Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica. Neamul. Politica. LumeaNr. vizualizari: 1317

De la libertăţile juridice la libertatea ontologică

Lector univ. dr. Marius Andreescu
Tags: libertatea juridică; libertatea ontologică; libertate;
Judecător – Curtea de Apel Piteşti
    Lector universitar dr. – Universitatea din Piteşti 

            Despre libertate şi libertăţile juridice

Orice încercare în sfera științelor umaniste de a caracteriza și de a explica omul în individualitatea sa sau în relațiile sociale, se raportează și la problema libertății. Este firesc să se întâmple așa, deoarece libertatea este esențial legată de ființa umană dar și de fenomenalitatea existențială a omului. Existența omului nu are sens fără a lua în considerare libertatea prin care omul devine din individ persoană și creator de sensuri și semnificații. Importanța acestei realități existențiale constă și în faptul că omul este singura ființă creată a cărei dimensiune ontologică fundamentală este libertatea. Prin aceasta el fiind nu numai o ființă naturală, dar și o ființă spirituală. Libertatea, ca determinare ontologică, face diferența dintre individ și persoană. Numai omul, ca persoană, este o ființă liberă, nu și individul. Constantin Noica spunea în acest sens că „unde nu este libertate este număr”, deoarece numărul este expresia conceptuală a generalității abstracte și nedeterminate ce caracterizează orice structură existențială umană, bazată numai pe fenomenalitatea existențială a „eului”, nu și pe „sinele” mai adânc al ființei umane.

Părintele Dumitru Stăniloae spunea că omul „este taină și lumină, este o taină a luminii”. Am putea încerca să spunem că omul este și o taină a libertății, deoarece prin această trăsătură a sa, de a fi liber, se diferențiază și se opune determinismul natural și temporar, necesității legilor repetitive ale naturii, transfigurează existența de la „ce este” la ce „trebuie să fie”, adăugând acesteia valoare și sens. Prin libertate ca dat existențial se poate concepe și înțelege toată măreția și splendoarea existenței umane, atât în raport cu sine însuși, în relație cu societatea, în relație cu Dumnezeu, și cu întreg universul.

Cu toate că filosofia, științele juridice, antropologia, morala și alte discipline abundă de conceptualizări și teorii și descrieri ale libertății umane, nu se poate spune că s-a ajuns la o înțelegere deplină a sensurilor și semnificațiilor libertății, mai ales dacă este privită nu numai din perspectiva raționalității, dar ca dat existențial, ca determinare ontologică a omului. Iată de ce libertatea este o taină a omului, dar care nu înseamnă scepticism sau neputința rațiunii de a o înțelege, ci, mai degrabă, capacitatea și vocația ce se adâncesc tot mai mult în sensurile profunde ale libertății ontologice. Deși este un dat existențial al omului, libertatea este vie, nu este încremenită în structuri abstracte, ci este legată de devenirea omului și a societății.

Între libertate și iubire este o legătură indisolubilă, deoarece, așa cum arată teologia ortodoxă, adevărata libertate este determinată de comuniunea de iubire dintre om și Dumnezeu și prin Dumnezeu, între om și semenii săi și tot universul.

Incontestabil, filosofia, în primul rând, dar și alte științe, aduc o contribuție importantă la înțelegerea conceptuală a libertății umane, înțelegere care, rămâne în sfera raționalității a conceptelor abstracte fie ele și morale sau utilitariste și mai puțin angajează existențial ființa umană. Libertatea este gândită de filozofie ca o dimensiune a eticului, ceea ce evident este corect pentru că incontestabil libertatea este și principiu și valoare a eticului uman.

 Kant rămâne desigur unul dintre principalii gânditori care au adus o contribuție esențială la fenomenologia libertății umane, în dimensiunea sa morală. Filosoful a încheiat Critica rațiunii practice cu o concluzie ce sintetizează întreaga sa gândire și operă: „Două lucruri umplu sufletul cu admirație mereu nouă și crescândă venerație, cu cât mai des și mai perseverent se ocupă reflecția de ele: cerul înstelat deasupra mea și legea morală în mine” [1].

Acest profund și frumos dicton este, de fapt, o bază rațională pentru unificarea celor două domenii ale investigației umane, dar și al existenței omului, respectiv al naturii și al moralității. Reprezintă totodată un temei pentru întreaga concepție morală a filosofului de la Konigsberg. Pentru ca o morală construită pe baza a trei postulate, dintre care două se află deasupra relațiilor interumane - Dumnezeu și sufletul nemuritor - să poată fi interpretată ca unind înaltul „cerului înstelat”, în care sunt proiectate aceste idei cu libertatea sinelui profund al omului, este nevoie de o altă structură conceptuală decât cea folosită pentru investigarea naturii, și anume, așa cum arată Kant, este nevoie de concepte ale rațiunii practice, care au și valoare constitutivă existențială. În această construcție, conceptul de libertate se dovedește a fi indispensabil, datorită asocierii sale cu ființa rațională, sediu al sinelui mai adânc al omului. Spunea filosoful român Constantin Noica că pentru a ajunge la libertate „trebuie să fii infidel eului în drumul către sine”. Ascendentul moral al libertății face ca prin ea celelalte două idei raționale, respectiv existența lui Dumnezeu și existența sufletului nemuritor, să își părăsească statutul de idei transcendente, regăsindu-se în imanentul moral prin care ele pot fi înțelese și în anumite limite demonstrate. De aceea, Kant numește libertatea „cheia de boltă” întregului sistem al rațiunii pure. Am subliniat faptul că în gândirea kantiană și de altfel în raționalismul filosofic și chiar în orientările protestante creștine inclusiv cele panteiste sau deiste, Dumnezeu nu este conceput ca persoană, iar sufletul și libertatea nu ca realități, ci ca idei raționale.

Perspectiva kantiană asupra libertății, în opinia noastră, formează o notă distinctă în raport cu toate celelalte sisteme metafizice care abordează această problema libertății deoarece, este legată de rațiunea practică transformatoare a omului, de vocația și capacitatea ființei umane de a se manifesta creator în cadrul existenței naturale, de a crea și conferi sensuri și valori.

 Gândirea realistă și materialistă filosofică și pragmatismul concep libertatea în raport cu necesitatea. Libertatea este înțeleasă nu atât ca un aspect esențial, definitoriu, complet diferit de determinismul actual și temporar, ci mai ales ca o consecință a acestui determinism. Altfel spus, în realismul și materialismul ontologic, libertatea nu este decât o formă a necesității, a determinismului, pe care îl poate depăși, dar nu îl poate transforma sau transfigura spiritual. Consecința este subordonarea libertății și, implicit, a omului determinismului natural. Este celebră în acest sens concepția materialistă despre libertate ca fiind „necesitatea înțeleasă”.

 Această înțelegere a libertății ca fiind determinată de ordine valorică, spirituală sau juridică este întâlnită și în forme mai rafinate ale gândiri teologice sau filosofice și indiscutabil proprie gândirii juridice. „Ordinea”, indiferent de ce natură ar fi, exprimă necesitatea, limita și chiar constrângerea, toate aceste fiind contrare prin înțelesuri libertății umane ca dat existențial.

 Raportul dintre libertate și necesitate, dintre libertate și lege, morală sau juridică este unul recesiv. Necesitatea ca ordine, indiferent de natura și configurația ei este termenul dominat iar libertatea cel recesiv. Sigur, libertatea nu decurge din necesitate, fie aceasta și ordine spirituală, nu este determinată de o astfel de necesitate ca în concepția materialistă. Ca existent libertatea este diferită de necesitate, dar în raport cu ordinea a cărei expresie este necesarul, libertatea este întotdeauna recesivă și neîmplinită

 În raport cu necesitatea unei ordini existențiale, ca termen recesiv, libertatea nu este niciodată deplină, nu este împlinită, ci se află întotdeauna în precaritate.

În studiile anterioare consacrate libertății am vorbit despre astfel de precarități specifice ordinii existențiale în care se află omul. Ne referim la diferite forme și neîmpliniri ale libertății umane, dar care nu au un sens peiorativ, sunt expresia libertății și nu a determinismului natural. Iată câteva astfel de forme: libertatea naturală, libertatea morală, libertatea culturală, libertățile sociale și juridice.

 În acest context se pune întrebarea, dacă există împliniri ale libertății, chiar și într-un sens absolut fără un raport recesiv cu ordinea de orice natură ar fi, fără limită și cu o deschidere infinită spre absolutul existențial. Răspunsul nostru este afirmativ: este libertatea spiritului uman, care, parafrazându-l pe Părintele Arsenie Boca se află în această lume și totdeauna mai presus de ea. Este libertatea ontologică adevărată, care, așa cum vom arăta mai jos își are temeiul nu în necesitatea unei ordini exterioare, ci în comuniunea de iubire dintre Dumnezeu și om, izvorul nesecat ala libertății și iubirii fiind Dumnezeu

Abordare problematicii libertății pe care o întâlnim în științele juridice, are particularități conceptuale multiple și, am spune noi, de multe ori mai importante decât concepțiile filosofice despre libertate, deoarece juridicul reprezintă o stare a existenței umane, o caracteristică a stării sociale, deosebită de starea naturală, materială. Este o stare contemporană a existenței umane, respectiv „starea juridică”, ce cuprinde o ordine existențială bazată pe două realități: norma juridică și libertatea.

Dreptul nu poate fi conceput în afara ideii de libertate. Sistemul normativ, aspectul cel mai important al dreptului, își are sensurile și legitimitatea în existența umană, aceasta din urmă având ca dat ființial libertatea.

Dar despre ce fel de libertate se poate vorbi în normativismul juridic și în categoriile și conceptele dreptului? Inevitabil, este vorba de o libertate a normei juridice, o libertate construită, și nu un dat existențial. Trebuie să subliniem că norma juridică implică și constrângerea, ca de altfel orice ordine existențială aplicată fenomenologiei umane. Apare un paradox important pe care l-au semnalat și unii autori din domeniul metafizicii creștine, și anume coexistența constrângerii juridice, iar pe de altă parte a libertății omului, ambele fiind esențiale pentru ordinea specifică stării juridice în care omul contemporan se află.

Este interesant și un alt aspect, și anume acela că norma juridică nu arată ce este libertatea, nu o definește, nu îi arată sensurile, ci numai situațiile în care libertatea este îngrădită. Mai mult decât atât, este bine să observăm că, spre deosebire de metafizică și de etică, norma juridică nu exprimă și nu conceptualizează libertatea ca atare, ci numai libertăți sau drepturi, adică aspectele fenomenale ale manifestărilor umane în mediul social, prin natura sa un mediu relațional. Este evident că sistemul normativ juridic nici nu ar putea să definească libertatea ca atare, pentru că există incompatibilitate existențială între constrângerea normativă, iar pe de altă parte libertatea ca dat ontologic. Acest aspect este regăsit și în doctrină, în concepția juridică asupra libertății. La o analiză mai atentă a teoriei juridice despre libertate, chiar și a concepțiilor jusnaturaliste, se observă absența definiției libertății, Doctrina juridică postulează libertatea omului și evidențiază conținutul libertăților juridice limitele acestora, dar nu definesc libertatea ca dat ontologic.

Legea, inclusiv Constituția, sau, într-o sferă mai largă, tratatele și convențiile internaționale, nu explică, nu caracterizează și nu definesc libertatea, ci numai libertățile omului pe care le consacră.

Se poate spune că sistemul normativ juridic, care are drept componentă necesitatea ca ordine normativă și pe de altă parte ca libertățile omului consacrate de această ordine prezintă următoarele caracteristici:

1. Nu este consacrată libertatea existențială, imposibil de analizat prin norma juridică, ci numai libertățile construite de însăși norma juridică, ca expresie a voinței legiuitorului la un moment istoric determinat. În acest context, este interesant să semnalăm totuși că prima Constituție a lumii, respectiv cea a Statelor Unite ale Americii, în forma sa inițială, nu consacra și, deci, nu exprima normativ niciuna dintre libertățile juridice. Doctrinarii spuneau la vremea respectivă că Legea fundamentală nu poate să reglementeze libertăți pentru că ea însăși exprimă libertatea. Ulterior, prin amendamentele adoptate, această situație s-a schimbat și în ceea ce privește Legea fundamentală a Statelor Unite ale Americii. În sfera libertăților și drepturilor constituționale, desigur libertatea individuală este cheia de boltă. Dacă studiem Constituția României, constatăm aceleași aspecte pe care le-am menționat mai sus, și anume imposibilitatea definirii normative sau explicării raționale a libertății individuale. Art. 23 alin. (1) din Constituția României consacră libertatea individuală, siguranța persoanei și inviolabilitatea acestora: „Libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile”. Inviolabilitatea rămâne totuși și sfera relativismului fenomenologic juridic, deoarece însăși norma juridică constrânge libertatea și, mai mult decât atât, exercitarea libertății individuale poate fi restrânsă prin mijloace statale;

2. Libertățile juridice care, spunem noi, își au sursa în libertatea ontologică a omului, sunt caracterizate prin expresii negative, adică obligația generală a statului de a nu le îngrădi și, mai rar, prin obligațiile pozitive ale statului de a le promova. Mai sunt arătate uneori și situații concrete în care libertatea este îngrădită. Altfel spus situații legitime în care statul, în conformitate cu legea poate restrânge exercitarea unor drepturi sau libertăți

3. Libertățile juridice sunt întotdeauna limitate și condiționate. Întreaga construcției a sistemului de libertăți juridice se bazează pe conceptul „ coexistenței libertăților „ care este firesc pentru fenomenologia ordinii juridice și în același timp și sociale

4. Libertățile juridice consacrate normativ sunt expresia demnității omului în cadrul societății organizate statal. Titularul lor, omul, sau „individul” cum se spune în doctrină poate să opună aceste libertăți puterii statale, poate să ceară respectarea lor. Eficiența unei astfel de conduite specifice demnității umane în mediul social este condiționată de două aspecte majore: a) gradul de conștientizare a libertăților juridice de către titularul lor ;b) eficiența mijloacelor juridice de garantare a acestor libertăți.

5. Mai este un aspect important pe care îl regăsim mai ales în instrumentele juridice internaționale privind drepturile și libertățile omului, și anume expresia folosită în preambulul acestora, în sensul că statele semnatare „recunosc” drepturile și libertățile pe care le consacră. Această expresie este foarte importantă pentru că evocă ideea de libertate existențială a omului, anterioară libertăților juridice, și în raport de care drepturile și libertățile specifice stării juridice a omului își găsesc legitimitatea. ”A recunoaște” înseamnă a admite că libertatea este un dat al ființei umane, și nu numai o construcție juridică;

6. Norma juridică, mai ales în condițiile voinței de „normare juridică” pe care societatea contemporană o cunoaște, se depărtează din ce în ce mai mult de valorile umane. Este o structură abstractă, generală și impersonală a cărei legitimitate nu este una valorică, ci una a unei recunoașteri formale în cadrul sistemului normativ avut în vedere. Abandonarea valorilor are drept consecință relativismul normativ bazat aproape exclusiv pe voința pură a legiuitorului la un moment istoric determinant.

7. Există totuși un aspect pe care concepțiile filosofice sau de altă natură despre libertate, nu au posibilitatea să îl realizeze; libertatea unită cu norma juridică îl poate înfăptui. Este vorba de garantarea libertăților juridice, evident nu a libertății ontologice. Normele juridice, care consacră libertăți, împreună cu justiția, au această menire de a putea garanta libertățile individuale în fața ingerințelor sau abuzurilor de tot felul ce pot exista într-o societate organizată statal. Numai sistemul normativ și, în special, cel constituțional, poate să garanteze fiecărui om că libertățile recunoscute sau consacrate de lege pot fi apărate, în primul rând în fața puterii statului, care oricând poate deveni discreționară, dar și față de imixtiunile altor subiecte de drept în sfera propriei libertăți. Garantarea libertăților individuale, prin norma juridică, este o cerință a statului de drept. Realitatea garanțiilor și eficiența mijloacelor juridice, de apărare a drepturilor și libertăților subiective, este o chestiune care ține de particularitățile fiecărui stat, sistemul de guvernământ, formele concrete de realizare a puterii statale, raporturile dintre stat și cetățeni și, nu în ultimul rând, eficiența actului de justiție.

În ceea ce privește relația complexă dintre sistemul juridic normativ, iar pe de altă parte societate, se poate constata că în contemporaneitate sistemul juridic are tendința de a avea propria sa autonomie funcțională, în afara determinărilor obiective sau subiective pe care le transmite societatea. Autonomia juridicului încearcă să se transforme dintr-o structură secundară, fenomenologică și ideatică, într-una cu realitate proprie, cu puterea de a impune ordinea sa ordinii sociale și naturale. În acest context, libertățile juridice consacrate normativ încearcă să determine libertatea existențială a omului, explicând-o, ordonând-o și condiționând-o. Este o situație contrară realității firești; fenomenologia juridicului trebuie să fie condiționată, determinată, de existența omului, ca persoană, și de particularitățile existenței sociale și nu invers. Este o expresie a dictaturii prin drept chiar și în societățile democratice, deoarece legitimitatea normei juridice se află, într-o astfel de situație contrară firii, doar în voința și interesele guvernanților, care se exprimă, paradoxal, în numele poporului.

Realitatea mai sus descrisă, specifică societății contemporane, are consecințe negative, în sensul că omul, ca persoană, singurul titular al libertății ontologice, nu își mai conștientizează propria sa libertate și așteaptă ca ordinea normativă, statul sau chiar justiția, să-i confere libertatea de care are nevoie. Se poate spune că, într-o asemenea situație, neconștientizându-și propria sa libertate, omul contemporan nu există autentic, ci trăiește prin delegație, existența sa fiind determinată exterior de normativismul statal și juridic, așa cum menționam mai sus, abstract, impersonal și, de multe ori, lipsit de sensul valoric.

Desigur, concepțiile jusnaturaliste pun în evidență libertatea ca dat ontologic al ființei umane și încearcă să realizeze trecerea de la libertatea ca esență ontologică la libertățile ca fenomen social, specific stării juridice a omului și determinate normativ. Spunem noi că niciuna dintre formele concepțiilor jusnaturaliste nu reușește să facă pe deplin o asemenea trecere, iar încercarea de a păstra în cadrul libertăților juridice imuabilitatea și prestigiul libertății ontologice este de cele mai multe ori nereușită.

Reținem, în acest context ideatic, că libertățile juridice, ca element structural al stării juridice a omului, au ca temei metafizic principiul coexistenței libertăților, postulat de altfel și de justnaturalism, dar și de Declarația franceză a drepturilor omului din 1789. Este o expresie firească a existenței sociale a omului, înțeleasă prin limitele și nu prin absolutul libertății existențiale. Altfel spus, în acest plan fenomenal juridic libertatea omului, ca individ, ține până la limita libertății aproapelui său. Este vorba de distincția specifică dreptului dintre „al meu” și „al tău”, prin care libertatea juridică nu se constituie ca o deschidere spirituală, ci ca o închidere în limitele individului. Credem că norma juridică, în acest fel, nu se poate adresa persoanei, axată pe ideea ontologică de libertate, ci numai omului ca individ, cuprins în structurile multiple ale eșafodajului social. Evident că o asemenea realitate nu este prin ea însăși negativă, deoarece dimensiunea fenomenalității sociale a omului este o realitate prin care se manifestă și esența umană.

 

 Aspecte privind libertatea ontologică

În studiile anterioare aminteam de așa numitele precarități ale libertății, adică forme ale libertății umane, neîmplinite, dar care au existență și se manifestă. Vorbeam în acest sens de libertatea naturală, libertatea morală, libertatea culturală și evident, nu în ultimul rând, de libertatea juridică și socială. Se pune problema de a ști care este sursa și, în același timp, legitimitatea acestor forme ale libertății.

Există două explicații. Prima, cea normativistă, potrivit căreia ordinea normativă, după caz, a determinismului natural, a valorilor morale sau culturale sau a normelor juridice, reprezintă surse ale libertății aflate în precaritate.

Cea de-a doua concepție încearcă să explice toate formele de libertate umană, nu prin ordinea creată de necesitatea de orice fel a unui determinism natural și social, ci prin aspecte de profunzime, de esență, care aparțin numai ființei și realității omului ca persoană. Spre această explicație înțelegem să ne îndreptăm prin câteva modeste referiri.

 Libertatea ontologică este libertatea spiritului este libertatea originară a omului. În lumea spiritului libertatea nu este un termen recesiv față de necesitate, pentru simplu motiv că necesitatea sub orice formă a determinismului natural specific aceste lumi nu se mai manifestă, a fost depășită și transfigurată de bogăția valorică de necuprins a spiritului Libertatea ca deplinătate și împlinire spirituală nu mai este libertatea unei ordini, nu are limitele impuse de lege și nici condițiile specifice existențiale ale acestei lumi. Singura ordine compatibilă cu libertatea spiritului este ordinea iubirii și a poruncilor lui Dumnezeu. Împlinirea poruncilor lui Dumnezeu este condiția libertății spiritului atunci când omul se așază statornic, existențial în bine și în adevăr. Faptele libertății spiritului chiar dacă definite și conturate sunt deschideri spre infinitatea adevărurilor spirituale. Libertatea spiritului nu este o libertate a legii, este o libertate a harului, a împreună lucrării a omului și a Duhului Sfânt. Într-un cuvânt libertatea spiritului este libertatea omului ca persoană care este în această lume, dar nu în granițele acestei lumi, care se spiritualizează pe sine însuși și tot universul. Mai trebuie subliniat că spiritul nu este rațiunea întotdeauna abstractă, limitată și impersonală ci trăirea autentică prin simțirea înțelegătoare în adevăr și în viață. A spus Domnul Iisus: ”Eu sunt calea, adevărul și viața” (Ioan, 14, 6). A fi cu Dumnezeu, aceasta este libertatea spiritului ca împlinire, ca deplinătate.

Adevărurile de credință, regăsite în toată gândirea teologică ortodoxă, afirmă și susțin că „omul a fost creat ca ființă liberă”. Este vorba de libertatea ontologică, inerentă ființei umane, și nu libertatea valorică a categoriilor raționale sau a normelor juridice.

Sensurile libertății ontologice sau a spiritului sunt, de asemenea, ilustrate în gândirea teologică ortodoxă. În lucrările sale, Sfântul Augustin face distincția dintre așa numita libertate minoră, iar pe de altă parte libertatea majoră a omului. Libertatea ontologică posedă două sensuri diferite: „Prin libertate se înțelege atât libertatea inițială, irațională, ce precedă binele și răul, determinând alegerea lor, cât și libertatea inteligentă, libertatea finală în bine și în adevăr [2].

Este vorba de libertatea omului de a alege între bine și rău, între adevăr și minciună, între valoare și nonvaloare și, în final, de a alege între lumea supusă determinismului natural și biologic, cu toate precaritățile ei, iar pe de altă parte, viața adevărată și veșnică în Dumnezeu.

 Cea de-a doua formă a libertății ontologice exprimă un principiu spiritual suprem: libertatea adevărului și a binelui, ordinea firească în care omul ar trebui să fie. „Și veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32). Iar cunoașterea spirituală, cunoașterea lui Dumnezeu nu are granițele gândirii, cum sublinia Părintele profesor Galeriu.

Și tot Mântuitorul a spus: „Deci, dacă Fiul vă va face liberi, liberi veți fi într-adevăr„ (Ioan. 8, 36). Această libertate este cea conferită de Logosul întrupat, un dar al lui Dumnezeu și, în același timp, de vocația omului de a cunoaște pe Dumnezeu, care este „calea, adevărul și viața”. Este libertatea spirituală absolută a vieții în comuniune de iubire cu Dumnezeu și, în același timp, a vieții încărcate de energiile necreate ale divinității. Sfântul Apostol Pavel spunea că „unde este duhul Domului, acolo e libertatea” (II, Cor. 3, 17).

 Gândirea teologică a prezentat numeroase aspecte privind relația dintre cele două forme ale libertății ontologice respectiv: libertatea de a alege, care implică libertatea conștiinței umane, și discernământul de a deosebi binele de rău și pe de altă parte libertatea supremă, ontologică, ca scop final al existenței umane, și anume acela de a trăi efectiv în bine și în adevăr.

S-a spus că acceptarea libertății de a alege, inclusiv de a alege rău, și a de a refuza binele dăruit de Dumnezeu, este contrară naturii umane și, ca urmare, nu poate fi acceptată. Este concepția teologică promovată în deosebi de gândirea catolică și de unele forme ale protestantismului. Criticând această concepție, Nikolai Berdiaev observa că „libertatea omenească nu e numai libertatea în Dumnezeu, ci și libertatea față de Dumnezeu. Omul trebuie să fie liber în privința lui Dumnezeu, a lumii și a propriei naturi” [3]. Prin urmare, posibilitatea de a alege între bine și rău, ca și determinare a ființei umane, este esențială pentru a explica comuniunea dintre om, ca persoană, și Dumnezeu. Această legătură între om și Dumnezeu nu este impusă, nu este un rezultat al unui determinism normativ inexorabil, sau a unei ordini la care omul participă ca un simplu element. Dacă ar fi așa, nu ar exista posibilitatea legăturii și, mai mult decât atât, a comuniunii de credință și iubire dintre om și Dumnezeu, iar omul ar fi un simplu element supus unui determinism absolut, fie el chiar și spiritual, și nu persoană liberă, înzestrată cu conștiință.

Același autor, la care am făcut referire mai sus, sublinia: „Dacă nu admitem decât libertatea dată prin adevăr, dată prin Dumnezeu, și respingem libertatea alegerii și primirii adevărului, noi suntem antrenați fatal spre tiranie și libertatea spiritului este înlocuită cu determinarea lui” [4]. De altfel, ideea unei libertăți singulare a ordinii binelui și adevărului a avut consecințe în planul gândirii filosofice și teologice. Este, de fapt, expresia unei libertăți care izvorăște dintr-o necesitate, fie a unei ordini divine impusă omului sau a unei ordini sociale, de asemenea impusă, în ideea binelui și fericirii depline. Trebuie să observăm că orânduirea comunistă a dorit să impună omului propria sa ordine pe care o considera a binelui, a adevărului și a fericirii absolute. Prin urmare, orice încercare de a înțelege spiritul, prin constrângere și necesitate normativă, nu poate fi acceptată ca și modalitate a libertății ontologice. „Teocrația catolică și bizantină, ca și socialismul ateu, sunt înclinate firesc să nege libertatea omului, să constrângă și să organizeze viața umană în bine, adică să identifice libertatea, fie cu necesitatea unei organizări divine, fie cu necesitatea organizării sociale a vieții” [5]. Consecința este că omul devine un simplu element al determinismului natural în care conștiința sa este practic anihilată din dorința manifestată de a considera libertate numai în sfera binelui și adevărului și a exclude posibilitatea răului, ca alegere liberă a omului. Pe bună dreptate, același autor citat mai sus observa că „omul lipsit de libertatea răului nu ar fi decât un automat al binelui” [6].

 În acest context, încercăm să evidențiem câteva sensuri ale libertății ontologice prin îmbinarea celor două forme ale sale: libertatea de a alege și, respectiv, libertatea de a trăi în bine și în adevăr, împlinirea și deplinătatea libertății.

Incontestabil, libertatea alegerii nu poate fi negată ca dimensiune specifică ființei umane, prin care omul poate să se desăvârșească. Cuvioșii Varsanufie și Ioan afirmau în acest sens: „Dumnezeu a făcut pe om liber, ca să poată înclina spre bine. Dar înclinând spre bine, prin voie liberă, nu e în stare să-l împlinească fără ajutorul lui Dumnezeu. Căci s-a scris: „Nu e de la cel ce voiește, nici de la cel ce aleargă, ci de la Dumnezeu care miluiește” (Rom. 9, 16). Dacă, deci, își apleacă omul inima spre bine și cheamă pe Dumnezeu în ajutor, Dumnezeu, luând aminte la dorința lui cea bună, dăruiește putere lucrării lui. Și așa se întâlnesc amândouă; libertatea omului și puterea lui Dumnezeu. Căci binele vine de la Dumnezeu, dar se împlinește de către sfinții Lui. Și așa se slăvește Dumnezeu în toți și El îi slăvește pe ei” [7].

Acesta este explicația sintetică, dogmatică și rațională a unității libertății ontologice a omului, respectiv libertatea de a alege și libertatea de a trăi în bine și în adevăr. Este, de fapt, și explicația lucrării teandrice între om și Duhul Sfânt pentru a ajunge la trăirea libertății în adevăr. Înseamnă, totodată, caracterul dinamic al libertății care este, în esență, devenirea omului în Hristos, cu Hristos și spre Hristos. Această devenire mai implică un aspect important propriu libertății spiritului și pe care nu îl întâlnim în precaritățile existențiale ale omului. Este eliberarea ca moment constitutiv al libertății ontologice. Este eliberarea de patimi, este tăierea voii proprii și supunerea necondiționată voii lui Dumnezeu, este eliberarea proprie omului care a înlocuit gândurile proprii cu gândurile lui Dumnezeu. Eliberarea este sinonimă cu dobândirea virtuții smereniei ca temelie pentru celelalte virtuți.

 Părintele doctor Dumitru Stăniloae afirma: „Căci omul are o libertate care se poate lăsa robită, care poate renunța mai mult sau mai puțin la ea. Dumnezeu a dat omului o libertate legată de ființa lui, lăsată să crească în ea însăși, ca și ființa lui, spre desăvârșire sau spre unirea cu Dumnezeu. El a lăsat și omului demnitatea să se păstreze în libertate, să se întărească în ea. Omul poate spune „Eu sunt liber când vreau să fiu liber”. Dar poate fi liber prin voința de a fi liber pentru că are libertatea și ca dar legat de ființa lui (ontologic). Libertatea este și un dar, însă și o operă a lui. De aceea, oricând în viața pământească omul poate să-și piardă și să-și recâștige libertatea. Însă pentru că libertatea absolută nu o are decât Dumnezeu, ființele create nu o pot avea, menține și recâștiga decât în unire cu El” [8].

Ca și concluzie, subliniem că orice formă sau precaritate a libertății umane, gândită filosofic, etic sau teologic, își are sursa în libertatea ontologică de care am făcut vorbire. Aceasta este concluzia noastră și pentru libertățile juridice ale omului, sursă a normativismului juridic, dar a căror legitimitate nu este însăși normativismul juridic, ci libertatea ontologică a omului.

Se pune întrebarea, în raport cu aceste considerente, cât de liberi suntem noi astăzi, chiar și în precaritățile libertății sociale? Este o întrebare la care vom încerca să răspundem într-un studiu viitor.

Măsura libertății, în sens ontologic, este dată de cultură și credință. Marin Voiculescu spunea că: „Robii culturii sunt fii libertății”, iar părintele Arsenie Boca sublinia că „un om care se roagă, este un om liber” și tot Părintele spunea: „Creștinismul i-a făcut pe oameni conștienți de libertatea lor”. Trebuie să reținem ceea ce spune Sfântul Isaac Siriul: „Păzește-te de libertatea care duce la robia cea rea”. Astfel vom putea afla cum suntem așezați în libertate, care este măsura libertății fiecăruia dintre noi.

 NOTE

 [1] Kant, Critica rațiunii practice, Editura Antet, București, 2013, pag. 214
 [2] Nikolai Berdiaev, Spirit și libertate. Încercare de filozofie creștină, Ed. Paideia, București, 2009, p. 145
 [3] Op. cit. , p. 147
 [4] Op. cit. , p. 146
 [5] Op. cit. , p. 160
 [6] Op. cit. , p. 150
 [7] Teodosie Paraschiv, Maxime și cugetări filocalice, Ed. Adenium, 2013; Varsanufie și Ioan, Scrieri duhovnicești, p. 281
 [8] Dumitru Stăniloae, Filocalia, Ed. Humanitas, București, 2009, Vol. 11, p357
14-03-2018
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu