Porunca Iubirii
Biserica şi Neamul.Politica.LumeaNr. vizualizari: 225

De la libertăţile juridice la libertatea ontologică

Dr. Marius Andreescu
Tags: libertatea juridică; libertatea ontologică; libertate;
Judecător – Curtea de Apel Piteşti
    Lector universitar dr. – Universitatea din Piteşti 
 

              I. Despre libertate şi libertăţile juridice

Orice încercare în sfera ştiinţelor umaniste de a caracteriza şi de a explica omul în individualitatea sa sau în relaţiile sociale, se raportează şi la problema libertăţii. Este firesc să se întâmple aşa, deoarece libertatea este esenţial legată de fiinţa umană dar şi de fenomenalitatea existenţială a omului. Existenţa omului nu are sens fără a lua în considerare libertatea prin care omul devine din individ persoană şi creator de sensuri şi semnificaţii. Importanţa acestei realităţi existenţiale constă şi în faptul că omul este singura fiinţă creată a cărei dimensiune ontologică fundamentală este libertatea. Prin aceasta el fiind nu numai o fiinţă naturală, dar şi o fiinţă spirituală. Libertatea, ca determinare ontologică, face diferenţa dintre individ şi persoană. Numai omul, ca persoană, este o fiinţă liberă, nu şi individul. Constantin Noica spunea în acest sens că „unde nu este libertate este număr”, deoarece numărul este expresia conceptuală a generalităţii abstracte şi nedeterminate ce caracterizează orice structură existenţială umană, bazată numai pe fenomenalitatea existenţială a „eului”, nu şi pe „sinele” mai adânc al fiinţei umane.

Părintele Dumitru Stăniloae spunea că omul „este taină şi lumină, este o taină a luminii”. Am putea încerca să spunem că omul este şi o taină a libertăţii, deoarece prin această trăsătură a sa, de a fi liber, se diferenţiază şi se opune determinismul natural şi temporar, necesităţii legilor repetitive ale naturii, transfigurează existenţa de la „ce este” la ce „trebuie să fie”, adăugând acesteia valoare şi sens. Prin libertate ca dat existenţial se poate concepe şi înţelege toată măreţia şi splendoarea existenţei umane, atât în raport cu sine însuşi, în relaţie cu societatea, în relație cu Dumnezeu, şi cu întreg universul.

Cu toate că filosofia, ştiinţele juridice, antropologia, morala şi alte discipline abundă de conceptualizări şi teorii şi descrieri ale libertății umane, nu se poate spune că s-a ajuns la o înţelegere deplină a sensurilor şi semnificaţiilor libertăţii, mai ales dacă este privită nu numai din perspectiva raţionalităţii, dar ca dat existenţial, ca determinare ontologică a omului. Iată de ce libertatea este o taină a omului, dar care nu înseamnă scepticism sau neputinţa raţiunii de a o înţelege, ci, mai degrabă, capacitatea şi vocaţia ce se adâncesc tot mai mult în sensurile profunde ale libertăţii ontologice. Deşi este un dat existenţial al omului, libertatea este vie, nu este încremenită în structuri abstracte, ci este legată de devenirea omului şi a societăţii.

Între libertate şi iubire este o legătură indisolubilă, deoarece, aşa cum arată teologia ortodoxă, adevărata libertate este determinată de comuniunea de iubire dintre om şi Dumnezeu şi prin Dumnezeu, între om şi semenii săi şi tot universul.

Incontestabil, filosofia, în primul rând, dar şi alte ştiinţe, aduc o contribuţie importantă la înţelegerea conceptuală a libertăţii umane, înţelegere care, rămâne în sfera raţionalităţii a conceptelor abstracte fie ele şi morale sau utilitariste şi mai puţin angajează existenţial fiinţa umană. Libertatea este gândită de filozofie ca o dimensiune a eticului, ceea ce evident este corect pentru că incontestabil libertatea este şi principiu şi valoare a eticului uman.

 Kant rămâne desigur unul dintre principalii gânditori care au adus o contribuţie esenţială la fenomenologia libertăţii umane, în dimensiunea sa morală. Filosoful a încheiat Critica raţiunii practice cu o concluzie ce sintetizează întreaga sa gândire şi operă: „Două lucruri umplu sufletul cu admiraţie mereu nouă şi crescândă veneraţie, cu cât mai des şi mai perseverent se ocupă reflecţia de ele: cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine”[1].

Acest profund şi frumos dicton este, de fapt, o bază raţională pentru unificarea celor două domenii ale investigaţiei umane, dar şi al existenţei omului, respectiv al naturii şi al moralităţii. Reprezintă totodată un temei pentru întreaga concepţie morală a filosofului de la Konigsberg. Pentru ca o morală construită pe baza a trei postulate, dintre care două se află deasupra relaţiilor interumane - Dumnezeu şi sufletul nemuritor - să poată fi interpretată ca unind înaltul „cerului înstelat”, în care sunt proiectate aceste idei cu libertatea sinelui profund al omului, este nevoie de o altă structură conceptuală decât cea folosită pentru investigarea naturii, şi anume, aşa cum arată Kant, este nevoie de concepte ale raţiunii practice, care au şi valoare constitutivă existenţială. În această construcţie, conceptul de libertate se dovedeşte a fi indispensabil, datorită asocierii sale cu fiinţa raţională, sediu al sinelui mai adânc al omului. Spunea filosoful român Constantin Noica că pentru a ajunge la libertate „trebuie să fii infidel eului în drumul către sine”. Ascendentul moral al libertăţii face ca prin ea celelalte două idei raţionale, respectiv existenţa lui Dumnezeu şi existenţa sufletului nemuritor, să îşi părăsească statutul de idei transcendente, regăsindu-se în imanentul moral prin care ele pot fi înţelese şi în anumite limite demonstrate. De aceea, Kant numeşte libertatea „cheia de boltă” întregului sistem al raţiunii pure. Am subliniat faptul că în gândirea kantiană şi de altfel în raţionalismul filosofic şi chiar în orientările protestante creştine inclusiv cele panteiste sau deiste, Dumnezeu nu este conceput ca persoană, iar sufletul şi libertatea nu ca realităţi, ci ca idei raţionale.

Perspectiva kantiană asupra libertăţii, în opinia noastră, formează o notă distinctă în raport cu toate celelalte sisteme metafizice care abordează această problema libertăţii deoarece, este legată de raţiunea practică transformatoare a omului, de vocaţia şi capacitatea fiinţei umane de a se manifesta creator în cadrul existenţei naturale, de a crea şi conferi sensuri şi valori.

 Gândirea realistă şi materialistă filosofică şi pragmatismul concep libertatea în raport cu necesitatea. Libertatea este înţeleasă nu atât ca un aspect esenţial, definitoriu, complet diferit de determinismul actual şi temporar, ci mai ales ca o consecință a acestui determinism. Altfel spus, în realismul şi materialismul ontologic, libertatea nu este decât o formă a necesităţii, a determinismului, pe care îl poate depăşi, dar nu îl poate transforma sau transfigura spiritual. Consecinţa este subordonarea libertăţii şi, implicit, a omului determinismului natural. Este celebră în acest sens concepţia materialistă despre libertate ca fiind „necesitatea înţeleasă”.

 Această înţelegere a libertăţii ca fiind determinată de ordine valorică, spirituală sau juridică este întâlnită şi în forme mai rafinate ale gândiri teologice sau filosofice şi indiscutabil proprie gândirii juridice. „Ordinea”, indiferent de ce natură ar fi, exprimă necesitatea, limita şi chiar constrângerea, toate aceste fiind contrare prin înţelesuri libertăţii umane ca dat existenţial.

 Raportul dintre libertate şi necesitate, dintre libertate şi lege, morală sau juridică este unul recesiv. Necesitatea ca ordine, indiferent de natura şi configuraţia ei este termenul dominat iar libertatea cel recesiv. Sigur, libertatea nu decurge din necesitate, fie aceasta şi ordine spirituală, nu este determinată de o astfel de necesitate ca în concepţia materialistă. Ca existent libertatea este diferită de necesitate, dar în raport cu ordinea a cărei expresie este necesarul, libertatea este întotdeauna recesivă şi neîmplinită

 În raport cu necesitatea unei ordini existenţiale, ca termen recesiv, libertatea nu este niciodată deplină, nu este împlinită, ci se află întotdeauna în precaritate.

În studiile anterioare consacrate libertăţii am vorbit despre astfel de precarităţi specifice ordinii existenţiale în care se află omul. Ne referim la diferite forme şi neîmpliniri ale libertăţii umane, dar care nu au un sens peiorativ, sunt expresia libertăţii şi nu a determinismului natural. Iată câteva astfel de forme: libertatea naturală, libertatea morală, libertatea culturală, libertăţile sociale şi juridice.

 În acest context se pune întrebarea, dacă există împliniri ale libertăţii, chiar şi într-un sens absolut fără un raport recesiv cu ordinea de orice natură ar fi, fără limită şi cu o deschidere infinită spre absolutul existenţial. Răspunsul nostru este afirmativ: este libertatea spiritului uman, care, parafrazându-l pe Părintele Arsenie Boca se află în această lume şi totdeauna mai presus de ea. Este libertatea ontologică adevărată, care, aşa cum vom arăta mai jos îşi are temeiul nu în necesitatea unei ordini exterioare, ci în comuniunea de iubire dintre Dumnezeu şi om, izvorul nesecat ala libertăţii şi iubirii fiind Dumnezeu

Abordare problematicii libertăţii pe care o întâlnim în ştiinţele juridice, are particularităţi conceptuale multiple şi, am spune noi, de multe ori mai importante decât concepţiile filosofice despre libertate, deoarece juridicul reprezintă o stare a existenţei umane, o caracteristică a stării sociale, deosebită de starea naturală, materială. Este o stare contemporană a existenţei umane, respectiv „starea juridică”, ce cuprinde o ordine existenţială bazată pe două realităţi: norma juridică şi libertatea.

Dreptul nu poate fi conceput în afara ideii de libertate. Sistemul normativ, aspectul cel mai important al dreptului, îşi are sensurile şi legitimitatea în existenţa umană, aceasta din urmă având ca dat fiinţial libertatea.

Dar despre ce fel de libertate se poate vorbi în normativismul juridic şi în categoriile şi conceptele dreptului? Inevitabil, este vorba de o libertate a normei juridice, o libertate construită, şi nu un dat existenţial. Trebuie să subliniem că norma juridică implică şi constrângerea, ca de altfel orice ordine existenţială aplicată fenomenologiei umane. Apare un paradox important pe care l-au semnalat şi unii autori din domeniul metafizicii creştine, şi anume coexistenţa constrângerii juridice, iar pe de altă parte a libertăţii omului, ambele fiind esenţiale pentru ordinea specifică stării juridice în care omul contemporan se află.

Este interesant şi un alt aspect, şi anume acela că norma juridică nu arată ce este libertatea, nu o defineşte, nu îi arată sensurile, ci numai situaţiile în care libertatea este îngrădită. Mai mult decât atât, este bine să observăm că, spre deosebire de metafizică şi de etică, norma juridică nu exprimă şi nu conceptualizează libertatea ca atare, ci numai libertăţi sau drepturi, adică aspectele fenomenale ale manifestărilor umane în mediul social, prin natura sa un mediu relaţional. Este evident că sistemul normativ juridic nici nu ar putea să definească libertatea ca atare, pentru că există incompatibilitate existenţială între constrângerea normativă, iar pe de altă parte libertatea ca dat ontologic. Acest aspect este regăsit şi în doctrină, în concepţia juridică asupra libertăţii. La o analiză mai atentă a teoriei juridice despre libertate, chiar şi a concepţiilor jusnaturaliste, se observă absenţa definiţiei libertăţii, Doctrina juridică postulează libertatea omului şi evidenţiază conţinutul libertăţilor juridice limitele acestora, dar nu definesc libertatea ca dat ontologic.

Legea, inclusiv Constituţia, sau, într-o sferă mai largă, tratatele şi convenţiile internaţionale, nu explică, nu caracterizează şi nu definesc libertatea, ci numai libertăţile omului pe care le consacră.

Se poate spune că sistemul normativ juridic, care are drept componentă necesitatea ca ordine normativă şi pe de altă parte ca libertăţile omului consacrate de această ordine prezintă următoarele caracteristici:

1. Nu este consacrată libertatea existenţială, imposibil de analizat prin norma juridică, ci numai libertăţile construite de însăşi norma juridică, ca expresie a voinţei legiuitorului la un moment istoric determinat. În acest context, este interesant să semnalăm totuşi că prima Constituţie a lumii, respectiv cea a Statelor Unite ale Americii, în forma sa iniţială, nu consacra şi, deci, nu exprima normativ niciuna dintre libertăţile juridice. Doctrinarii spuneau la vremea respectivă că Legea fundamentală nu poate să reglementeze libertăţi pentru că ea însăşi exprimă libertatea. Ulterior, prin amendamentele adoptate, această situaţie s-a schimbat şi în ceea ce priveşte Legea fundamentală a Statelor Unite ale Americii. În sfera libertăţilor şi drepturilor constituţionale, desigur libertatea individuală este cheia de boltă. Dacă studiem Constituţia României, constatăm aceleaşi aspecte pe care le-am menţionat mai sus, şi anume imposibilitatea definirii normative sau explicării raţionale a libertăţii individuale. Art. 23 alin. (1) din Constituţia României consacră libertatea individuală, siguranţa persoanei şi inviolabilitatea acestora: „Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile”. Inviolabilitatea rămâne totuşi şi sfera relativismului fenomenologic juridic, deoarece însăşi norma juridică constrânge libertatea şi, mai mult decât atât, exercitarea libertăţii individuale poate fi restrânsă prin mijloace statale;

2. Libertăţile juridice care, spunem noi, îşi au sursa în libertatea ontologică a omului, sunt caracterizate prin expresii negative, adică obligaţia generală a statului de a nu le îngrădi şi, mai rar, prin obligaţiile pozitive ale statului de a le promova. Mai sunt arătate uneori şi situaţii concrete în care libertatea este îngrădită. Altfel spus situaţii legitime în care statul, în conformitate cu legea poate restrânge exercitarea unor drepturi sau libertăţi

3. Libertăţile juridice sunt întotdeauna limitate şi condiţionate. Întreaga construcţiei a sistemului de libertăţi juridice se bazează pe conceptul „ coexistenţei libertăţilor „ care este firesc pentru fenomenologia ordinii juridice şi în acelaşi timp şi sociale

4. Libertăţile juridice consacrate normativ sunt expresia demnităţii omului în cadrul societăţii organizate statal. Titularul lor, omul, sau „individul” cum se spune în doctrină poate să opună aceste libertăţi puterii statale, poate să ceară respectarea lor. Eficienţa unei astfel de conduite specifice demnităţii umane în mediul social este condiţionată de două aspecte majore: a) gradul de conştientizare a libertăţilor juridice de către titularul lor ;b) eficienţa mijloacelor juridice de garantare a acestor libertăţi.

5. Mai este un aspect important pe care îl regăsim mai ales în instrumentele juridice internaţionale privind drepturile şi libertăţile omului, şi anume expresia folosită în preambulul acestora, în sensul că statele semnatare „recunosc” drepturile şi libertăţile pe care le consacră. Această expresie este foarte importantă pentru că evocă ideea de libertate existenţială a omului, anterioară libertăţilor juridice, şi în raport de care drepturile şi libertăţile specifice stării juridice a omului îşi găsesc legitimitatea. ”A recunoaşte” înseamnă a admite că libertatea este un dat al fiinţei umane, şi nu numai o construcţie juridică;

6. Norma juridică, mai ales în condiţiile voinţei de „normare juridică” pe care societatea contemporană o cunoaşte, se depărtează din ce în ce mai mult de valorile umane. Este o structură abstractă, generală şi impersonală a cărei legitimitate nu este una valorică, ci una a unei recunoaşteri formale în cadrul sistemului normativ avut în vedere. Abandonarea valorilor are drept consecință relativismul normativ bazat aproape exclusiv pe voinţa pură a legiuitorului la un moment istoric determinant.

7. Există totuşi un aspect pe care concepţiile filosofice sau de altă natură despre libertate, nu au posibilitatea să îl realizeze; libertatea unită cu norma juridică îl poate înfăptui. Este vorba de garantarea libertăţilor juridice, evident nu a libertăţii ontologice. Normele juridice, care consacră libertăţi, împreună cu justiţia, au această menire de a putea garanta libertăţile individuale în faţa ingerinţelor sau abuzurilor de tot felul ce pot exista într-o societate organizată statal. Numai sistemul normativ şi, în special, cel constituțional, poate să garanteze fiecărui om că libertăţile recunoscute sau consacrate de lege pot fi apărate, în primul rând în faţa puterii statului, care oricând poate deveni discreţionară, dar şi faţă de imixtiunile altor subiecte de drept în sfera propriei libertăţi. Garantarea libertăţilor individuale, prin norma juridică, este o cerinţă a statului de drept. Realitatea garanţiilor şi eficienţa mijloacelor juridice, de apărare a drepturilor şi libertăţilor subiective, este o chestiune care ţine de particularităţile fiecărui stat, sistemul de guvernământ, formele concrete de realizare a puterii statale, raporturile dintre stat şi cetăţeni şi, nu în ultimul rând, eficienţa actului de justiţie.

În ceea ce priveşte relaţia complexă dintre sistemul juridic normativ, iar pe de altă parte societate, se poate constata că în contemporaneitate sistemul juridic are tendinţa de a avea propria sa autonomie funcţională, în afara determinărilor obiective sau subiective pe care le transmite societatea. Autonomia juridicului încearcă să se transforme dintr-o structură secundară, fenomenologică şi ideatică, într-una cu realitate proprie, cu puterea de a impune ordinea sa ordinii sociale şi naturale. În acest context, libertăţile juridice consacrate normativ încearcă să determine libertatea existenţială a omului, explicând-o, ordonând-o şi condiţionând-o. Este o situaţie contrară realităţii fireşti; fenomenologia juridicului trebuie să fie condiţionată, determinată, de existenţa omului, ca persoană, şi de particularităţile existenţei sociale şi nu invers. Este o expresie a dictaturii prin drept chiar şi în societăţile democratice, deoarece legitimitatea normei juridice se află, într-o astfel de situaţie contrară firii, doar în voinţa şi interesele guvernanţilor, care se exprimă, paradoxal, în numele poporului.

Realitatea mai sus descrisă, specifică societății contemporane, are consecinţe negative, în sensul că omul, ca persoană, singurul titular al libertăţii ontologice, nu îşi mai conştientizează propria sa libertate şi aşteaptă ca ordinea normativă, statul sau chiar justiţia, să-i confere libertatea de care are nevoie. Se poate spune că, într-o asemenea situaţie, neconştientizându-şi propria sa libertate, omul contemporan nu există autentic, ci trăieşte prin delegaţie, existenţa sa fiind determinată exterior de normativismul statal şi juridic, aşa cum menţionam mai sus, abstract, impersonal şi, de multe ori, lipsit de sensul valoric.

Desigur, concepţiile jusnaturaliste pun în evidenţă libertatea ca dat ontologic al fiinţei umane şi încearcă să realizeze trecerea de la libertatea ca esenţă ontologică la libertăţile ca fenomen social, specific stării juridice a omului şi determinate normativ. Spunem noi că niciuna dintre formele concepţiilor jusnaturaliste nu reuşeşte să facă pe deplin o asemenea trecere, iar încercarea de a păstra în cadrul libertăţilor juridice imuabilitatea şi prestigiul libertăţii ontologice este de cele mai multe ori nereuşită.

Reţinem, în acest context ideatic, că libertăţile juridice, ca element structural al stării juridice a omului, au ca temei metafizic principiul coexistenţei libertăţilor, postulat de altfel şi de justnaturalism, dar şi de Declaraţia franceză a drepturilor omului din 1789. Este o expresie firească a existenţei sociale a omului, înţeleasă prin limitele şi nu prin absolutul libertăţii existenţiale. Altfel spus, în acest plan fenomenal juridic libertatea omului, ca individ, ţine până la limita libertăţii aproapelui său. Este vorba de distincţia specifică dreptului dintre „al meu” şi „al tău”, prin care libertatea juridică nu se constituie ca o deschidere spirituală, ci ca o închidere în limitele individului. Credem că norma juridică, în acest fel, nu se poate adresa persoanei, axată pe ideea ontologică de libertate, ci numai omului ca individ, cuprins în structurile multiple ale eşafodajului social. Evident că o asemenea realitate nu este prin ea însăşi negativă, deoarece dimensiunea fenomenalităţii sociale a omului este o realitate prin care se manifestă şi esenţa umană.

 

             II. Aspecte privind libertatea ontologică

În studiile anterioare aminteam de aşa numitele precarităţi ale libertăţii, adică forme ale libertăţii umane, neîmplinite, dar care au existenţă şi se manifestă. Vorbeam în acest sens de libertatea naturală, libertatea morală, libertatea culturală şi evident, nu în ultimul rând, de libertatea juridică şi socială. Se pune problema de a şti care este sursa şi, în acelaşi timp, legitimitatea acestor forme ale libertăţii.

Există două explicaţii. Prima, cea normativistă, potrivit căreia ordinea normativă, după caz, a determinismului natural, a valorilor morale sau culturale sau a normelor juridice, reprezintă surse ale libertăţii aflate în precaritate.

Cea de-a doua concepţie încearcă să explice toate formele de libertate umană, nu prin ordinea creată de necesitatea de orice fel a unui determinism natural şi social, ci prin aspecte de profunzime, de esenţă, care aparţin numai fiinţei şi realităţii omului ca persoană. Spre această explicaţie înţelegem să ne îndreptăm prin câteva modeste referiri.

 Libertatea ontologică este libertatea spiritului este libertatea originară a omului. În lumea spiritului libertatea nu este un termen recesiv faţă de necesitate, pentru simplu motiv că necesitatea sub orice formă a determinismului natural specific aceste lumi nu se mai manifestă, a fost depăşită şi transfigurată de bogăţia valorică de necuprins a spiritului Libertatea ca deplinătate şi împlinire spirituală nu mai este libertatea unei ordini, nu are limitele impuse de lege şi nici condiţiile specifice existenţiale ale acestei lumi. Singura ordine compatibilă cu libertatea spiritului este ordinea iubirii şi a poruncilor lui Dumnezeu. Împlinirea poruncilor lui Dumnezeu este condiţia libertăţii spiritului atunci când omul se aşează statornic, existenţial în bine şi în adevăr. Faptele libertăţii spiritului chiar dacă definite şi conturate sunt deschideri spre infinitatea adevărurilor spirituale. Libertatea spiritului nu este o libertate a legii, este o libertate a harului, a împreună lucrării a omului şi a Duhului Sfânt. Într-un cuvânt libertatea spiritului este libertatea omului ca persoană care este în această lume, dar nu în graniţele acestei lumi, care se spiritualizează pe sine însuşi şi tot universul. Mai trebuie subliniat că spiritul nu este raţiunea întotdeauna abstractă, limitată şi impersonală ci trăirea autentică prin simţirea înţelegătoare în adevăr şi în viaţă. A spus Domnul Iisus: ”Eu sunt calea, adevărul şi viaţa” (Ioan, 14, 6). A fi cu Dumnezeu, aceasta este libertatea spiritului ca împlinire, ca deplinătate.

Adevărurile de credinţă, regăsite în toată gândirea teologică ortodoxă, afirmă şi susţin că „omul a fost creat ca fiinţă liberă”. Este vorba de libertatea ontologică, inerentă fiinţei umane, şi nu libertatea valorică a categoriilor raţionale sau a normelor juridice.

Sensurile libertății ontologice sau a spiritului sunt, de asemenea, ilustrate în gândirea teologică ortodoxă. În lucrările sale, Sfântul Augustin face distincţia dintre aşa numita libertate minoră, iar pe de altă parte libertatea majoră a omului. Libertatea ontologică posedă două sensuri diferite: „Prin libertate se înţelege atât libertatea iniţială, iraţională, ce precede binele şi răul, determinând alegerea lor, cât şi libertatea inteligentă, libertatea finală în bine şi în adevăr[2].

Este vorba de libertatea omului de a alege între bine şi rău, între adevăr şi minciună, între valoare şi nonvaloare şi, în final, de a alege între lumea supusă determinismului natural şi biologic, cu toate precarităţile ei, iar pe de altă parte, viaţa adevărată şi veşnică în Dumnezeu.

 Cea de-a doua formă a libertăţii ontologice exprimă un principiu spiritual suprem: libertatea adevărului şi a binelui, ordinea firească în care omul ar trebui să fie. „Şi veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32). Iar cunoaşterea spirituală, cunoaşterea lui Dumnezeu nu are graniţele gândirii, cum sublinia Părintele profesor Galeriu.

Şi tot Mântuitorul a spus: „Deci, dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr„ (Ioan. 8, 36). Această libertate este cea conferită de Logosul întrupat, un dar al lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, de vocaţia omului de a cunoaşte pe Dumnezeu, care este „calea, adevărul şi viaţa”. Este libertatea spirituală absolută a vieţii în comuniune de iubire cu Dumnezeu şi, în același timp, a vieţii încărcate de energiile necreate ale divinităţii. Sfântul Apostol Pavel spunea că „unde este duhul Domului, acolo e libertatea” (II, Cor. 3, 17).

 Gândirea teologică a prezentat numeroase aspecte privind relaţia dintre cele două forme ale libertăţii ontologice respectiv: libertatea de a alege, care implică libertatea conştiinţei umane, şi discernământul de a deosebi binele de rău şi pe de altă parte libertatea supremă, ontologică, ca scop final al existenţei umane, şi anume acela de a trăi efectiv în bine şi în adevăr.

S-a spus că acceptarea libertăţii de a alege, inclusiv de a alege rău, şi a de a refuza binele dăruit de Dumnezeu, este contrară naturii umane şi, ca urmare, nu poate fi acceptată. Este concepţia teologică promovată în deosebi de gândirea catolică şi de unele forme ale protestantismului. Criticând această concepţie, Nikolai Berdiaiev observa că „libertatea omenească nu e numai libertatea în Dumnezeu, ci şi libertatea faţă de Dumnezeu. Omul trebuie să fie liber în privinţa lui Dumnezeu, a lumii şi a propriei naturi”[3]. Prin urmare, posibilitatea de a alege între bine şi rău, ca şi determinare a fiinţei umane, este esenţială pentru a explica comuniunea dintre om, ca persoană, şi Dumnezeu. Această legătură între om şi Dumnezeu nu este impusă, nu este un rezultat al unui determinism normativ inexorabil, sau a unei ordini la care omul participă ca un simplu element. Dacă ar fi aşa, nu ar exista posibilitatea legăturii şi, mai mult decât atât, a comuniunii de credinţă şi iubire dintre om şi Dumnezeu, iar omul ar fi un simplu element supus unui determinism absolut, fie el chiar şi spiritual, şi nu persoană liberă, înzestrată cu conştiinţă.

Acelaşi autor, la care am făcut referire mai sus, sublinia: „Dacă nu admitem decât libertatea dată prin adevăr, dată prin Dumnezeu, şi respingem libertatea alegerii şi primirii adevărului, noi suntem antrenaţi fatal spre tiranie şi libertatea spiritului este înlocuită cu determinarea lui”[4]. De altfel, ideea unei libertăţi singulare a ordinii binelui şi adevărului a avut consecinţe în planul gândirii filosofice şi teologice. Este, de fapt, expresia unei libertăți care izvorăşte dintr-o necesitate, fie a unei ordini divine impusă omului sau a unei ordini sociale, de asemenea impusă, în ideea binelui şi fericirii depline. Trebuie să observăm că orânduirea comunistă a dorit să impună omului propria sa ordine pe care o considera a binelui, a adevărului şi a fericirii absolute. Prin urmare, orice încercare de a înţelege spiritul, prin constrângere şi necesitate normativă, nu poate fi acceptată ca şi modalitate a libertății ontologice. „Teocraţia catolică şi bizantină, ca şi socialismul ateu, sunt înclinate firesc să nege libertatea omului, să constrângă şi să organizeze viaţa umană în bine, adică să identifice libertatea, fie cu necesitatea unei organizări divine, fie cu necesitatea organizării sociale a vieţii”[5]. Consecinţa este că omul devine un simplu element al determinismului natural în care conştiinţa sa este practic anihilată din dorinţa manifestată de a considera libertate numai în sfera binelui şi adevărului şi a exclude posibilitatea răului, ca alegere liberă a omului. Pe bună dreptate, acelaşi autor citat mai sus observa că „omul lipsit de libertatea răului nu ar fi decât un automat al binelui”[6].

 În acest context, încercăm să evidențiem câteva sensuri ale libertăţii ontologice prin îmbinarea celor două forme ale sale: libertatea de a alege şi, respectiv, libertatea de a trăi în bine şi în adevăr, împlinirea şi deplinătatea libertăţii.

Incontestabil, libertatea alegerii nu poate fi negată ca dimensiune specifică fiinţei umane, prin care omul poate să se desăvârşească. Cuvioşii Varsanufie şi Ioan afirmau în acest sens: „Dumnezeu a făcut pe om liber, ca să poată înclina spre bine. Dar înclinând spre bine, prin voie liberă, nu e în stare să-l împlinească fără ajutorul lui Dumnezeu. Căci s-a scris: „Nu e de la cel ce voieşte, nici de la cel ce aleargă, ci de la Dumnezeu care miluieşte” (Rom. 9, 16). Dacă, deci, îşi apleacă omul inima spre bine şi cheamă pe Dumnezeu în ajutor, Dumnezeu, luând aminte la dorinţa lui cea bună, dăruieşte putere lucrării lui. Şi aşa se întâlnesc amândouă; libertatea omului şi puterea lui Dumnezeu. Căci binele vine de la Dumnezeu, dar se împlineşte de către sfinţii Lui. Şi aşa se slăveşte Dumnezeu în toţi şi El îi slăveşte pe ei”[7].

Acesta este explicaţia sintetică, dogmatică şi raţională a unităţii libertăţii ontologice a omului, respectiv libertatea de a alege şi libertatea de a trăi în bine şi în adevăr. Este, de fapt, şi explicaţia lucrării teandrice între om şi Duhul Sfânt pentru a ajunge la trăirea libertăţii în adevăr. Înseamnă, totodată, caracterul dinamic al libertăţii care este, în esenţă, devenirea omului în Hristos, cu Hristos şi spre Hristos. Această devenire mai implică un aspect important propriu libertăţii spiritului şi pe care nu îl întâlnim în precarităţile existenţiale ale omului. Este eliberarea ca moment constitutiv al libertăţii ontologice. Este eliberarea de patimi, este tăierea voii proprii şi supunerea necondiţionată voii lui Dumnezeu, este eliberarea proprie omului care a înlocuit gândurile proprii cu gândurile lui Dumnezeu. Eliberarea este sinonimă cu dobândirea virtuţii smereniei ca temelie pentru celelalte virtuţi.

 Părintele doctor Dumitru Stăniloae afirma: „Căci omul are o libertate care se poate lăsa robită, care poate renunţa mai mult sau mai puţin la ea. Dumnezeu a dat omului o libertate legată de fiinţa lui, lăsată să crească în ea însăşi, ca şi fiinţa lui, spre desăvârşire sau spre unirea cu Dumnezeu. El a lăsat şi omului demnitatea să se păstreze în libertate, să se întărească în ea. Omul poate spune „Eu sunt liber când vreau să fiu liber”. Dar poate fi liber prin voinţa de a fi liber pentru că are libertatea şi ca dar legat de fiinţa lui (ontologic). Libertatea este şi un dar, însă şi o operă a lui. De aceea, oricând în viaţa pământească omul poate să-şi piardă şi să-şi recâştige libertatea. Însă pentru că libertatea absolută nu o are decât Dumnezeu, fiinţele create nu o pot avea, menţine şi recâştiga decât în unire cu El”[8].

Ca şi concluzie, subliniem că orice formă sau precaritate a libertăţii umane, gândită filosofic, etic sau teologic, îşi are sursa în libertatea ontologică de care am făcut vorbire. Aceasta este concluzia noastră şi pentru libertăţile juridice ale omului, sursă a normativismului juridic, dar a căror legitimitate nu este însăşi normativismul juridic, ci libertatea ontologică a omului.

Se pune întrebarea, în raport cu aceste considerente, cât de liberi suntem noi astăzi, chiar şi în precaritățile libertăţii sociale? Este o întrebare la care vom încerca să răspundem într-un studiu viitor.

Măsura libertăţii, în sens ontologic, este dată de cultură şi credinţă. Marin Voiculescu spunea că: „Robii culturii sunt fii libertăţii”, iar părintele Arsenie Boca sublinia că „un om care se roagă, este un om liber”şi tot Părintele spunea: „Creştinismul i-a făcut pe oameni conştienţi de libertatea lor”. Trebuie să reţinem ceea ce spune Sfântul Isaac Siriul: „Păzeşte-te de libertatea care duce la robia cea rea”. Astfel vom putea afla cum suntem aşezaţi în libertate, care este măsura libertăţii fiecăruia dintre noi.

 

[1] Kant, Critica raţiunii practice, Editura Antet, București, 2013, pag. 214
[2] Nikolai Berdiaev, Spirit şi libertate. Încercare de filozofie creştină, Ed. Pideia, București, 2009, p. 145
[3] Op. cit. , p. 147
[4] Op. cit. , p. 146
[5] Op. cit. , p. 160
[6] Op. cit. , p. 150
[7] Teodosie Paraschiv, Maxime şi cugetări filocalice, Ed. Adenium, 2013; Varsanufie şi Ioan, Scrieri duhovniceşti, p. 281
[8] Dumitru Stăniloare, Filocalia, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, Vol. 11, p357
14-03-2018
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu