Porunca Iubirii
Biserica şi Neamul.Politica.LumeaNr. vizualizari: 247

Justiţia constituţională. Evoluţie şi perspective

Dr. Marius Andreescu
Tags: justitia; Constitutia;
Justiţia constituţională. Evoluţie şi  perspective
Judecător – Curtea de Apel Piteşti
    Lector universitar dr. – Universitatea din Piteşti 

 

I. Semnificaţii şi trăsături ale justiţiei constituţionale

Supremaţia Constituţiei ar rămâne o simplă chestiune teoretică dacă nu ar exista garanţiile adecvate. Incontestabil, justiţia constituţională şi forma ei particulară, controlul de constituționalitate al legilor, reprezintă principala garanţie a supremaţiei Constituției, aşa cum de altfel se stipulează şi în mod expres în Legea fundamentală a României.

Profesorul Ion Deleanu aprecia că „Justiţia constituţională poate fi considerată, alături de multe altele, o paradigmă a acestui secol”[1]. Apariţia şi evoluţia justiţiei constituționale este determinată de mai mulţi factori, la care doctrina se referă, printre care menţionăm:

  • omul, în calitatea sa de cetăţean, devine un reper axiologic cardinal al societăţii civile şi politice, iar drepturile şi libertăţile fundamentale nu mai reprezintă un simplu discurs teoretic, ci o realitate normativă;
  • se realizează o reconsiderare a democraţiei, în sensul că protecţia minorităţii devine o cerinţă principală a statului de drept şi, în acelaşi timp o contrapondere la principiul majorităţii;
  • „suveranitatea parlamentară” este supusă supremaţiei legii şi, în special, a Constituţiei, prin urmare legea nu mai este un act infailibil al Parlamentului, ci condiţionat de normele şi valorile Constituţiei;
  • nu în ultimul rând, reconsiderarea rolului şi locului constituțiilor în sensul calificării lor, mai ales că „aşezăminte fundamentale ale guvernaţilor şi nu ale guvernanţilor, ca act dinamic, în continuare modelare, şi ca act al societăţii”[2].

Termenul de „justiţie constituțională” sau „jurisdicţie constituţională” sunt controversate în literatura de specialitate, preferându-se mai ales acela de control de constituționalitate a legilor. Cu toate acestea, noţiunea de „justiţie constituțională” apare în opera lui Kelsen sub forma „garanţia jurisdicţională a Constituţiei”[3]. De asemenea, Eisenmann o consideră ca fiind „acea formă de justiţie sau mai exact de jurisdicție care priveşte legile constituționale”, fără de care Constituţia nu ar fi decât „un program politic, obligatori numai moralmente”. Acelaşi autor face distincţia dintre justiţia constituţională şi jurisdicţia constituţională. „Justiţia constituţională” este forma prin care se garantează repartizarea prerogativelor între legislaţia ordinară şi legislaţia constituţională , iar „jurisdicţia constituţională” se referă la autoritatea prin care  se realizează justiţia constituţională[4].

În literatura română, noţiunea de „justiţie constituţională” s-a încetăţenit în special datorită contribuţiei în materie a profesorului Ion Deleanu[5]. Fără a face o analiză minuţioasă a acestui concept, considerăm că justiţia constituţională este o categorie juridică cu o semnificaţie specială a cărei componente constituţionale sunt următoarele:

a) desemnează ansamblul instituţiilor şi al procedurilor prin intermediul cărora se realizează supremaţia Constituţiei.

b) un organ statal competent să o realizeze cu atribuţiile prevăzute de Constituţie şi de lege;

c) un ansamblu de mijloace tehnice şi forme de înfăptuire care să prezinte elemente specifice şi exclusive;

d) scopul justiţiei constituţionale este acela de a asigura supremaţia Constituţiei.

Nu există identitate între conceptele de justiţie constituţională şi, respectiv, control de constituţionalitate al legilor. Acesta din urmă este numai o parte componentă a primului.

În sensul definiţiei propuse mai sus pot fi identificate trăsăturile generale ale justiţiei constituţionale:

- este o veritabilă jurisdicţie comportând însă unele particularităţi faţă de alte forme de jurisdicţie având în vedere scopul acesteia;

- poate utiliza reguli procedurale comune dar şi reguli procedurale proprii înscrise în Constituţie, legi şi regulamente determinate de natura litigiului constituţional;

- poate fi realizată de către un organ statal specializat (politic, jurisdicţional, sau cu o dublă natură), sau de către instanţele judecătoreşti de drept comun;

- este o justiţie exclusivă deoarece are monopolul contenciosului constituţional.

- nu este întotdeauna concentrată pentru că instanţele judecătoreşti de drept comun pot avea perspective în domeniul contenciosului constituţional:

 – independenţa justiţiei constituţionale constă în existenţa unui „statut constituţional” al organului care înfăptuiește acest tip de jurisdicţie, constând în autonomia statutară şi administrativă independentă faţă de orice autoritate publică; verificarea propriei competenţe, preeminenţa abuzurilor justiţiei constituţionale faţă de orice alte decizii jurisdicţionale: independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor şi, în unele cazuri, desemnarea acestora folosind alte criterii decât cele privitoare la recrutarea, numirea şi promovarea magistraţilor de carieră;

Controlul de constituţionalitate al legilor este principala formă a justiţiei constituţionale şi constituie o bază a democraţiei garantând realizarea unui guvernământ democratic, care să respecte supremaţia legii şi a Constituţiei.

George Alexianu considera că legalitatea este un atribut al statului modern. Ideea de legalitate în concepţia autorului este formulată după cum urmează: toate organele statului funcţionează în baza unei ordini de drept statuată de legiuitor şi care trebuie respectată.

Acelaşi autor, referindu-se la supremaţia Constituţiei, afirma cu deplin temei şi în raport cu realităţile de astăzi: „Când statul modern îşi organizează noua sa înfăţişare, cea dintâi idee care-l preocupă este aceea a stăvilirii abuzului administrativ, de aici invenţiunea constituţiilor şi pe cale jurisdicţională instituirea unui control al legalităţii. Odată acest abuz stabilit apare unul nou, mult mai grav, acela al Parlamentului. Se inventează atunci supremaţia Constituţiei şi diferite sisteme pentru garantarea ei. Ideea de legalitate dobândeşte astfel o puternică pârghie de întărire”[6].

Un aspect important este şi acela de a defini noţiunea de control al constituţionalităţii legilor. În doctrina juridică[7] s-a subliniat că problematica acestei atribuţii trebuie inclusă în principiul legalităţii. Legalitatea este un principiu fundamental de organizare şi funcţionare a sistemului social şi politic. Acest principiu are mai multe coordonate: existenţa unui sistem juridic ierarhizat în vârful căruia se află Constituţia. Prin urmare, legea ordinară trebuie să fie conformă Constituţiei pentru a îndeplini condiţia de legalitate; organele statului trebuie să îşi desfăşoare atribuţiile cu respectarea strictă a competenţei stabilită de lege; elaborarea actelor normative să se facă de organe competente, după o procedură prestabilită cu respectarea dispoziţiilor din actele normative superioare cu forţă juridică şi respectarea legii şi a Constituţiei de către toate organele statului.

În doctrină, controlul de constituţionalitate a legilor a fost definit ca fiind: „Activitatea organizată de verificare a conformităţii legii cu constituţia, iar din punct de vedere al dreptului constituţional cuprinde reguli privitoare la autorităţile competente a face această verificare, procedura de urmat şi măsurile ce pot fi luate după realizarea acestei proceduri”[8].

Din analiza definiţiei reiese semnificaţia complexă a controlului de constituţionalitate a legilor. Aceasta este o instituţie a dreptului constituţional, respectiv ansamblul normelor juridice referitoare la organizarea şi funcţionarea autorităţii competente să exercite controlul, precum şi ansamblul de norme juridice cu caracter procedural şi care reglementează care pot fi dispuse de o instanţă constituţională.

Totodată, este şi o activitate organizată prin care se garantează supremaţia Constituţiei verificându-se conformitatea normelor cuprinse în legi şi alte acte normative cu reglementările constituţionale.

În esenţă, controlul constituţionalităţii legilor presupune verificarea conformităţii legii ca act juridic al Parlamentului, dar şi a altor categorii de acte normative cu normele cuprinse în Constituţie. Conformitatea trebuie să existe atât sub aspect formal (competenţa organului emitent şi procedura de elaborare), cât şi din punct de vedere material (conţinutul normei din legea ordinară trebuie să fie conform normei constituţionale).

 

II.  Apariţiei şi evoluţiei controlului de constituţionalitate

Există mai mulţi factori care explică apariţia şi evoluţia  controlului de constituţionalitate al legilor, dintre care amintim:

a) Neconcordanţa dintre Constituţie şi legi. Această conformitate a legii cu constituţia nu este un dat sau o prezumţie absolută. Teoria, dar şi practica, au demonstrat că dat fiind dinamica şi particularităţile procesului legislativ pot apărea neconcordanţe între lege şi Constituţie. Astfel, dând eficienţă unor interese politice de grup, care, de regulă sunt ale majorităţii, parlamentul poate adopta o lege care să contravină normelor constituţionale. Pentru aceleaşi raţiuni şi guvernul ar putea adopta acte normative neconstituţionale.

În alte cazuri, tehnica legislativă reglementată de Constituţie ar putea să nu fie respectată de către parlament ceea ce ar duce la neconcordanţe între lege şi Constituţie.

b) Necesitatea interpretării Constituţiei şi a legilor pentru a stabili conformitatea dreptului cu normele constituţionale.

Activitatea normativă de elaborare a legii trebuie să fie continuată cu activitatea de aplicare a normelor; în vederea aplicării, prima operaţiune logică de efectuat este interpretarea acestora.

Atât Constituţia cât şi legea se prezintă ca un ansamblu de norme juridice, însă aceste norme sunt exprimate sub forma unui text normativ. De aceea, ceea ce constituie obiect al interpretării nu sunt normele juridice, ci textul legii sau al Constituţiei. Un text de lege poate să cuprindă mai multe norme juridice. Dintr-un text constituţional poate fi dedusă o normă constituţională pe cale de interpretare. Textul Constituţiei este redactat în termeni generali ceea ce influenţează gradul de determinare a normelor constituţionale. Prin interpretare normele constituţionale sunt identificate şi determinate.

Mai trebuie subliniat faptul că o Constituţie poate cuprinde anumite principii care nu sunt clar exprimate expresis verbis, dar ele pot fi deduse prin interpretarea sistematică a altor norme.

În sensul celor arătate mai sus, în literatura de specialitate s-a precizat: „Gradul de determinare al normelor constituţionale prin textul legii fundamentale poate justifica necesitatea interpretării. Normele din Constituţie se pretează foarte bine unei evoluţii a cursului lor, pentru că textul este prin excelenţă imprecis, formulat în termeni generali. Superioritatea formală a Constituţiei, rigiditatea sa, împiedică revizuirea ei la intervale foarte scurte şi atunci interpretarea rămâne singura cale de adoptare a conţinutului normativ, de regulă mai vechi, la realitatea socială aflată în permanentă schimbare. Sensul normelor constituționale fiind prin însăşi natura lor, acela de maximă generalitate, determinarea sa exactă depinde de voinţa interpretului”[9].

 Justificarea ştiinţifică a interpretării rezultă din necesitatea de a asigura efectivitate normelor cuprinse atât în Constituţie cât şi în legi, prin intermediul unor instituţii care desfăşoară în principal activitatea de interpretare a normelor edictate de autor.

Aceste instituţii sunt în primul rând instanţele judecătoreşti şi cele constituţionale.

Verificarea conformităţii unui act normativ cu normele constituţionale, instituţie care reprezintă controlul de constituţionalitate al legilor, nu înseamnă o comparaţie formală sau o juxtapunere mecanică a celor două categorii de norme, ci o operă complexă bazată pe tehnicile şi procedeele de interpretare atât a legii cât şi a Constituţiei.

Prin urmare, necesitatea interpretării Constituţiei este o condiţie a aplicării acesteia şi a asigurării supremaţiei acesteia. Controlul de constituţionalitate al legilor este în esenţă o activitate de interpretare atât a Constituţiei, cât şi al legii. Este necesar să existe autorităţi publice independente care să aibă competenţa de a interpreta constituţia şi în acest fel de a examina conformitatea dintre lege şi Constituţie. În cadrul modelului european de justiţie constituţională aceste autorităţi sunt Tribunalele şi Curţile Constituţionale.

c) Aplicarea principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat. Evitarea abuzului de putere parlamentar

Limitele puterii Parlamentului de a legifera sunt determinate de normele constituţionale care determină competenţa şi procedura legislativă. O altă limită este necesitatea respectării supremaţiei Constituţiei sub aspectul conţinutului normelor edictate de parlament.

Prin urmare, controlul de constituţionalitate al legilor este modalitatea practică de verificare a respectării supremaţiei Constituţiei de către parlament şi constituie o contrapondere la puterile sale în materie legislativă.

Legiuitorul constituant, dar şi legiuitorul ordinar trebuie să găsească cele mai adecvate procedee pentru a răspunde la două cerinţe majore: pe de o parte necesitatea de a nu obstrucţiona exercitarea funcţiei legislative a parlamentului, prin conferirea unor atribuţii exagerate în materia altor autorităţi ale statului, iar, pe de altă parte, necesitatea de a asigura în limite precis determinate, obligativitatea deciziilor unor instanţe constituţionale pentru parlament.

Necesitatea controlului de constituţionalitate al legilor este în fapt expresia necesităţii garantării supremaţiei Constituţiei în raport cu activitatea parlamentului.

Dacă se are în vedere caracterul cronologic, verificarea constituţionalităţii legilor a fost realizată pentru prima dată în Anglia de către Eduard Cohe prin hotărârea sa din 1610 în cazul Bonham, în calitatea sa de chief justice. Utilitatea controlului de constituţionalitate a fost apoi învederată de Alexander Hamilton în S.U.A. în 1780: „Dacă s-ar întâmpla să existe o diferenţă preconciliabilă între legi şi Constituţie ar trebui desigur să fie preferată aceea care are o valabilitate şi o obligativitate superioară sau, cu alte cuvinte, constituţia trebuie preferată legii... Niciun act legislativ contrar Constituţiei nu poate fi valid”[10].

Acela care pune însă în mod frecvent problema controlului constituționalității legilor de către un organ politic este renumitul jurist şi om politic francez Siéyes. În discursul său din Convenţia Franţei din anul 1791, cere crearea unui organ de natură politică, care să anuleze din oficiu sau la cererea celor interesaţi, orice act sau orice lege care ar fi contrară Constituţiei. Mai mult, acest organ avea chiar un rol de Adunare Constituantă.

Din perspectivă istorică, o importanţă aparte prezintă controlul judecătoresc de constituţionalitate instaurat în S.U.A. la începutul secolului al XIX-lea, deşi Constituţia nu reglementează norme procedurale.

Evoluţia controlului de constituţionalitate a legilor în S.U.A. poate fi împărţit în două perioade. Prima perioadă începe cu momentul adoptării Constituţiei în 1787 şi se termină în anul 1886.

În această perioadă, în materie de constituţionalitate judecătorii verificau în special dacă legiuitorul ordinar a respectat competenţa conferită de Constituţie în sensul de a nu fi legiferat asupra materiilor care îi erau interzise prin normele constituţionale. Judecătorii nu puteau să anuleze o lege ca neconstituţională, ci numai să realizeze aplicarea ei în speţa dedusă judecăţii.

Curtea supremă se pronunţă în afacerea Marbury vs. Madison, pentru prima dată într-o speţă de natura aceasta, declarând Constituţia federală ca fiind lege supremă a statului şi înlăturând un act al Congresului contrar Constituţiei federale. Decizia Curţii este redactată de judecătorul John Marshall şi formează baza pe care se fundamentează jurisprudența americană în materia controlului de constituţionalitate.

Raţionamentul pe care l-a atribuit judecătorul american este următorul: judecătorul are menirea să aplice şi să interpreteze legile. Constituţia este legea supremă a unui stat care trebuie să fie aplicată cu prioritate faţă de oricare altă lege. Constituţia fiind o lege, urmează să fie interpretată şi aplicată de judecător inclusiv la un caz particular care formează obiectul judecăţii.

În cazul în care legea nu este conformă cu normele constituţionale, acestea din urmă se vor aplica dat fiind caracterul suprem al Constituţiei.

A doua perioadă debutează în anul 1883 cu o celebră decizie a Curţii Supreme din Massachussets în litigiul Wiegman. Puterile judecătorilor sporesc în materie de constituţionalitate. Curtea Supremă nu se mărgineşte acum să verifice o lege din punct de vedere al respectării competenţei constituţionale a legiuitorului sau sub aspectul respectării procedurilor. Începând cu acest moment şi până în prezent, justiţia în materia controlului constituţionalităţii examinează legea din punct de vedere al oportunităţii, al celerităţii şi al justificării ei economice şi sociale. Astfel, prin procedura controlului de constituţionalitate, puterea judecătorească examinează întreaga activitate a Parlamentului şi înlătură toate măsurile care sunt apreciate ca fiind contrare ordinii legale în stat. În acest fel, justiţia este un garant al supremaţiei Constituţiei şi al respectării principiului separaţiei puterilor în stat, „căci controlul şi supravegherea reciprocă a puterilor sunt de esenţa existenţei unui stat”.

Modelul american al justiţiei constituţionale nu este însă lipsit de critici. Printre cele mai semnificative menţionăm:

a) verificarea conformităţii legii cu normele constituţionale reprezintă un litigiu constituţional ce se deosebeşte de litigiile juridice obişnuite, acestea din urmă formând obiectul de soluţionare al instanţelor judecătoreşti de drept comun sau specializate. Spre deosebire de acestea, un litigiu constituţional poate fi soluţionat doar de un judecător constituţional;

b) efectele juridice ale controlului de constituţionalitate se produc numai între părţile implicate în proces. În lipsa unei proceduri parlamentare de reexaminare a legii se ajunge la situaţia paradoxală de lăsare în vigoare a unei legi neconstituţionale;

c) procedura jurisdicţională obişnuită nu este compatibilă cu specificul unui litigiu constituţional;

d) există pericolul transformării justiţiei într-un guvernământ al judecătorilor şi prin aceasta să se încalce principiul separaţiei puterilor în stat. „Organele judecătoreşti devin, vrând-nevrând o ramură a puterii legislative, sau ceea ce este şi mai grav o veritabilă putere de guvernare, o autoritate deasupra celorlalte”[11].

Prin urmare, mai multe considerente de ordin teoretic, instituţionale şi politice au condus la instituirea unui control al constituţionalităţii legilor printr-un organ specializat, ceea ce reprezintă modelul european în acest domeniu.

Dintre aceste considerente redate pe larg în literatura de specialitate[12] amintim două:

a) regimul politic de tip parlamentar sau semiprezidenţial existent în majoritatea ţărilor europene duce la o poziţie dominantă a majorităţii parlamentare, care realizează guvernarea. Controlul judecătoresc al constituţionalităţii legilor nu reprezintă o veritabilă contrapondere faţă de puterea parlamentului. Este necesar să se realizeze controlul de constituţionalitate al legilor printr-un organ specializat, care este, după caz, fie o contrapondere la o majoritate parlamentară prea puternică – expresivă, voluntaristă, fie un substitut la o majoritate parlamentară inexistentă.

b) controlul constituţionalităţii legilor printr-un organ specializat asigură receptarea şi aplicarea corectă a principiului separaţiei puterilor în stat. În acest sens Hans Kelsen[13]  spunea: „garantarea Constituţiei implică posibilitatea anulării actelor contrare ei şi nu de organul care le-a adoptat, care se consideră un liber creator de drept, iar nu de unul de aplicare a dreptului, ci de un alt organ, diferit şi independent de cel legislativ şi de orice altă autoritate”.

Modelul european de justiţie constituţională se caracterizează din punct de vedere instituţional în curţi sau tribunale constituţionale.

În perioada interbelică acest model s-a remarcat în: Austria (1920), Cehoslovacia (1979), Spania (1931) şi Irlanda (1938).

După al Doilea Război Mondial se înfiinţează curţi şi tribunale constituționale în majoritatea statelor europene: Italia (1948), Germania (1949), Turcia (1961), Portugalia (1976), Spania (1978) etc.

Printre ţările est-europene care au acest model de justiţie constituţională menţionăm: România, Polonia, Ungaria, Cehia, Croaţia, Macedonia, Rusia, Ucraina, Lituania, etc.

În cazul Franţei controlul de constituţionalitate este realizat de către un organ cu dublă natură, politic şi jurisdicţional, Consiliul Constituţional francez. Acesta este alcătuit din foştii preşedinţi ai republicii în viaţă, precum şi din 9 membri desemnaţi pentru un mandat unic de 9 ani. Desemnarea membrilor Consiliului Constituțional se realizează astfel: trei de către Preşedintele statului, trei de către preşedintele Senatului şi trei de către preşedintele Adunării naţionale. Preşedintele Consiliului Constituţional este numit prin decizie a Preşedintelui republicii. În competenţa acestui consiliu intră şi alte atribuţii în afara controlului constituţionalităţii legilor.

 

III . Apariţia  şi evoluţia  controlului de constituţionalitate al legilor în România

În ţara noastră, controlul de constituţionalitate a legilor a cunoscut o evoluţie marcată de particularităţile naţionale şi de aplicarea succesivă a celor două modele mai sus prezentate.

Astfel, statutul lui Cuza stabilea în art. 12 că statul şi legile constituţionale sunt puse sub ocrotirea corpului ponderator. Prin urmare, această cameră a parlamentului putea să verifice conformitatea unei legi cu Constituţia.

Constituţia din 1866 nu reglementa controlul de constituționalitate al legilor.

Cu toate acestea, pot fi menţionate dispoziţiile art. 93 din Constituție, potrivit cărora Domnul „sancţionează şi promulgă legile” şi că el „poate refuza sancţiunea sa”. În consecinţă, şeful statului putea refuza promulgarea unei legi, dacă o considera neconstituţională. Evident, nu este un veritabil control de constituționalitate a legilor, dar este o modalitate premergătoare unei astfel de verificări. În perioada cât a fost în vigoare Constituţia din 1866, şeful statului nu a recurs niciodată la această procedură.

Controlul de constituţionalitate al legilor realizat de o instanţă judecătorească şi nu de o instituţie specializată, diferită de puterea judecătorească a fost acceptat şi pe continentul european. Istoria constituţională menţionează o prioritate românească în acest caz. Astfel, în perioada 1911-1912 mai întâi Tribunalul Ilfov şi apoi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi-au arogat dreptul de a verifica conformitatea constituţională a legilor în litigiul cunoscut sub numele de „afacerea tramvaielor” din Bucureşti.

Este interesant raţionamentul folosit de către Tribunalul Ilfov şi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în argumentarea posibilităţii ca pe cale pretoriană să se realizeze controlul de constituţionalitate. În esenţă, considerentele au fost următoarele:

1) Instanţa nu şi-a asumat, din oficiu, competenţa de a se pronunţa asupra constituţionalităţii unei legi şi de a o anula, deoarece o asemenea procedură ar fi constituit un amestec al puterii judecătoreşti în atribuţiile puterii legiuitore. În consecinţă, instanţa şi-a asumat această competenţă, deoarece a fost sesizată cu verificarea constituţionalităţii unei legi;

2) În baza atribuţiilor care sunt date, puterea judecătorească are ca principală misiune interpretarea şi aplicarea tutore legilor, fie ordinare sau constituţionale. Dacă o lege invocată este contrară Constituţiei, instanţa nu poate refuza soluţionarea cauzei;

3) Nu exista nicio dispoziție în Constituţia din 1866 prin care să se interzică expres dreptul puterii judecătoreşti de a verifica dacă o lege este conformă cu Constituţia. Sunt invocate dispoziţiile art. 77 din Constituţie, potrivit cărora un judecător, conform jurământului depus, este obligat să aplice legile şi Constituţia ţării;

4) Spre deosebire de legile ordinare, Constituţia este permanentă şi nu poate fi revizuită decât în mod excepţional. Fiind legea cu forţă supremă, Constituţia se impune prin autoritatea sa tuturor şi de aceea judecătorul este obligat să o aplice cu prioritate, inclusiv în ipoteza în care legea în baza căreia se soluţionează litigiul este contrară Constituţiei[14].

Deciziile pronunţate de Tribunalul Ilfov şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au fost bine primite de către specialiştii vremii. Iată un scurt comentariu: „Această deciziune a fost o mare satisfacţiune pentru toţi oamenii de drept. Ea reprezintă un mare pas în propăşirea acestei ţări spre progres, fiindcă ea consacră principiul că Constituţia acestui stat, temelia lui, paladiul drepturilor şi libertăţilor noastre, nu trebuie nesocotite de nimeni. Suntem mândri că i-a fost dat justiţiei noastre să arate chiar justiţiei din ţările occidentale adevărate cale a progresului în materie de drept public”[15].

Pentru prima dată, controlul de constituţionalitate al legilor a fost reglementat de Constituţia României din 1923, prin art. 103, fiind adoptat modelul american. „Numai Curtea de Casaţie în secţii unite are dreptul de a judeca constituţionalitatea legilor şi a declara inaplicabile pe acelea care sunt contrare Constituţiunii. Judecata asupra inconstituţionalităţii legilor se mărgineşte numai la cazul judecat”.

Prin urmare, controlul constituţionalităţii legilor era de competenţa exclusivă a Curţii de Casaţie în secţii unite. El se putea exercita numai pe calea excepţiei de neconstituţionalitate invocată cu ocazia judecării unui litigiu. Totodată, hotărârea pronunţată producea efecte juridice numai între părţile din proces şi avea putere de lucru judecat decât asupra speţei soluţionate.

De asemenea, constituţionalitatea legilor se judeca după ce litigiul a străbătut toate gradele de jurisdicţie. Această procedură constituia o cale extraordinară de atac a unei hotărâri. Dispoziţiile art. 29 din Legea Curţii de Casaţie prevedeau o singură excepţie, atunci când reclamantul acceptă suspendarea judecăţii fondului procesului pentru a se decide în prealabil de către Curtea de Casaţie asupra constituţionalităţii legii a cărei aplicare se cerea.

Totodată, prin aceste reglementări constituţionale se realiza trecerea de la controlul judecătoresc „difuz”, asumat de către toate instanţele judecătoreşti, la un control judecătoresc „concentrat”, atribuit unei singure instanţe, şi anume Curţii de Casaţie, în secţiuni unite. De asemenea, decizia pronunţată în această procedură producea efecte numai cu privire la cazul judecat şi între părţile litigiului, neputând produce efecte juridice „erga omnes”.

Controlul de constituţionalitate al legilor a fost reglementat identic de Constituţia României din 1938, prin dispoziţiile art. 75.

În perioada postbelică, controlul de constituţionalitate al legilor practic nu mai era reglementat. Dispoziţiile art. 24 lit. j) din Constituţia din 1952 stabileau că organul reprezentativ suprem, Marea Adunare Naţională are în competenţa sa „controlul general asupra aplicării Constituţiei”, ceea ce includea şi dreptul de a examina conformitatea legii cu constituţia.

La fel, dispoziţiile art. 43 pct. 5 din Constituţia adoptată în 1965 stabileau competenţa Marii Adunări Naţionale pentru exercitarea controlului general al aplicării Constituţiei, dar aceste dispoziţii reglementau mai precis competenţa organului reprezentativ suprem în privinţa controlului de constituţionalitate al legilor: „Numai Marea Adunare Naţională hotărăște asupra constituţionalităţii legilor”.

Legiuitorul constituant din perioada postbelică a statului totalitar renunţă la modelul american, ca de altfel şi la principiul separaţiei puterilor în stat şi încredinţează controlul de constituţionalitate unui organism politic.

Constituţia României din 1991 care restabileşte valorile democraţiei şi ale statului de drept reglementează iniţial controlul de constituţionalitate al legilor în art. 140-145, conform modelului european, competenţa revenind Curţii Constituţionale, aceasta fiind constituită ca autoritate publică independentă.

 

IV. Realităţi şi perspective ale justiţiei constituţionale în România

În România, justiţia constituţională este realizată concentrat de către Curtea Constituţională. Sediul materiei îl reprezintă dispoziţiile cuprinse în art. 142-147 din Constituţie şi cele cuprinse în Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale[16].Totuşi, aşa cum vom  arăta mai jos, justiţia constituţională nu este un atribut  exclusiv al Curţii Constituţionale, ci numai componenta sa cea mai importantă controlul de constituţionalitate al legilor  la care se adaugă competenţele exclusive  conferite de Constituţie şi de legile speciale.

Dispoziţiile constituţionale prin care Curtea Constituțională a României a devenit o realitate a fost acceptată după ample dezbateri parlamentare, cu ocazia discutării proiectului de constituţie. Este util demersului nostru ştiinţific de a menţiona în mod succint matura acestor discuţii parlamentare în urma cărora instanţa constituţională a devenit o realitate. Comisia parlamentară de redactare a Legii fundamentale a produs ca Titlu IV să fie consacrat „Consiliului constituțional”sub influenţa sistemului constituțional francez.

Dezbaterile din adunarea constituantă pot fi sistematizate, aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, în patru mari idei: „şi anume a) eliminarea instituţiei, fără nicio variantă; b) eliminarea consiliului constituţional, cu încredinţarea misiunii sale de control instanţelor judecătorești; c) încredinţarea controlului de constituționalitate unei comisii; d) acceptarea controlului constituționalității legilor, exercitat de către o autoritate distinctă, consiliu, curte, sau tribunal constituţional”[17].

În final, Adunarea Constituantă a hotărât crearea unui organ specializat, judiciar, respectiv Curtea Constituţională. Esenţa argumentării acestei decizii a fost următoarea: „Adunarea Constituantă a decis să instituţionalizeze această formă de control a constituţionalităţii legilor. Un astfel de control este inerent statului de drept şi democratic. În perioada postbelică, toate statele europene care şi-au adoptat constituţii au încredinţat controlul constituţionalităţii legilor, nu instanţelor judecătorești, ci unui organ special şi specializat, aşa încât modelul oferit în proiect este un model european. Prin modul ei de alcătuire şi prin atribuţiile ce îi revin, Curtea constituţională nu este „o supraputere”, nici nu este costisitoare – faţă de alte instituţii – prin cei nouă membri ai săi. Încredinţarea controlului constituționalității legilor Curţii Supreme de justiţie ar avea drept consecință transformarea organului jurisdicţional  într-un organ politic, supraordonarea autorităţii judecătoreşti, stimularea arbitrariului din partea acesteia, revenirea la o formă de control desuetă, de mult depăşită, în majoritatea covârşitoare a ţărilor democratice din lume”[18].

Doctrina a sintetizat următoarele trăsături şi funcţii ale Curţii Constituţionale:

a) Nu este o altă putere în stat şi nici nu preia vreuna din funcţiile celor trei puteri. Curtea Constituţională este un exemplu tipic de interpretare nonformală şi nonrigidă a teoriei separaţiei puterilor în stat. Instanţa constituţională nu poate fi încadrată formal în nici una dintre cele trei puteri clasice ale statului dar contribuie la realizarea echilibrului dintre acestea.

b) Are o dublă natură: politică şi jurisdicţională. Natura politică decurge din modul de desemnare a judecătorilor şi din unele atribuţii care se referă la verificarea respectării Constituţiei în procedura de desemnare a Preşedintelui României, a organizării referendumului, la medierea conflictelor constituţionale dintre autorităţile publice, la verificarea respectării Constituţiei de către partidele politice, sau în general la verificarea respectării Constituţiei de către unele autorităţi publice.

Are o natură jurisdicţională pentru că membrii Curţii Constituţionale acţionează ca veritabili judecători. Totodată, în exercitarea atribuţiilor sale Curtea aplică numeroase proceduri jurisdicţionale reglementate de legea cadru de organizare şi funcţionare care se completează cu unele reglementări din Codul de procedură civilă. De asemenea, natura jurisdicţională rezultă din atribuţiile instanţei constituţionale, în special în domeniul controlului de constituţionalitate al legilor şi altor acte normative.

c) Rolul Curţii Constituţionale ca autoritate publică este acela de a fi garantul supremaţiei Constituţiei. Această trăsătură rezultă expres din art. 142 alin. (l) din Constituţie. Curtea Constituţională nu este unicul garant al Constituţiei, categorie foarte largă şi care caracterizează şi funcţia şefului de stat. Astfel, dispoziţiile art. 80 alin. (2) din Constituţie arată că Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei. Instanţa noastră constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei, exprimare care subliniază fundamentul funcţiilor Curţii.

d) Este autoritatea publică ce sprijină buna funcţionare a puterilor publice în cadrul raporturilor constituţionale, de separaţie, echilibru, colaborare şi control reciproc. În sensul acestei trăsături, prin modificările aduse Constituţiei ca urmare a revizuirii s-a introdus o nouă atribuţie a Curţii Constituţionale, şi anume: soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice [art. 146 lit. e) din Constituţie]. Pentru a-şi realiza această menire, Curtea Constituţională este independentă faţă de orice altă autoritate publică, se supune numai Constituţiei şi legii sale organice [art. l alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată]. Independenţa Curţii implică şi dreptul acesteia de a hotărî asupra competenţei sale şi, mai mult, competenţa Curţii Constituţionale nu poate fi contestată de nicio autoritate publică. Prin urmare, nu poate exista un conflict pozitiv sau negativ de competenţă între instanţa constituţională şi o altă autoritate publică.

e) Curtea Constituţională este singura autoritate de jurisdicţie constituţională din România [art. l alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată]. Legiuitorul constituant român a adoptat modelul european în sensul că justiţia constituţională se realizează de o singură autoritate. Instanţele judecătoreşti au unele atribuţii care se materializează în dreptul de apreciere asupra admisibilităţii unei excepţii de neconstituţionalitate, dar acest fapt nu infirmă monopolul Curţii asupra justiţiei constituţionale, deoarece numai această autoritate publică are competenţa de a soluţiona litigiile constituţionale.

f) Organizarea, funcţionarea şi exercitarea atribuţiilor se realizează cu respectarea principiului legalităţii. Instanţa noastră constituțională exercită exclusiv atribuţiile prevăzute de art. 146 din Constituţie şi cele reglementate de legea organică. Curtea nu este o instanţă supra constituţională, rolul său este acela de a interpreta şi aplica dispoziţiile Constituţiei şi ale legii.

În acelaşi sens dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 47/1992, republicată, arată că instanţa constituţională asigură controlul de constituţionalitate numai a legilor, tratatelor internaţionale, a regulamentelor Parlamentului şi a ordonanţelor Guvernului. Neconstituţionalitatea se poate constata numai dacă procedurile acestor acte normative încalcă dispoziţiile sau principiile Constituţiei [art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată].

g) Componenţa Curţii Constituţionale este stabilită de Constituţie şi de Legea
nr. 47/1992.
Deoarece instanţa constituţională este independentă faţă de orice autoritate publică, într-un caz concret numai această instituţie poate decide dacă are sau nu competenţa să soluţioneze litigiul constituţional. Mai mult, competenţa sa nu poate fi contestată de nicio autoritate publică [art. 3 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată]. Codul de procedură civilă reglementează soluţionarea conflictelor negative sau pozitive de competenţă dintre instanţele judecătoreşti. Având în vedere reglementările normative menţionate mai sus între Curtea Constituţională a României, iar, pe de alta parte, o instanţă de judecată sau o altă autoritate publică nu pot apărea conflicte de competenţă, deoarece competenţa exclusivă în materia verificării constituţionalităţii legilor revine Curţii Constituţionale iar acest monopol al jurisdicţiei constituţionale nu poate fi contestat. Curtea Constituţională este în drept să hotărască asupra competenţei sale într-un caz concret, dar nu are posibilitatea să-şi decline competenţa în favoarea altei autorităţi publice, în ipoteza în care instanţa constituţională este sesizată cu o cerere în alte condiţii decât cele prevăzute de Constituţie sau de legea organică, sesizarea va fi respinsă ca inadmisibilă.

h) În exercitarea atribuţiilor sale Curtea Constituţională reglementează o operă de interpretare a legii şi a Constituţiei. Instanţa constituţională nu poate modifica, completa sau abroga o lege.

În vechea sa redactare, mai înainte de revizuirea Constituţiei, Legea nr. 47/1992 interzicea Curţii Constituţionale să interpreteze actele normative care fac obiectul controlului de constituţionalitate. În mod firesc, actuala reglementare a eliminat această interdicţie deoarece activitatea de verificare a conformităţii reglementărilor normative cu prevederile Constituţiei pe care o realizează judecătorul constituţional, este în esenţă şi o operă de aplicare a dreptului care are la bază interpretarea normelor juridice.

Curtea Constituţională participă la realizarea funcţiei legislative în stat, dar nu ca legiuitor pozitiv, ci ca legiuitor negativ a cărui menire este să elimine „veninul de neconstituţionalitate” dintr-un act normativ. De aceea, prin atribuţiile sale, Curtea nu se subrogă activităţii Parlamentului, deoarece modificarea, completarea sau abrogarea unei legi este un atribut exclusiv al Parlamentului.

i) Curtea Constituţională „sprijină buna funcţionare a puterilor publice în cadrul raporturilor constituţionale de separaţie, echilibru şi control reciproc”. Principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat cu toate criticile exprimate de unii autori rămâne fundamentul exercitării democratice a puterii statale şi principala garanţie constituţională a evitării excesului sau abuzului de putere din partea vreunei autorităţi a statului.

Relaţiile dintre autorităţile statului au un caracter complex, dar care trebuie să asigure şi buna funcţionare a acestora cu respectarea principiului legalităţii şi a supremaţiei Constituţiei. Pentru realizarea acestui deziderat este foarte important să se menţină echilibrul statal în toate formele şi variantele acestuia inclusiv ca echilibru social.

Separaţia şi echilibrul puterilor nu mai priveşte doar puterile clasice (legislativă, executivă şi judecătorească). Acestor puteri li se adaugă altele care dau noi dimensiuni acestui principiu clasic. Relaţiile dintre participanţii la viaţa statală şi socială pot genera şi conflicte care trebuie să fie soluţionate pentru a se menţine echilibrul puterilor. Unele constituţii se referă la litigii de drept public (Constituţia Germaniei – art. 93), la conflicte de competenţă între stat şi comunităţile autonome, sau conflicte de atribuţii între puterile statului, între stat şi regiuni şi între regiuni (Constituţia Italiei – art. 134).

Constituţia României vorbeşte de conflicte juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice [art. 146 lit. c)] şi reglementează funcţia de mediere între puterile statului pe care o exercită Preşedintele.

Curtea Constituţională este un important garant al separaţiei şi echilibrului puterilor statului, deoarece soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice şi prin atribuţiile pe care le are în materia controlului de constituţionalitate prealabil legilor şi verificarea constituţionalităţii regulamentelor camerelor intervine în asigurarea echilibrului dintre majoritatea şi minoritatea parlamentară, asigurându-se în mod efectiv dreptul opoziţiei de a se exprima.

j) Curtea Constituţională este un garant al respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale. În principiu, trei sunt garanţiile esenţiale de ordin constituţional privind drepturile şi libertăţilor cetăţeneşti instituite prin Constituţie:

a) supremaţia Constituţiei;

b) caracterul rigid al Constituţiei

c) accesul cetăţenilor la controlul constituţionalităţii legii şi la controlul legalităţii actelor subordonate legii.

În România, procedura excepţiei de neconstituţionalitate asigură accesul indirect al cetăţenilor la justiţia constituţională.

Controlul judecătoresc reprezintă o importantă modalitate de garantare a supremaţiei legii fundamentale, deoarece prin natura atribuţiilor pe care le au instanţele judecătoreşti interpretează şi aplică legea, ceea ce implică şi obligaţia de a analiza conformitatea actelor juridice supuse controlului judecătoresc cu normele Constituţiei. Prin urmare instanţele judecătoreşti   au competenţe în materia justiţiei constituţionale. Avem în vedere nu numai  obligaţia generală a judecătorului de a respecta şi aplica normele Constituţiei  sau atribuţiile  conferite de lege pentru a sesiza instanţa constituţională cu o excepţie de neconstituţionalitate, ci  în mod deosebit  posibilitatea de a cenzura un act juridic  sub aspectul constituţionalităţii

Doctrina şi jurisprudenţa recentă în materie analizează competenţa instanţelor judecătoreşti de a verifica unele acte juridice sub aspectul conformităţii cu normele constituţionale. Un act juridic neconstituţional este un act emis cu exces de putere.

Neconstituţionalitatea unui act juridic poate fi constată de către o instanţă de judecată, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

1. instanţa să îşi exercite atribuţiile în limitele competenţei prevăzute de lege;

2. actul juridic poate fi individual sau normativ, poate avea un caracter obligatoriu ori facultativ;

3. să nu existe în cauză competenţa exclusivă a Curţii Constituţionale de a se pronunţa asupra constituţionalităţii actului juridic;

4. soluţionarea cauzei să depindă de actul juridic ce este criticat pentru neconstituţionalitate;

5. să existe o motivaţie pertinentă, suficientă şi rezonabilă a instanţei privind neconstituţionalitatea actului juridic.

În cazul îndeplinirii cumulative a acestor condiţii nu sunt depăşite limitele atribuţiilor instanţelor judecătoreşti, ci, dimpotrivă, se aplică principiul supremaţiei Constituţiei şi se dă eficienţă rolului judecătorului de a aplica şi interpreta corect legea. O astfel de soluţie este justificată şi în raport cu rolul judecătorului în statul de drept: acela de a interpreta şi aplica legea.

Realizarea acestei misiuni constituţionale, deosebit de importante şi dificile în acelaşi timp, impune judecătorului să aplice legea respectând principiul supremaţiei Constituţiei, prin urmare de a controla constituţionalitatea actelor juridice care formează obiectul litigiului dedus judecăţii sau care se aplică soluţionării cauzei. Aplicarea actelor juridice se realizează de judecător ţinând cont de forţa lor juridică şi cu respectarea principiului supremaţiei Constituţiei. În acest sens trebuie menţionate şi dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 care obligă magistraţii ca prin întreaga lor activitate să asigure supremaţia legii.

O altă problemă este aceea de a şti care sunt soluţiile pe care instanţele judecătoreşti le pot pronunţa, cu respectarea condiţiilor mai sus arătate, atunci când constată neconstituţionalitatea unui act juridic. Pot exista două situaţii: Într-o primă ipoteză, instanţele pot fi învestite direct cu verificarea legalităţii unui act juridic, aşa cum este cazul instanţelor de contencios administrativ. În acest caz, instanţele judecătoreşti pot constata prin hotărâre nulitatea absolută a actelor juridice, pe motiv de neconstituţionalitate. Cealaltă situaţie are în vedere ipoteza în care instanţele nu sunt învestite în mod nemijlocit cu verificarea actului juridic criticat pentru neconstituţionalitate, dar acel act juridic se aplică în soluţionarea cauzei dedusă judecăţii. În acest caz, instanţele nu mai pot dispune anularea actului juridic neconstituţional, însă nu îl vor mai aplica pentru soluţionarea cauzei.

 

V. Unele concluzii

În opinia noastră este necesar ca rolul Curţii Constituţionale de garant al Legii fundamentale să fie amplificat prin noi atribuţii cu scopul de a limita excesul de putere al autorităţilor statului. Nu suntem de acord cu cele afirmate în literatura de specialitate că o posibilă ameliorare a justiţiei constituţionale s-ar putea realiza prin reducerea atribuţiilor instanţei de contencios constituţional[19] Este adevărat, Curtea Constituţională a pronunţat  unele decizii discutabile sub aspectul respectării limitelor exercitării atribuţiilor  care îi revin potrivit Constituţiei ,prin asumarea rolului de legiuitor  pozitiv.[20]. Reducerea atribuţiilor instanţei constituţionale pentru acest motiv nu este o soluţie cu fundament juridic. Desigur reducerea atribuţiilor unei autorităţi a statului are ca şi consecinţă eliminarea riscului de exercitare defectuoasă a acelor atribuţii. Nu în acest mod se realizează într-un stat de drept perfecţionarea activităţii unei autorităţi a statului ,ci prin căutarea unor soluţii juridice  de realizare în condiţii mai bune a atribuţiilor care se dovedesc a fi necesare sistemului statal şi social.

Proporţionalitatea este un principiu fundamental al dreptului consacrat explicit în reglementări constituţionale, legislative şi instrumente juridice internaţionale. Este bazat pe valorile dreptului raţional ale justiţiei şi echităţii şi exprimă existenţa unui raport echilibrat sau adecvat între acţiuni, situaţii, fenomene, fiind un criteriu pentru limitarea măsurilor dispuse de autorităţile statului la ceea ce este necesar pentru atingerea unui scop legitim, în acest fel fiind garantate drepturile fundamentale şi evitat excesul de putere al autorităţilor statului. Proporţionalitatea este un principiu de bază al dreptului Uniunii Europene fiind consacrat expres de dispoziţiile art. 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană[21].

Apreciem că reglementarea expresă a acestui principiu numai în conţinutul dispoziţiilor art.53 din Constituţie, cu aplicare  în domeniul restrângerii exerciţiului unor drepturi este insuficient pentru a pune în valoare întreaga semnificaţie şi importanţa a  principiului  pentru statul de drept.

Este util, într-o viitoare revizuire a legii fundamentale, ca la art. 1 din Constituţie să se adauge un nou alineat care să prevadă că „Exercitarea puterii statale trebuie să fie proporţională şi nediscriminatorie”. Această nouă reglementare constituţională s-ar constitui ca o veritabilă obligaţie constituţională pentru toate autorităţile statului, de a-şi exercita atribuţiile în aşa fel încât măsurile adoptate să se înscrie în limitele puterii discreţionare recunoscute de lege. Totodată se creează posibilitatea pentru Curtea Constituţională de a sancţiona pe calea controlului de constituţionalitate al legilor şi ordonanţelor excesul de putere în activitatea Parlamentului şi a Guvernului, folosind drept criteriu principiul proporţionalităţii.

În atribuţiile Curţii Constituţionale poate fi inclusă aceea  de a se pronunţa asupra constituţionalităţii  actelor administrative exceptate de la controlul de legalitate al instanţelor de contencios  administrativ. Această categorie de acte administrative, la care se referă art.126 alin.6 din Constituţie şi dispoziţiile Legii nr. 544/2004 a contenciosului-administrativ sunt deosebit de importante pentru întregul sistem social şi statal. Prin urmare este necesar un control de constituţionalitate deoarece în lipsa acestuia puterea discreţionară a autorităţii administrative emitente este nelimitată cu consecinţa posibilităţii restrângerii excesive a exerciţiului drepturilor şi libertăţilor fundamentale sau a încălcării unor valori constituţionale importante. Pentru aceleaşi argumente ar trebui ca instanţa noastră constituţională să poată controla sub aspectul constituţionalităţii şi decretele Preşedintelui de instituire a procedurii referendumului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţa, să adopte decizii în procedura recursului în interesul legii care sunt obligatorii pentru instanţe. În lipsa oricărui control de legalitate sau constituţionalitate practica a demonstrat că în numeroase situaţii instanţa supremă şi-a depăşit atribuţia de a interpreta legea, şi prin astfel de decizii a modificat sau completat acte normative comportându-se ca un veritabil legiuitor încălcând astfel principiul separaţiei puterilor în stat[22]. În aceste condiţii, cu scopul de a evita excesul de putere al instanţei supreme, considerăm că se impune  a se atribui Curţii Constituţionale competenţa de a se pronunţa asupra constituţionalităţii deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptate în procedura recursului în interesul legii.

 

Bibliografie

  • Andreescu M., Competenţa instanţelor judecătoreşti de a cenzura actele juridice neconstituţionale, în Curierul Judiciar nr. 3/2009
  • Andreescu M., Constituţionalitatea recursului în interesul legii şi a deciziilor pronunţate, în Curierul Judiciar nr. 1/2001
  • Deleanu I., Deleanu S., Jurisprudenţa şi revirimentul jurisprudenţial, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013
  • Deleanu I., Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006
  • Deleanu I., Justiţie constituţională, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1994
  • Drăganu T., Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar, vol I,
    Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998
  • Iancu Gh., Drept constituţional şi instituţii politice. Ediţie revizuită şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015
  • Iancu Gh., Proceduri constituţionale. Drept procesual constituţional, Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 2010
  • Ionescu C., Tratat de drept constituţional contemporan, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008
Muraru I., Constantinescu M., Curtea Constituţională a României, Ed. Al
 
NOTE

[1]              Ion Deleanu, Justiţia constituţională, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p.5
[2]              Pentru dezvoltări a se vedea Ion Deleanu, Op. cit., p. 5,6
[3]              H.Kelsen, La garantie jurisdictionnelle de la Constituion, în Revue de Droit publique, 1928, p.197 şi urm.
[4]              Pentru dezvoltări a se vedea Ch. Eisenmann, La Justice constitutionnelle de la Haute Cour Constitutionnelle d’Autriche, Paris, 1928, reed. PUAM et Economica, 1986
[5]              Pentru dezvoltări a se vedea Ion Deleanu, op.cit. p. 9-126
[6]              G. Alexianu, Drept constituţional, Ed. Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1930, p. 71
[7]              A se vedea în acest sens Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituționale, Editura C.H.Beck, București, 2006, p.810; I.Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituțional şi instituţii politice, Vol. II, Editura C.H.Beck, București, 2014, p.191; Marius Andreescu, Andra Puran, Drept constituțional. Teoria generală a statului, Ed. a II-a, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2017, p.p. 205-206
[8]              I. Muraru, E.S. Tănăsescu, op.cit., p.191
[9]              I. Muraru, M. Constantinescu, E.S. Tănăsescu, M. Enache, Gh. Iancu, Interpretarea Constituţiei. Doctrină şi practică, Ed. Lumina Lex, București, 2002, p. 67.
[10]             G.Alexianu, op.cit., p.72
[11]            I. Deleanu, Justiţia constituţională, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p. 38.
[12]          A se vedea I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006,
p. 805; I. Muraru, E.-S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 269
[13]             H. Kelsen, Doctrina pură a dreptului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 110-111
[14]             A se vedea „Curierul Judiciar”, Nr. 32, din 29 aprilie 1912, p.p.373-376
[15]             N.D.Comşa, Notele din „Curierul Judiciar”, Nr.32, din 29 aprilie 1912, p.378
[16]             Republicată în M.Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010
[17]             I.Muraru, E.S.Tănăsescu (coordonatori), Constituția României. Comentariu pe articole, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008, p.1370
[18]             Ibidem, p.1373
[19]             Genoveva Vrabie,Natura juridică a curţilor constituţionale şi locul lor în sistemul autorităţilor publice, în Revista de Drept Public,nr.1/2010 p. 33
[20]             Ne referim cu titlu de exemplu la Decizia nr.356/2007,publicată în M.Of.nr.322din 14 mai 2007 şi la Decizia nr.98/2008 publicată în M. Of. nr. 140 din 22 februarie 2008.
[21]             Pentru dezvoltări a se vedea Marius Andreescu, Proporţionalitatea, principiu al dreptului Uniunii Europene ,în Curierul Judiciar nr. 10/2010, pg. 593-598
[22]             Pentru dezvoltări a se vedea Andreescu Marius, Constituţionalitatea recursului în interesul legii şi ale deciziilor pronunţate, în Curierul Judiciar nr. 1/2011, pg.32-36.
23-04-2018
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu