar conţinutul juridic şi definiţia constituţională a acestora; b) restrângeri, derogări, suspendări, pierderea dreptului, care au un caracter de excepţie şi temporar, fiind măsuri dispuse de autorităţile statale în vederea protejării sau realizării unui scop legitim. Ingerinţa statului în exercitarea unor drepturi şi libertăţi fundamentale se poate realiza în principiu prin restrângerea şi suspendarea exerciţiului unor drepturi sau prin derogări. Aceste modalităţi sunt reglementate în constituţii şi instrumente juridice internaţionale. Evitarea oricărui abuz al autorităţilor statului şi garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale în astfel de situaţii, impune reglementarea constituţională, dar şi în instrumente juridice internaţionale a condiţiilor care justifică aplicarea unor astfel de măsuri.

             Există constituţii care reglementează instituţia restrângerii exerciţiului unor drepturi în anumite situaţii[11], posibilitatea suspendării unor drepturi sau libertăţi[12] sau cazurile în care datorită exercitării abuzive a unui drept se pierde exerciţiul acestuia.[13] Constituţia României impune condiţii privind exercitarea unor drepturi sau libertăţi. Astfel, libertatea de circulaţie se exercită în condiţiile stabilite de lege (art.25, alin.(1)). Persoana fizică poate să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică, sau bunele moravuri (art.26, alin.(2)); dreptul persoanei de a avea acces la informaţii de interes public nu poate fi îngrădit, dar nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor sau securitatea naţională. (art.31 alin.(3)); dreptul la grevă poate fi exercitat numai în condiţiile legii, care stabileşte limitele acestuia (art.43, alin.(2)); conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege (art.44, alin.(1)); libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei sau dreptul la propria imagine (art.30, alin.(6)); întrunirile se pot organiza şi desfăşura numai în mod paşnic, fără nici un fel de arme (art.39).

Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi este reglementată de dispoziţiile art.53 din Constituţie. Acestea sunt dispoziţii de principiu, care se referă la măsurile dispuse de stat prin lege sau ordonanţe de guvern, ce reprezintă ingerinţe în exercitarea unor drepturi garantate constituţional. Pentru a nu aduce atingere substanţei dreptului, aceste măsuri sunt temporare şi de asemenea, pentru a fi constituţionale, trebuie să respecte cumulativ condiţiile prevăzute de dispoziţiile art.53. Există însă şi dispoziţii constituţionale care restrâng exerciţiul unor drepturi, restrângerile având un caracter permanent. Restrângerile sunt de regulă specifice conţinutului juridic al dreptului consacrat constituţional. Astfel, exercitarea libertăţii individuale poate fi restrânsă prin percheziţie, reţinere sau arestare (art.23). Inviolabilitatea domiciliului poate fi restrânsă în condiţiile prevăzute de art.27, alin.(2). Dispoziţiile art.36, alin.(2), interzic unor categorii de persoane dreptul de vot. Dispoziţiile art.40, alin.(3), interzic unor categorii profesionale dreptul de a face parte din partide politice.

Există diferenţe între restrângeri, iar pe de altă parte derogări care pot viza exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Restrângerile sunt măsuri considerate necesare într-o societate democratică, aplicate în scopul realizării unui interes public sau pentru a ocroti drepturile şi libertăţile altora. În acest sens, dispoziţiile art.18 din Convenţie, arată că: “restrângerile … nu pot fi aplicate decât în scopul pentru care ele au fost prevăzute.”

Cu toate aspectele particulare, rezultate din Constituţie sau din instrumente juridice internaţionale, pot fi identificate condiţii comune pentru legitimitatea restrângerilor: să fie prevăzute de lege, să fie necesare într-o societate democratică, să nu fie discriminatorii, să fie adecvate cel puţin unuia dintre scopurile prevăzute expres de lege precum şi situaţiei care le justifică. Respectarea acestor condiţii trebuie realizată cumulativ. În acest fel drepturile fundamentale sunt garantate şi se înlătură ingerinţa arbitrară a autorităţilor statale în exercitarea lor.

Derogările sunt îngrădiri mai ample ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi  pot fi dispuse de către state în situaţii excepţionale. Restrângerile pot viza, în principiu, orice drept fundamental, spre deosebire de măsurile derogatorii care pot avea ca obiect numai unele drepturi ale omului, garantate de instrumente juridice internaţionale. Din instrumentele juridice internaţionale,în materie rezultă că derogările, pentru a nu fi arbitrare, trebuie să respecte următoarele condiţii: să fie aplicate numai în situaţii excepţionale; să fie strict adecvate la situaţia de fapt; să fie compatibile cu celelalte obligaţii pe care statele părţi le au potrivit dreptului internaţional public; să nu fie discriminatorii; statele care fac uz de dreptul de derogare să anunţe forurile internaţionale competente.

Există şi drepturi garantate în mod absolut (drepturi absolute) în sensul că nu se admit restrângeri sau derogări. Evident, ne referim la dreptul la viaţă; dreptul de a nu fi supus torturii, nici unui fel de pedeapsă sau tratament inuman ori degradant. Principiul proporţionalităţii reprezintă o garanţie în toate situaţiile în care exercitarea unui drept sau a unei libertăţi fundamentale este supusă unei condiţii, restrângeri, suspendări sau derogări. Principiul proporţionalităţii, aplicat în această materie are în vedere şi realizarea unui just echilibru între interesele individuale şi interesul public sau între diferitele interese private care corespund drepturilor subiective fundamentale, consacrate şi garantate constituţional.

 

              2  Delimitarea puterii discreţionare de excesul de putere în activitatea  autorităţilor publice

Problema esenţială rămâne aceea enunţată la începutul acestei secţiuni, respectiv de a identifica criterii prin care să se stabilească limitele puterii discreţionare a autorităţilor statului şi diferenţierea acesteia de excesul de putere, care trebuie sancţionat. Desigur, există şi problema utilizării acestor criterii în practica instanţelor judecătoreşti sau de contencios constituţional.

În legătură cu aceste aspecte, în literatura de specialitate s-a exprimat opinia potrivit căreia, “scopul legii va fi deci limita legală a dreptului de apreciere (a oportunităţii). Căci puterea discreţionară nu însemnă o libertate în afara legii, ci una permisă de lege.”[14] Desigur, “scopul legii” reprezintă o condiţie de legalitate sau, după caz, de constituţionalitate a actelor juridice ale organelor statului şi de aceea poate fi considerat un criteriu pentru a delimita puterea discreţionară de excesul de putere.

Aşa cum rezultă din  jurisprudenţa unor instanţe internaţionale şi interne, în raport cu tema noastră de cercetare, scopul legii nu poate fi singurul criteriu pentru a delimita puterea discreţionară (sinonimă cu marja de apreciere, termen utilizat de către C.E.D.O.), pentru că un act juridic al statului poate reprezenta exces de putere nu numai în situaţia în care măsurile adoptate nu urmăresc un scop legitim, dar şi în ipoteza în care măsurile dispuse nu sunt adecvate scopului legii şi nu sunt necesare în raport cu situaţia de fapt şi scopul legitim urmărit. Adecvarea măsurilor dispuse de autorităţile statului la scopurile legitime urmărite reprezintă un aspect particular al principiului proporţionalităţii. Semnificativă este opinia exprimată de Antonie Iorgovan, care consideră că limitele puterii discreţionare sunt stabilite de: “regulile pozitive scrise, principiile generale de drept înscrise, principiul egalităţii, principiul neretroactivităţii actelor administrative, dreptul la apărare şi principiul contradictorialităţii, principiul proporţionalităţii” (s.n.).[15] Prin urmare, principiul proporţionalităţii este un criteriu esenţial care permite delimitarea puterii discreţionare de excesul de putere în activitatea autorităţilor statului.

            Acest principiu, este consacrat explicit sau implicit, în instrumente juridice internaţionale,[16] sau de majoritatea constituţiilor ţărilor democratice [17]. Constituţia României reglementează expres acest principiu în art.53 , dar există şi alte dispoziţii constituţionale care îl implică. În dreptul constituţional, principiul proporţionalităţii îşi găseşte aplicarea în special în domeniul protecţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Este considerat ca un criteriu eficient de apreciere a legitimităţii intervenţiei autorităţilor statale în situaţia limitării exerciţiului unor drepturi. Mai mult, chiar dacă principiul proporţionalităţii nu este consacrat expres în constituţia unui stat, doctrina şi jurisprudenţa îl consideră ca făcând parte din noţiunea de stat de drept.[18]

 Principiul proporţionalităţii este aplicat în mai multe ramuri de drept. Astfel, în dreptul administrativ este o limită a puterii discreţionare, a autorităţilor publice şi reprezintă un criteriu de exercitare a controlului jurisdicţional al actelor administrative discreţionare.[19] Aplicaţii ale principiului proporţionalităţii există şi în dreptul penal sau în dreptul civil .Principiul  proporţionalităţii este regăsit şi în Dreptul Uniunii Europene  în sensul că legalitatea regulilor comunitare este supusă condiţiei ca mijloacele folosite să fie corespunzătoare obiectivului urmărit şi să nu depăşească ceea ce este necesar pentru a atinge acest obiectiv.

Jurisprudenţa are un rol important în analiza principiului proporţionalităţii, aplicat în cazuri concrete. Astfel, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, proporţionalitatea este concepută ca un raport just, echitabil, între situaţia de fapt, mijloacele de restrângere a exerciţiului unor drepturi şi scopul legitim urmărit sau ca un raport echitabil între interesul individual şi interesul public. Proporţionalitatea este un criteriu care determină  legitimitatea imixtiunilor statelor contractante în exercitarea drepturilor protejate de Convenţie. În acelaşi sens, Curtea Constituţională a României, prin mai multe decizii a stabilit că proporţionalitatea este un principiu constituţional[20]. Instanţa noastră constituţională a afirmat necesitatea stabilirii unor criterii obiective, prin lege, pentru principiul proporţionalităţii: „este necesar ca legislativul să instituie criterii obiective care să reflecte exigenţele principiului proporţionalităţii”[21].Prin urmare, principiul proporţionalităţii se impune din ce în ce mai mult ca un principiu universal, consacrat de majoritatea sistemelor de drept contemporane, regăsit explicit sau implicit în norme constituţionale şi recunoscut de jurisdicţiile naţionale şi internaţionale[22].

Proporţionalitatea nu este numai o chestiune de fapt, ci reprezintă un principiu al dreptului, inclusiv al dreptului constituţional, iar instanţele judecătoreşti de drept comun, de contencios administrativ sau Curtea Constituţională îl pot invoca pentru a sancţiona excesul de putere. Instanţa noastră constituţională poate invoca explicit criteriul proporţionalităţii, numai în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art.53, alin.(2) din Constituţie, Prin urmare, nu există posibilitatea sancţionării excesului de putere a legislativului, folosind criteriul proporţionalităţii, şi în alte situaţii, în special în cazurile în care, prin măsurile dispuse legiuitorul depăşeşte ceea ce este necesar atingerii unui scop legitim.

Referitor la jurisprudenţa în materie a unor instanţe din alte state este semnificativ de amintit, Consiliul de Stat francez care  a stabilit încă din anul 1950 că recursul pentru exces de putere trebuie să fie considerat ca fiind recursul deschis chiar şi în lipsa unui text legal, prin invocarea principiilor generale de drept, inclusiv a principiului proporţionalităţii.[23]Pornind de la constatarea că proporţionalitatea este un principiu general al dreptului, instanţele judecătoreşti îl pot invoca, chiar dacă nu este consacrat explicit într-un text legal, pentru că, “încălcarea principiului proporţionalităţii nu este altceva decât depăşirea libertăţii de acţiune lăsată la dispoziţia autorităţii şi în ultimă instanţă, exces de putere."[24]

În literatura de specialitatea au fost identificate trei nivele de control jurisdicţional al actelor administrative: “a) controlul minim al regulilor de procedură (formă); b) controlul normal al aprecierii juridice a faptelor ; c) controlul maximal, când judecătorul se pronunţă asupra necesităţii şi proporţionalităţii măsurilor administrative.”[25] Controlul maximal, de care face vorbire autorul citat, reprezintă corelaţia dintre legalitate şi oportunitate, altfel spus, dintre exigenţele principiul legalităţii şi a dreptului de apreciere al autorităţilor publice, proporţionalitatea neputând fi considerată ca un criteriu de supra legalitate, ci ca un principiu de drept a cărui principală finalitate o constituie delimitarea dintre puterea discreţionară şi excesul de putere în activitatea autorităţilor publice.

Principiul proporţionalităţii poate fi identificat implicit în mai multe dispoziţii din Constituţia României. Ne întrebăm dacă instanţa noastră de control constituţional ar putea invoca proporţionalitatea, în situaţiile în care acest principiu rezultă implicit din dispoziţiile constituţionale, ca principiu general al dreptului. Considerăm că răspunsul este afirmativ, deşi încercările în acest domeniu sunt încă timide, probabil şi datorită inexistenţei unei teorii moderne a principiului proporţionalităţii în drept, dar trebuie să remarcăm că există deja situaţii în care Curtea Constituţională a utilizat un “raţionament de proporţionalitate” ca instrument de interpretare a corelaţiei dintre dispoziţiile legale contestate iar pe de altă parte dispoziţiile constituţionale, şi în situaţiile în care proporţionalitatea, ca principiu nu este exprimată expres de textele constituţionale. Edificator în acest sens sunt două aspecte: invocarea în jurisprudenţa Curţii Constituţionale a jurisprudenţei C.E.D.O., care, în materia restrângerii exerciţiului unor drepturi, analizează şi condiţia de proporţionalitate şi al doilea aspect, utilizarea acestui principiu în situaţiile în care se pune problema respectării principiului egalităţii.

Paradoxal, utilizarea criteriului proporţionalităţii ar putea reprezenta un exces de putere, în lipsa unor elemente procedurale de determinare. Principalul pericol îl reprezintă în acest caz dimensiunea concretă a principiului. Totuşi, utilizând criteriile procedurale cu semnificaţia rezultată din jurisprudenţa instanţelor internaţionale, judecătorul român, inclusiv cel constituţional, poate să confere o dimensiune obiectivă proporţionalităţii şi să ofere o motivare rezonabilă atunci când utilizează acest principiu. Cu toate acestea, în jurisprudenţa instanţei noastre constituţionale, există puţine decizii care analizează proporţionalitatea ca principiu, chiar şi atunci când se invocă dispoziţiile art.53, alin.(2) din Constituţie.

Actuala legea a contenciosului administrativ, care prevede expres sancţionarea excesului de putere, va permite fără îndoială instanţelor judecătoreşti specializate în materie să aplice principiul proporţionalităţii şi să contribuie astfel la înţelegerea şi explicarea lui.

De remarcat că în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, deşi nu este analizat conceptul de exces de putere, există situaţii în care principiul proporţionalităţii este aplicat (sau un raţionament de proporţionalitate), tocmai pentru a se constata dacă dispoziţiile cuprinse în legi sau în ordonanţe ale Guvernului, prin care se restrânge exerciţiul unor drepturi, sunt adecvate scopului legitim şi situaţiei de fapt. Declararea ca neconstituţională a unei dispoziţii normative pe considerentul nerespectării principiului proporţionalităţii, aplicat în această materie, semnifică în esenţă sancţionarea excesului de putere, manifestat în activitatea Parlamentului sau a Guvernului. Tot exces de putere, sancţionat de Curtea Constituţională, folosind criteriul proporţionalităţii, sunt şi situaţiile în care principiul egalităţii şi nediscriminării este încălcat, dacă prin lege sau printr-o ordonanţă de guvern se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o justificare rezonabilă sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite.

            Două sunt finalităţile mai importante ale principiului constituţional al proporţionalităţii: controlul şi limitarea puterii discreţionare a autorităţilor publice şi respectiv garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale în situaţiile în care exercitarea lor ar putea fi condiţionată sau restrânsă. Proporţionalitatea este un principiu constituţional, dar în multe cazuri nu există o consacrare normativă explicită, ci principiul este dedus prin diferite metode de interpretare din textele normative. Această situaţie creează unele dificultăţi în aplicarea principiului proporţionalităţii.

Mai trebuie subliniată şi importanţa acestui principiu ca şi criteriu de legitimitate a exercitării puterii statale, în limitele marjei de apreciere, conform competenţelor constituţionale şi legale.

            În raport cu aceste considerente propunem, în perspectiva unei noi revizuiri a Constituţiei României, ca la art.1 ce are denumirea marginală “Statul român”, să se adauge un nou alineat care să prevadă că: “Exercitarea puterii statale trebuie să fie proporţională şi nediscriminatorie”.

În acest fel s-ar răspunde mai multor cerinţe:

  1. proporţionalitatea este consacrată expres ca principiu general constituţional şi nu numai cu aplicare restrânsă în cazul restrângerii exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, aşa cum s-ar putea considera în prezent, având în vedere dispoziţiile art.53 din Constituţie;
  2. această nouă prevedere constituţională corespunde unor reglementări similare cuprinse în “Tratatul instituind Comunitatea Europeană” sau în proiectul de Tratat de instituire a unei constituţii pentru Europa, ceea ce este important în perspectiva aderării României la Uniunea Europeană;
  3. această nouă reglementare s-ar constitui ca o veritabilă obligaţie constituţională, pentru toate autorităţile statului de a-şi exercita atribuţiile în aşa fel încât măsurile adoptate să se înscrie în limitele puterii discreţionare recunoscute de lege şi să nu reprezinte un exces de putere;
  4. se creează posibilitatea pentru Curtea Constituţională de a sancţiona, pe calea controlului de constituţionalitate al legilor şi ordonanţelor, excesul de putere în activitatea Parlamentului şi Guvernului, folosind drept criteriu principiul proporţionalităţii;
  5. se poate realiza mai bine corelaţia dintre principiul proporţionalităţii şi principiul egalităţii.

 

3.  Aspecte de jurisprudenţă  privind aplicarea art. 53 din Constituţie 

Referitor la dispoziţiile constituţionale româneşti privind restrângerea exerciţiului drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în literatura de specialitate s-a făcut distincţia între împrejurări comune de restrângere a exerciţiului unor drepturi care formează obiectul de reglementare a dispoziţiilor art.53 din Constituţie, iar pe de altă parte împrejurări speciale, proprii unor drepturi şi libertăţi. Împrejurările comune de restrângere au un caracter temporal, sunt esenţialmente fortuite, pe când împrejurările speciale au un caracter permanent[26]. Autorul citat subliniază că aceste împrejurări trebuie să fie consacrate expres “neputând să fie produsul convenţionalismului”[27]

Deşi aceste împrejurări sunt comune, ele pot justifica restrângerea ţinând seama de natura dreptului sau libertăţii. Astfel, nici o împrejurare nu poate justifica restrângerea exerciţiului dreptului la viaţă sau a dreptului de a nu fi supus torturii.

Constituţia României foloseşte un procedeu simplu şi eficient pentru reglementarea  restrângerii exerciţiului unor drepturi şi libertăţi (împrejurări comune), prin dispoziţiile unui singur articol. Dispoziţiile art.53 permit restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi fundamentale, dar numai condiţionat.[28] Problematica interpretării şi aplicării dispoziţiilor art.53 prezintă o complexitate deosebită deoarece restrângerile pot viza exerciţiul oricărui drept sau libertate fundamentală consacrate şi garantate de Constituţie, cu excepţia celor considerate ca fiind absolute. Complexitatea este datorată şi diversităţii situaţiilor concrete  care justifică restrângerea exerciţiului unor drepturi.

Regulile instituite de dispoziţiilor art.53 au valoarea unui principiu constituţional, deoarece sunt aplicabile tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.În redactarea anterioară revizuirii Constituţiei, dispoziţiilor art.49 arătau că restrângerile se pot înfăptui numai prin lege, dacă se impune, în considerarea următoarelor scopuri: “apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ori ale unui sinistru deosebit de grav.” În acelaşi timp, restrângerea trebuia să nu afecteze existenţa dreptului sau a libertăţii şi să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o.

În cazul unei analize comparative între dispoziţiile constituţionale româneşti şi cele cuprinse în unele instrumente juridice internaţionale, care reglementează condiţiile restrângerii exerciţiului unor drepturi şi libertăţi, pot fi constatate unele diferenţe. Pentru studiul nostru prezintă interes faptul că dispoziţiilor art.53 alin.(2) din Constituţie consacră expres proporţionalitatea ca o condiţie ce trebuie respectată în cazul restrângerii exerciţiului unor drepturi, pe când în majoritatea instrumentelor juridice internaţionale această condiţie rezultă implicit din conţinutul reglementărilor şi este dedusă, pe cale de interpretare, de jurisprudenţa instanţelor internaţionale.

Pentru a identifica particularităţile principiului proporţionalităţi, aplicat în această materie, este util să subliniem unele aspecte doctrinare şi de jurisprudenţă privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art.53 din Constituţie.

Doctrina a reţinut faptul că, în situaţia în care legiuitorul restrânge exerciţiul unor drepturi, fără a indica expres temeiul constituţional, aceasta “nu înlătură obligativitatea verificării în cadrul procedurii de control al legitimităţii constituţionale a legii, dacă măsura astfel instituită constituie o limitare a unui drept.”[29] Din considerentele Deciziei nr.4/1992 a Curţii Constituţionale rezultă că în ipoteza în care prevederea legală spusă controlului constituie o limitare a unui dreptul constituţional, ea este legitimă numai în cazurile în care se încadrează în situaţiile limitative expres prevăzute de art.53 din Constituţie.[30]

Curtea Constituţională a reţinut că prevederile art.53 au în vedere drepturile şi libertăţile fundamentale incluse în Capitolul al II, Titlul I din Constituţie, nu şi alte drepturi.[31] Instanţa noastră constituţională, interpretând dispoziţiilor art.53 prin raportare la dispoziţiile art.5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale a făcut distincţia între pierderea şi restrângerea unui drept. Ultima situaţie este avută în vedere de dispoziţiile art.53. “Curtea constă că invocarea prevederilor art.5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu are incidenţă în cauză, deoarece aceste prevederi se aplică lipsirii de libertate iar nu restrângerii libertăţii.”[32]

Totodată, instanţa noastră constituţională a decis că restrângerea exerciţiului unui drept trebuie să aibă caracter temporar fiind instituită doar pentru o perioadă în care acţionează cauzele ce au determinat-o şi care sunt consacrate limitativ la alin.(1) din art.53 din Constituţie.[33]

În situaţia în care restrângerea exerciţiului unui drept se realizează în scopul apărării unor drepturi ale cetăţenilor, măsurile restrictive sunt legitime numai în considerarea unui anume drept, întrucât fără această restrângere dreptul respectiv ar fi afectat.[34] Restrângerile aduse exerciţiului dreptului nu trebuie să atingă substanţa acestui drept. Astfel, Curtea Constituţională a stabilit că prin lege pot fi dispuse anumite îngrădiri dreptului de proprietate, dar ele nu trebuie să atingă substanţa acestui drept. Aceste îngrădiri se pot stabili în privinţa obiectului dreptului sau a unor atribute ale dreptului, pentru apărarea unor drepturi ale unor persoane sau a intereselor sociale şi economice generale.[35]

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale deosebeşte restrângerea exerciţiului unor drepturi faţă de împrejurările în care legiuitorul condiţionează exercitarea unui drept. În acest sens s-a decis că cerinţele de vechime stabilite de art.19 din Legea nr.51/1995[36] privind profesia de avocat, urmăresc să asigure exercitarea dreptului la apărare în condiţii de competenţă, responsabilitate profesională şi experienţă practică, raportate la gradul ierarhic al instanţelor şi la complexitatea cauzelor, astfel că este firesc ca ele să implice anumite condiţionări, care nu pot fi privite ca o îngrădire a dreptului la muncă ci ca măsuri de protejare atât a intereselor justiţiabilului cât şi ale avocatului.[37]De asemenea, exceptarea prin lege a unor categorii de cetăţeni de la beneficiul unor drepturi acordate altora, care se află într-o situaţie diferită, nu reprezintă o restrângere a exerciţiului acestor drepturi. În consecinţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art.53 din Constituţie.[38]

Proporţionalitatea este o condiţie de constituţionalitate a măsurilor dispuse prin lege sau prin ordonanţe, prin care se restrânge exerciţiul unor drepturi şi libertăţi fundamentale, condiţie prevăzută expres de dispoziţiile art.53, alin.(2) din Constituţie. Analiza particularităţilor acestui principiu trebuie realizată sistematic, în contextul prevederilor art.53. Consacrarea expresă a unui aspect particular al principiului proporţionalităţii, de dispoziţiile art.53, alin.(2), transformă proporţionalitatea dintr-o regulă de morală sau de oportunitate într-o condiţie de constituţionalitate a legii, iar instanţa constituţională are competenţa de a verifica respectarea acestui principiu.

Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale, prin lege, reprezintă o ingerinţă a statului în exercitarea acestor drepturi şi libertăţi, justificată de realizarea unui scop legitim. Pentru evitarea arbitrariului sau a excesului de putere din partea autorităţilor statale care adoptă asemenea măsuri, este necesar să existe garanţii asigurate de stat, care să fie adecvate la finalitatea constituţională urmărită, aceea de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în situaţiile concrete în care li s-ar putea aduce atingere. Principiul proporţionalităţii este o astfel de garanţie constituţională care permite sancţionarea de către instanţa constituţională a ingerinţelor arbitrare ale Parlamentului sau Guvernului în exercitarea acestor drepturiPrin urmare, măsurile adoptate de stat prin care se restrânge exerciţiul unor drepturi sau libertăţi fundamentale pentru a nu fi abuzive trebuie să fie nu numai legale, adică dispuse prin lege, sau de un act normativ echivalent ca forţă juridică legii, dar şi legitime, (juste), adică necesare într-o societate democratică, nediscriminatorii, proporţionale cu situaţia care le determină şi să nu afecteze substanţa dreptului. Proporţionalitatea şi necesitatea într-o societate democratică sunt criterii de apreciere, atât pentru legiuitor cât şi pentru judecător, a legitimităţii restrângerii exerciţiului unor drepturi şi libertăţi fundamentale.

În doctrină s-a subliniat că de fiecare dată când legiuitorul aduce o limitare în exerciţiul unui drept sau a unei libertăţi, trebuie să precizeze expres, în cuprinsul dispoziţiei respective, temeiul constituţional al art.53.[39] Această menţiune vizează implicit respectarea principiului proporţionalităţii şi corespunde principiului supremaţiei Constituţiei: “Legea este un act de aplicare, în sensul că voinţa legiuitorului îşi află în mod necesar limitele în supremaţia Constituţiei, ca lege fundamentală a statului şi societăţii.”[40] În astfel de cazuri, aprecierea realizată de către legiuitor sau judecătorul constituţional, are la bază un raţionament de proporţionalitate. Restrângerea exerciţiului unor drepturi se justifică prin existenţa unor interese diverse şi în unele situaţii chiar contradictorii. Pe de o parte, interesul subiectiv al titularilor drepturilor fundamentale, iar pe de altă parte interesul public sau necesitatea de a garanta drepturile fundamentale aparţinând altor persoane. În aceste condiţii, unul dintre interese îşi fundamentează legitimitatea constituţională pe o prevedere şi celălalt pe o altă dispoziţie constituţională. Raţionamentul de proporţionalitate presupune compararea intereselor, în aşa fel încât limitarea exerciţiului unui drept sau libertăţi fundamentale să nu depăşească ceea ce este strict necesar pentru satisfacerea unui interes public sau apărarea drepturilor altor persoane.

Principiul proporţionalităţii, aplicat în materia restrângerii exerciţiului unor drepturi, este concret determinat de semnificaţia elementelor care sunt comparate, în funcţie de care se poate stabili dacă măsura respectivă este adecvată sau nu situaţiei şi scopului urmărit. Proporţionalitatea măsurilor restrictive se apreciază în raport cu un scop legitim bine determinat, a cărui semnificaţie este dată după caz, de doctrină, lege sau jurisprudenţă. Măsura restrictivă nu respectă condiţia de proporţionalitate, dacă scopul pentru care a fost dispusă este generic, şi nu se indică un anumit drept sau libertate fundamentală ca scop legitim.[41]

Scopurile care justifică restrângerea exerciţiului unor drepturi şi în raport de care se apreciază respectarea principiului proporţionalităţii sunt expres şi limitativ prevăzute de art.53, alin.(1) din Constituţie. Semnificaţia acestora este importantă pentru a determina proporţionalitatea măsurilor restrictive. Astfel, prin “securitate naţională”, expresie introdusă ca urmare a revizuirii Constituţiei şi care înlocuieşte termenul de “siguranţa naţională”, se înţelege: “starea de legalitate, de echilibru şi de stabilitate socială, economică şi politică existentă şi dezvoltării statului naţional român, ca stat suveran, unitar, independent şi indivizibil, menţinerii ordinii de drept, precum şi a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, potrivit principiilor şi normelor democratice, statornicite prin Constituţie.”[42]“Ordinea publică” este ansamblul regulilor care asigură siguranţa societăţii, bunăstarea publică, armonia socială, respectul faţă de lege şi faţă de deciziile legitime ale autorităţilor publice.“Sănătatea publică” desemnează protecţia sanitară a întregii populaţii sau a unei părţi din aceasta.“Morala publică” constituie ansamblul perceptelor de conduită, dependente de conştiinţa individului şi de valorile colectivităţii din care el face parte. Garantarea respectării “drepturilor şi libertăţilor” cetăţenilor este o cerinţă impusă de faptul că persoana aparţine unei colectivităţi sociale, aspect ce implică faptul că drepturile şi libertăţile celorlalţi necesită aceeaşi protecţie ca şi drepturile şi libertăţile proprii.“Instrucţia penală” este o componentă a ordinii de drept şi semnifică succesiunea actelor şi faptelor care formează procesul penal în toate fazele şi etapele acestuia.[43]

             În funcţie de scopul legitim urmărit se determină “marja de apreciere “ pe care autorităţile publice o au pentru a impune limitări exerciţiului drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în condiţiile prevăzute de art.53 din Constituţie. Limitele dreptului de apreciere al autorităţilor statale competente şi totodată respectarea principiului proporţionalităţii, se stabilesc în jurisprudenţa instanţei noastre constituţionale, inclusiv prin raportare la jurisprudenţa C.E.D.O.. Astfel, proporţionalitatea ingerinţelor autorităţilor statale este analizată de instanţa internaţională în raport cu cerinţele unei societăţi democratice, concept regăsit şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

 Instanţa noastră constituţională a invocat şi alte aspecte din jurisprudenţa C.E.D.O.: măsurile restrictive sunt proporţionale cu scopul legitim urmărit dacă sistemul legislativ şi instituţional naţional, are garanţii adecvate şi suficiente contra abuzurilor.[44] Există deosebire între fapte şi judecăţi de valoare. Dacă materialitatea celor dintâi poate fi dovedită, judecăţile de valoare nu sunt apte de a fi demonstrate sub aspectul exactităţii lor.[45] Prin urmare, respectarea condiţiei de proporţionalitate a măsurilor restrictive aplicate libertăţii de exprimare este apreciată diferit în funcţie de natura afirmaţiilor. Proporţionalitatea poate fi apreciată ca o adecvare strictă a măsurii restrictive la scopul propus, sau poate să existe o marjă mai mare de apreciere a autorităţilor atunci când scopul legitim urmărit este morala publică, de exemplu.[46] Acestea sunt numai câteva aspecte ale jurisprudenţei C.E.D.O., invocate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României, în cazul în care sunt analizate măsurile restrictive dispuse de Parlament sau Guvern, privind exercitarea unor drepturi şi libertăţi fundamentale.

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României a contribuit a identificarea particularităţilor principiului proporţionalităţii, aplicat în materia garantării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, inclusiv în situaţiile în care autorităţile statale competente dispun măsuri restrictive care trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de art.53.

În această materie, jurisprudenţa Curţii Constituţionale relevă caracteristici definitorii ale principiului constituţional al proporţionalităţii, care presupune necesara adecvare a garanţiilor constituţionale conferite drepturilor şi libertăţilor fundamentale, la finalitatea urmărită, respectiv protecţia exercitării drepturilor în situaţiile concrete în care ar putea fi îngrădite. Aplicarea principiului proporţionalităţii are o dublă importanţă: garanţiile statale privind drepturile omului devin efective în situaţii concrete; este înlăturată ingerinţa arbitrară a autorităţilor publice în exercitarea acestor drepturi sau aplicarea unor măsuri de restrângere a exerciţiului lor, măsuri care reprezintă exces de putere.

Proporţionalitatea reprezintă o garanţie pentru exercitarea dreptului fundamental, supus unei limite sau condiţii. Existenţa unor limite sau condiţii pentru exercitarea unor drepturi fundamentale este justificată de ideea de protecţie constituţională a unor importante valori umane sau statale. În sensul celor de mai sus Curtea Constituţională a României a reţinut: “Legislaţia, doctrina şi jurisprudenţa au respins şi resping constant existenţa unor drepturi şi libertăţi absolute.”[47] Având în vedere această premisă, instanţa identifică dispoziţiile constituţionale româneşti care stabilesc limite, condiţii sau restricţii pentru exercitarea unor drepturi.[48]

Deşi nu se referă în mod expres la principiul proporţionalităţii, Decizia nr.13/1999 este importantă pentru că relevă unele particularităţi ale acestui principiu aplicat în materia protecţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Necesitatea unui just echilibru exprimă principiul general al proporţionalităţii. Totodată, condiţiile, limitările sau restrângerile aplicate unor drepturi fundamentale trebuie să fie adecvate finalităţii urmărite de legiuitorul constituant, aceea de protecţie a dreptului fundamental în situaţiile în care acesta poate fi condiţionat sau limitat.

Prin mai multe decizii, Curtea Constituţională a stabilit că are competenţa de a verifica respectarea condiţiei de proporţionalitate în cazul restrângerii exerciţiului unor drepturi. Instanţa constituţională îşi asumă această competenţă numai dacă proporţionalitatea este condiţie de constituţionalitate a legii care a instituit restrângerea dreptului. “Incontestabil, că verificarea proporţionalităţii intră în competenţa de control a Curţii, cât timp proporţionalitatea restrângerii cu situaţia care a determinat-o constituie o condiţie de constituţionalitate a legii care a instituit restrângerea dreptului”.[49]

Această constatare a Curţii Constituţionale este importantă pentru mai multe aspecte: proporţionalitatea este considerată ca o condiţie de constituţionalitate pe care legea, care a instituit restrângerea dreptului, trebuie să o respecte. În acest fel principiul proporţionalităţii nu este numai o simplă stare de fapt, apropiată de oportunitate, ci este o condiţie de drept care intră în competenţa de control a Curţii. De asemenea, Curtea realizează o distincţie între principiul general al proporţionalităţii,  proporţionalitatea aplicată în alte ramuri de drept şi principiul constituţional al proporţionalităţii aplicat în materia restrângerii exerciţiului unor drepturi. Competenţa instanţei constituţionale se referă numai la principiul constituţional al proporţionalităţii, consacrat de dispoziţiile art.53 alin.(2). Remarcăm şi interpretarea instanţei noastre constituţionale privind conţinutul principiului proporţionalităţii aplicat în această materie: adecvarea restrângerii cu situaţia care a determinat-o.

Curtea Constituţională a subliniat că proporţionalitatea trebuie analizată şi înţeleasă şi în funcţie de scopul legitim urmărit pentru care se aplică măsura de restrângere. Acest scop trebuie să fie unul dintre cele prevăzute limitativ de art.53, alin.(1). Mai mult decât atât, pentru ca legea prin care se dispune restrângerea exerciţiului unui drept să respecte principiul proporţionalităţii, referirea la scopul legitim nu trebuie sa fie generică, ci este necesar ca acesta să fie determinat. Analizând restrângerea dreptului la liberă circulaţie, prin Ordonanţa Guvernului nr.50/1994, Curtea Constituţională a reţinut că restrângerea unui drept constituţional este posibilă, potrivit dispoziţiilor art.53 din Constituţie “numai în considerarea unui anume drept, ca o măsură ce se impune, întrucât fără această restrângere, dreptul respectiv ar fi grav afectat şi, potrivit principiului proporţionalităţii, numai în limitele necesare, pentru ca acel drept să nu fie cel puţin în parte compromis… ori, în lipsa precizării dreptului în folosul căruia are loc restrângerea, din simpla referire la dreptul de protecţie socială (art.1 din Ordonanţă) sau la drepturile de existenţă socială (art.7 din Ordonanţă), nu rezultă nici că această restrângere se impune – cum prevede art.53 din Constituţie – şi nici că ea este proporţională cu situaţia care a determinat-o – cum prevede aliniatul 2 al aceluiaşi articol”[50]

Raţionamentul de proporţionalitate, care în materia restrângerii exerciţiului unor drepturi presupune adecvarea măsurii restrictive la situaţia de fapt, dar şi la scopul legitim urmărit, este utilizat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Analizând respectarea principiului proporţionalităţii în cazul unor excepţii de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art.148, alin.1, lit.h din Codul de procedură penală, instanţa noastră constituţională a constatat că principiul proporţionalităţii este respectat, având în vedere atât dispoziţiile art.18 din Convenţie, cât şi dispoziţiile art.53, alin.(2) din Constituţie. S-a constatat că măsura arestării preventive este necesară pentru desfăşurarea instrucţiei penale şi proporţională cu situaţia care a determinat-o.[51]

În jurisprudenţa instanţei constituţionale, raţionamentul de proporţionalitate este relevat şi sub forma analizei echilibrului just care trebuie să existe între două drepturi protejate constituţional, echilibru care determină totodată limitele exercitării acestora[52].

Curtea Constituţională a subliniat că respectarea principiului proporţionalităţii, în condiţiile art.53, alin.(2) din Constituţie, are ca obiect numai drepturile şi libertăţile fundamentale.[53] În acest sens, instanţa constituţională a arătat că raportul dintre fapta penală săvârşită şi pedeapsa aplicată, care trebuie să fie unul just, excede sferei de reglementare a art.53, alin.(2) din Constituţie. “Este incontestabil că verificarea proporţionalităţii aparţine competenţei de control a Curţii, atâta timp cât restrângerea are ca obiect exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale”.[54]

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale contribuie la înţelegerea şi explicarea principiului proporţionalităţii în situaţiile în care a constatat interferenţa acestuia cu principiul egalităţii.De remarcat că jurisprudenţa instanţei noastre constituţionale, în materia interpretării şi aplicării principiului egalităţii, a evoluat, pornind de la a admite că situaţiile diferite trebuie să fie tratate diferit, până la a recunoaşte noi drepturi constituţionale, respectiv “dreptul la diferenţă”

Uniformitatea a fost respinsă în mod constant în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, în legătură cu interpretarea şi aplicarea principiului egalităţii. Situaţiilor, care prin natura lor sunt diferite, trebuie să li se aplice un tratament diferenţiat. Principiul proporţionalităţii semnifică, în acest caz, necesara adecvare a reglementării juridice la situaţia obiectivă considerată. De asemenea, proporţionalitatea impune existenţa unei motivări “obiective şi rezonabile” pentru un tratament juridic diferenţiat aplicat unor situaţii identice.Aceste reguli sunt formulate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale: “Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit nu sunt diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a judecătorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice.”[55]

Aplicând raţionamentul de proporţionalitate, Curtea Constituţională a ajuns la recunoaşterea unui drept fundamental: “Dreptul la diferenţă”. “În general, se apreciază că violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite. În alţi termeni, principiul egalităţii nu interzice reguli specifice. Tocmai de aceea principiul egalităţii conduce la sublinierea existenţei unui drept fundamental, dreptul la diferenţă,  iar în măsura în care egalitatea nu este naturală, faptul de a o impune ar însemna instituirea unui discriminări.[56]

Aspectele de jurisprudenţă analizate mai sus duc la concluzia că înţelegerea şi aplicarea principiului proporţionalităţii de către Curtea Constituţională este în concordanţă cu semnificaţiile conferite acestui principiu, aplicat în materia garantării drepturilor omului de către C.E.D.O..

Totuşi,jurisprudenţa instanţei noastre constituţionale nu este generoasă şi nici edificatoare în aplicarea şi interpretarea principiului proporţionalităţii în materia garantării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, ceea ce demonstrează că proporţionalitatea, ca principiu al dreptului în general şi al dreptului constituţional în special, nu suscită încă un obiect major de preocupare al jurisprudenţei.

De cele mai multe ori, Curtea Constituţională se referă la criteriul proporţionalităţii în mod generic, invocând dispoziţiile art.53 din Constituţie. Există relativ puţine decizii ale instanţei noastre constituţionale care să cuprindă elemente de analiză a proporţionalităţii. Este adevărat că interpretarea şi înţelegerea principiului proporţionalităţii, considerat a fi una dintre garanţiile drepturilor şi libertăţilor fundamentale în situaţiile în care este posibilă limitarea sau restrângerea exerciţiului lor, prezintă serioase dificultăţi, dat fiind diversitatea situaţiilor concrete, marja de apreciere recunoscută legiuitorului, natura dreptului protejat şi nu în ultimul rând raţionamentul interpretativ al instanţei constituţionale, care, trebuie să se menţină la un nivel ridicat de abstractizare, stabilind constituţionalitatea unei norme prin raportare la dispoziţiile cuprinse în Constituţie.

 

4 Concluzii

Jurisprudenţa instanţei noastre constituţionale nu este generoasă şi nici edificatoare în aplicarea şi interpretarea principiului proporţionalităţii în materia garantării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, ceea ce demonstrează că proporţionalitatea, ca principiu al dreptului în general şi al dreptului constituţional în special, nu suscită încă un obiect major de preocupare al jurisprudenţei.

De cele mai multe ori, Curtea Constituţională se referă la criteriul proporţionalităţii în mod generic, invocând dispoziţiile art.53 din Constituţie. Există relativ puţine decizii ale instanţei noastre constituţionale care să cuprindă elemente de analiză a proporţionalităţii. Este adevărat că interpretarea şi înţelegerea principiului proporţionalităţii, considerat a fi una dintre garanţiile drepturilor şi libertăţilor fundamentale în situaţiile în care este posibilă limitarea sau restrângerea exerciţiului lor, prezintă serioase dificultăţi, dat fiind diversitatea situaţiilor concrete, marja de apreciere recunoscută legiuitorului, natura dreptului protejat şi nu în ultimul rând raţionamentul interpretativ al instanţei constituţionale, care, trebuie să se menţină la un nivel ridicat de abstractizare, stabilind constituţionalitatea unei norme prin raportare la dispoziţiile cuprinse în Constituţie.

Proporţionalitatea are şi o dimensiune morală prin ideile de echitate, armonie, justiţie, pe care le implică, dar nu poate fi considerată ca un principiu supranormativ la care judecător constituţional să se raporteze ignorând normele înscrise în Constituţie. Ca principiu al dreptului, proporţionalitatea trebuie înţeleasă şi aplicată în limitele cadrului normativ, aşa cum o face şi instanţa noastră constituţională.

Proporţionalitatea este nu numai un principiu al dreptului constituţional ci şi un principiul general de drept. Prin urmare este evident că normele constituţionale care consacră şi garantează drepturi şi libertăţi fundamentale trebuie să implice principiile generale ale dreptului. Principiul proporţionalităţii, aplicat la materia protecţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale, exprimă raportul adecvat între măsurile restrictive dispuse de autorităţile competente, situaţia de fapt şi scopul legitim urmărit, dar şi echilibrul între două drepturi protejate de normele constituţionale sau categorii de interese contrare.

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale, în unele decizii, se referă la principiul proporţionalităţii nu numai în sensul prevăzut explicit de art.53 din Constituţie, dar şi ca principiul general al dreptului, fapt ce presupune compararea unor situaţii diferite, analiza garanţiilor oferite de legiuitor şi a echilibrului existent între două drepturi sau interese divergente, egal protejate constituţional.

În materia protecţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale, principiul proporţionalităţii este invocat explicit sau implicit de Curtea Constituţională în următoarele forme:

  1. necesara adecvare a garanţiilor constituţionale şi legale conferite drepturilor şi libertăţilor fundamentale, la finalitatea urmărită, respectiv protecţia exercitării drepturilor în situaţiile concrete în care ar putea fi îngrădită;
  2. raport adecvat între măsurile restrictive dispuse prin lege, situaţia de fapt şi scopul legitim urmărit, conform dispoziţiilor art.53 din Constituţie;
  3. “raţionamentul de proporţionalitate”, ca mijloc de interpretare utilizat de instanţa constituţională pentru a stabili existenţa unui raport just, echitabil, între categorii de drepturi şi interese protejate constituţional.

În unele situaţii, proporţionalitatea este invocată în jurisprudenţa instanţei constituţionale prin termeni care exprimă conţinutul acestui principiu: raport just, echitabil, rezonabilitate, echilibru sau justiţie socială.

NOTE


[1] Gabriel Liiceanu, Despre limită, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 11.
[2] Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Editura Servo-Sat,Arad,1998 vol.I, p. 269-270.
[3] Jean Rivero, Les Libertés publiques , P.U.F., (Ed.1973), p. 106.
[4] Ion Deleanu, op.cit. vol.I, p..205.
[5] Ioan Muraru, Protecţia constituţională a libertăţilor de opinie, Editura Lumina Lex,Bucureşti,1999, p. 16-17.
[6] Pentru dezvoltări  a se vedea : Andreescu Marius,Principiul proporţionalităţii în dreptul constituţional,Editura CH.Beck,Bucureşti ,2007 şi Andreescu Marius ,Andra Puran , Drept constituţional . Teoria generală  şi instituţii constituţionale , Editura CH. Beck ,Bucureşti ,2016 ,pp 132-137
[7] Doina Micu, Garantarea drepturilor omului,Editura All Beck,Bucureşti,1998,. p. 141.
[8] Ion Deleanu, op.cit., vol.I, p.205.
[9] Ibidem, pg. 205.
[10] Ibidem, pg. 205. A se vedea şi Jean Rivero, op.cit., p. 171-175.
[11] Amintim în acest sens dispoziţiile art.18 din Constituţia Portugaliei; art.19, alin.1 şi 2 din Constituţia Germaniei şi dispoziţiile art.53 din Constituţia României.
[12] Art.55 din Constituţia Spaniei.
[13] Art.18 din Constituţia Germaniei.
[14] Rozalia Ana Lazăr, Legalitatea actului administrativ. Drept românesc şi drept comparat, op.cit., p. 165.
[15] Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ,Editura ALL Beck,Bucureşti ,2005 . vol.I, p. 296.
[16] Amintim în acest sens, art.29, alin.2 şi 3 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art.4 şi 5 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale; art.5, alin.1, art.12,alin.3, art.18, art.19 alin.3 şi art.12 alin.2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice; art.4 din Convenţia – Cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale; art.G Partea a-V-a din Carta Socială Europeană- revizuită; art.8, 9,10,11 şi 18 din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
[17] De exemplu, art.20,pct.4; art.31 şi art.55 din Constituţia Spaniei; art.11,13.14,18,19 şi 20 din Constituţia Germaniei sau dispoziţiile art.13,14,15,44 şi 53 din Constituţia Italiei.
[18] Pentru dezvoltare a se vedea Petru Miculescu, Statul de drept, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998 .
[19] A se vedea în acest sens, Iulian Teodoroiu, Simona Maya Teodoroiu, Legalitatea oportunităţii şi principiul constituţional al proporţionalităţii în: Dreptul nr.7/1996, pp.39-42.
[20] Decizia nr.139/1994, publicată în M.Of. nr.353/1994, Decizia nr.157/1998, publicată în M.Of. nr.3/1999; Decizia nr.161/1998, publicată în M.Of. nr.3/1999
[21] Decizia nr.71/1996, publicată în M.Of. nr.13/1996
[22] Pentru dezvoltări a se vedea Marius Andreescu, Principiul proporţionalităţii în Dreptul constituţional, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007; Marius Andreescu ,Andra Puran , Drept  constituţional . Teoria Generală şi instituţii constituţionale , Ed. Ch. Beck , Bucureşti , 2016 ,pp 123-130
[23] Pentru dezvoltări a se vedea Dacian Cosmin Dragoş, Procedura contenciosului administrativ, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, pg. 244 şi următoarele.
[24] Dana Apostol Tofan, Drept administrativ , Editura C.H. Beck ,Bucureşti ,2014,Vol I , p.50.
[25] Antonie Iorgovan, op.cit. vol.I, p. 296.
[26] Ion Deleanu, op. cit, vol. II, p.123. Jurisprudenţa consacră şi ea această deosebire. A se vedea Decizia nr.13/ 1999 a Curţii Constituţionale, publicată în M.Of. nr.178/1999.
[27] Ion Deleanu, op.cit., vol.II, p.123.
[28] Ioan Muraru, Simina Elena Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice,Editura All Beck,Bucureşti,2003, vol.I, pp.174-176.; Marius Andreescu .Andra Puran ,op cit pp.,254 -268
[29] Ioan Muraru, Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi, în Studii constituţionale ,Editura Actami,Bucureşti,1995, . pp. 199.; Marius Andreescu , Andra Puran , op.cit .pp 260-264
[30] Decizia nr.4/1992, publicată în M.Of. nr.192/1992.
[31] Decizia nr.19/1999, publicată în C.D.H., 1999, p.308
[32] Decizia nr.239/2001, publicată în M.Of. nr.838/2001.
[33] Decizia nr.83/1999, publicată în C.D.H., 1999, p.582.
[34] Decizia nr.139/1994, publicată C.D.H., 1994, p.84.
[35] Decizia nr.19/1993, publicată în C.D.H., 1992-1993; decizia nr.147/1997, publicată în C.D.H., 1998.
[36] Republicată în M.Of. nr.113/2001.
[37] Decizia nr.256/1997, publicată în M.Of. nr.134/1998.
[38] Decizia nr.115/1999, publicată în M.Of. nr.522/1999.
[39] Ioan Muraru ,Elena Simina Tănăsescu  op.cit., pp.200-201.
[40] Ibidem, pp.201.
[41] A se vedea Decizia nr.139/1994 publicată în M.Of. nr.353/1994, Decizia nr.75/1994, publicată în M.Of. nr.190/1994 şi decizia nr.21/2000, publicată în M.Of. nr.159/2000.
[42] Dispoziţiile art.1 din Legea nr.51/1991 privind siguranţa naţională a României, publicată în M.Of. nr.163/1991.
[43] Pentru dezvoltări a se vedea Ion Deleanu, op.cit., vol.II, pp.121-122.
[44] A se vedea Cauza Leander versus Suedia. ,1999
[45] Cauza Lingens versus Austria, 2002
[46] Cauza Wingrove versus Regatul Unit, 2001.
[47] Decizia nr.13/1999, M.Of. nr.178/1999.
[48] Decizia nr.13/1999 anterior citată.
[49] Considerentul nr.3 din Decizia nr.71/ 1996, publicată în M.Of. nr.131/1996.
[50] Considerentul nr.16 din Decizia nr.139/1994, publicată în M.Of. nr.353/1994. A se vedea şi Decizia nr.75/1994, publicată în M.Of. nr.190/1994; Decizia nr 21/2000, publicată în M.Of. nr.159/2000.
[51] Decizia nr.26/2000, publicată în M.Of. nr.232/2000.
[52] Decizia nr.57/1998, publicată în M.Of. nr.167/1998. În acelaşi sens a se vedea şi Decizia nr.110/1995, publicată în M.Of. nr.74/1996.
[53] Decizia nr.24/1997, publicată în C.D.H./1998, pg.99-101; Decizia nr.157/1998, publicată în M.Of. nr.3/1999.
[54] Decizia nr.25/1999, publicată în M.Of. nr.3/1999. A se vedea şi Decizia nr.13/1999 anterior citată, prin care Curtea Constituţională a constatat că în speţă, nu se aplică principiul proporţionalităţii, prevăzut de art.53 din Constituţie, deoarece dreptul la greva foamei nu este un drept fundamental protejat de normele constituţionale.
[55] Considerentul nr.5 din Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr.1/1994, publicată în M.Of. nr.69/1994. În acelaşi sens a se vedea şi Decizia nr.85/27 iulie 1994, publicată în C.D.H./1994, pp. 68-74.
[56] Decizia nr.1071995, publicată în M.Of. nr.85/1995. A se vedea şi Decizia nr.6/1996, publicată în M.Of. nr.23/1996; Decizia nr.198/2000, publicată în M.Of. nr.702/2000; Decizia nr.54/2000, publicată în M.Of. nr.310/2000; Decizia nr.263/2001, publicată în M.Of. nr.762/2001;
 

 

14-06-2019
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu