Ortodoxie, Filocalie - bucurie

 

Pe zi ce trece ne convingem și ne dumirim de lipsa de sens în care „petrece” umanitatea.

Depărtarea de sacru, ca să nu spunem fuga, ba chiar ura față de sfințenie a creat un vid spiritual … care a aruncat omul modern în haos, în disoluție.

Această pustiire și otrăvire a spiritului a stins bucuria din suflete. Și mă refer la acea bucurie care lumina chipurile străbunilor noștri. Îmi amintesc că atunci când eram în compania lor, fețele strămoșilor aveau atâta bucurie, sfințenie și pace încât biruiau cu lumina lor până și întunericul nopților.

„Deci iubirea este numai veselie,

Și ne umple de dulceață și de lină bucurie”, ne dezvăluie Sfântul Sfântul Simion Noul Cuvântător de Dumnezeu.

Vidul spiritual ce se hrănește cu anti-cultura e provocat și alimentat de aproape toate instituțiile care ar trebui să se ocupe de educația, luminarea și sfințirea poporului. Trebuie să repetăm până când vom răguși că sensul suprem al existenței este sfințenia. Și mai cu seamă, o clipă nu trebuie uitat, că omul este o ființă culturală. De pildă, în toate sufletele oamenilor este prezentă poezia, muzica. Iar deasupra și înlăuntrul tuturor persoanelor umane este chipul lui Dumnezeu.

Iar prin cultură și sfințenie ne ridicăm din cădere și urcăm încet către depășirea limitelor și neputințelor de tot felul năzuind în fiecare clipă către asemănarea cu Dumnezeu.

O rezolvare, care mi-a umplut sufletul de bucurie și speranță, l-am aflat într-o scolie a părintelui Dumitru Stăniloae din Filocalia 8, care se referă la „Metoda sfintei rugăciuni” scrisă de Sfântul Simion Noul Teolog:

„Mintea trebuie să aibă mereu un conținut. În viața pământească, dacă nu se gândește la Dumnezeu cel nemărginit, trece de la gânduri limitate la alte gânduri limitate pentru că are trebuință de lucrurile pe care le reprezintă. Dar, în viața viitoare nu va mai avea lipsă de aceste lucruri. Acolo  va putea să fie umplută numai de Dumnezeu. Dar, dacă nu s-a obișnuit aici să gândească pe nesfârșitul Dumnezeu prin pomenirea tot mai deasă a numelui lui Iisus, va fi golită de orice conținut. Iar aceasta înseamnă o neputință de a scăpa de cea mai groaznică plictiseală. Orice clipă va fi ca o eternitate extrem de chinuitoare. Și va ști că nu va scăpa nicicând de acest gol, ca să poată gândi la ceva”

Și ca să nu lungim cuvântul, trebuie să spunem cu tărie că umplem golul din suflet prin împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu pe care îl găsim la Sfânta Liturghie, în citirea Scripturii, în Filocalie și Pateric.

(Sfeșnic de salvare a creștinilor din vremea noastră și

poartă de intrare în Cetatea Iubirii și a Frumuseții duhovnicești)

“Cu dreptate spun Sfinții Părinți că Filocalia este cheia care ne deschide tainele Sfintei Scripturi”. Pelerinul rus

Hristos e prezent în fiecare pagină și în fiecare cuvânt al Filocaliei. Smerenia scrisului luminează mintea cititorului și hrănește sufletul cu bucurie și iubire pentru Dumnezeu și pentru întreaga Creație.

Cât de înălțătoare este declarația Pelerinului rus despre Filocalie: “Toți dormeau și îndată ce începu să se lumineze m-am repezit la iubita mea Filocalie. Cu ce bucurie am deschis-o! Parcă m-aș fi întâlnit cu tatăl meu întors dintr-o țară îndepărtată sau cu un prieten înviat din morți. O sărutam și-i mulțumeam lui Dumnezeu, Care mi-o înapoiase. Am început să citesc pe Teolipt din Filadelfia, în partea a II-a a Filocaliei.” De notat că Pelerinului îi fusese furată Filocalia de doi tâlhari când trecea printr-o imensă pădure.

Am auzit vorbele unui creștin care, plin de îngrijorare, sublinia faptul că românii nu citesc și nu prețuiesc Filocalia la covârșitoarea ei valoare și frumusețe, decât în proporție minimă.

Să răsplătim cumva jerfa făcută cu delicată iubire pentru Neam de către părintele Dumitru Stăniloae și de părintele Arsenie Boca, pentru traducerea Filocaliei. Dar nu numai dânșii; amintim din istorisirile părintelui Stăniloae că li s-au alăturat părintele Serafim Popescu, apoi un număr mare de smeriți credincioși anonimi.

Toți, împreună cu întreaga evlavie a monahilor și a mirenilor s-au unit și au făcut posibilă, cu ajutorul Domnului, apariția primului volum al Filocaliei românești, în Postul Nașterii Domnului din 1946. Prin urmare la un an după Marele Război. Fără  nicio îndoială că apariția Filocaliei în limba română este evenimentul suprem, ca importanță, după apariția în limba română a Bibliei de la București din 1688.

Pe coperta întâi citim, în sinteză -, însăși esența sau codul celor douăsprezece volume, închinate Rugăciunii – “adică a vorbirii minții cu Dumnezeu”, cum genial spune avva Evagrie Ponticul, în primul volum al Filocaliei

Iată coperta întîi – ușa de intrare în Sfințita Filocalie cum o numesc monahii de la Sfântul Munte Athos:

FILOCALIA

SFINTELOR NEVOINȚE ALE DESĂVÂRȘIRII

“Rugați-vă neîncetat”.

“DOAMNE IISUSE HRISTOASE FIUL LUI DUMNEZEU, MILUEȘTE-MĂ PE MINE PĂCĂTOSUL”

În final redăm un pasaj inefabil aparținând lui Teolipt al Filadelfiei:

“Căci pomenirea lui Dumnezeu este vederea lui Dumnezeu, Care atrage privirea și dorința minții spre El și o învăluie în lumina din jurul Lui”.

Și scolia părintelui Stăniloae:

“Dar simțirea inimii față de Dumnezeu e provocată, la rândul ei, de vederea Lui duhovnicească (înțelegătoare). Prin vederea aceasta însuși Dumnezeu atrage cugetarea minții și simțirea inimii spre El și le umple de lumina Lui. Astfel stăruirea gândului la Dumnezeu sau pomenirea Lui neîncetată e pricinuită de vederea Lui, sau vederea Lui e priciunuită de pomenirea lui neîncetată.”

De notat, cu sublimă uimire, - că scoliile părintelui Dumitru Stăniloae alcătuiesc și întregesc o nouă Filocalie, născută din trăirea Părintelui din timpul tălmăcirii capodoperei de înțelepciune și de Frumusețe a Ortodoxiei.

Scrisoarea de pe zidul Mânăstirii Agapia

După ce am citit „Din durerile lumii”; o proză răscolitoare scrisă de Alexandru Vlahuță, dragostea pentru acest tragic poet a devenit înflăcărată. Compătimirea ce răzbate din mireasma paginilor sale m-a dus cu gândul la Idiotul lui Dostoievski. Din orice pagină izvorăște parfumul inefabil, daco-latin din românitatea străveche a neamului nostru românesc.

Cine caută plânsul pentru curățirea sufletului trebuie să zăbovească o clipă și asupra operei rămasă de la Vlahuță. Cu siguranță că nici Faust și nici Divina Comedie nu sunt în stare să aprindă sufletul nostru mioritic precum o face scriitorul de pe colinele Tutovei.

Dacă mi-ar sta în putință i-aș dărui, pentru scrierea, “Din durerile lumii”, - premiul Meșterul Manole și premiul special din partea Țăranului Român . Țăran care pe noi toți ne-a ținut adunați la lumina Ortodoxiei prin dragostea către Dumnezeu și iubirea pentru neam.

Se nimerise o zi rece de octombrie. Plecasem de acasă cu gândul de a zăbovi câteva ceasuri în pădurea din muntele Agapiei. Am ajuns și chiar am intrat în codrul întunecos. Dar frigul, vântul și norii amenințători m-au izgonit înapoi. Fiind în grabă prins de un frison de răceală am luat-o direct pe ulița ce o formează căsuțele maicilor, drum care m-a scos la zidul de apărare al mănăstirii.

Cu toată graba, mă opresc totuși, fiindcă pe peretele zidului zăresc o pictură car mă cheamă la ea. O fată cu chip romantic și deosebit de contemplativ ce ține o carte în mâini fără să o citească, e prinsă într-o tristă meditație. Fata stă pe o bancă din fața casei tatălui său, nimeni altul decât poetul Alexandru Vlahuță. În cadrul tabloului, pictorul, deosebit de inspirat a muncit și a așezat și o scrisoare a lui Vlahuță către fiica sa Margareta.

Conținutul scrisorii m-a dus cu gândul la apoftegmele din Pateric și Filocalie.

Iată cum scriau și gândeau poeții noștri din vremurile apuse:

“… Așa, Mimilică dragă, ceartă-te de câte ori te simți egoistă, de câte ori te mușcă de inimă șarpele răutății, al invidiei sau al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii și suflet larg cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată de câte ori deșertăciunea te îndeamnă să strigi: Uitați-vă la mine!

Dar mai ales vreau să scrii de-a dreptul în sufletul tău aceasta: să nu faci nici o faptă, a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roșești. Nu e triumf pe lume, nici sprijin mai puternic, nici mulțumire mai deplină, ca o conștiință curată.

Păstrează scrisoarea aceasta…”

Tare m-a entuziasmat această scrisoare prin… sinceritate, adevăr, simplitate, dar mai cu seamă prin iubire și multă atenție plămădită cu grijă și suferință părintească. E scrisă cu o gingășie la care nu știu câți tineri mai vibrează în zilele noastre. Am copiat-o. Citirea scrisorii mi-a alungat toată răceala și graba. Am venit în sat și nu am reușit să mă abțin până când nu am prezentat-o  părintelui Dumitru din Filioara și soției.

Coala cu scrisoarea am atârnat-o într-un cui de care este agățat covorul din odaia în care viețuiesc. De câte ori mă cuprinde tristețea ce o aduce lipsa de sens a existenței, caut scrisoarea, care prin lectură îmi aduce pace și echilibru în suflet.

 În încheiere doresc să mai adaug faptul că Alexandru Vlahuță a fost prieten cu Eminescu. L-a căutat cu stăruință pe poetul martir și nepereche. L-a ajutat atâta cât l-au ținut puterile. L-a mângâiat cu vorbe bune. A încălzit și a alungat de mai multe ori tristețea sfâșietoare a poetului național.

Alexandru Vlahuță n-a reușit să înțeleagă cum nu s-a aflat nimeni care să poarte de grijă unui poet cu un suflet așa bun ca Mihai Eminescu.