Unitatea şi atemporalitatea dreptului

Judecător-Curtea de Apel Piteşti 
Lector universitar-Universitatea din Piteşti

I. Bazele naturale ale dreptului

Una dintre preocupările importante ale doctrinei și filozofiei dreptului este de a răspunde la întrebarea care este sursa sau originea fenomenului juridic, ce anume legitimează norma juridică și, implicit, prin ce se caracterizează statutul juridic al omului. Răspunsurile la aceste întrebări sunt evident diferite în funcție de orientările teoretice ale școlilor de drept și ale doctrinei filosofice pe care acestea o îmbrățișează.

Remarcăm totuși un fapt comun, și anume că toate întrebările mai sus-menționate au o dimensiune metafizică și implică un răspuns metafizic al cărui conținut și sensuri nu pot fi circumscrise numai la instrumentele specifice, teoriei generale a dreptului ca știință juridică pozitivă în sistemul conceptual al doctrinei juridice.

Încercând o sistematizare a concepțiilor privind legitimitatea și originea dreptului, putem împărții concepțiile și, implicit, teoriile care le susțin, în următoarele orientări mai importante:

Teoriile istoriste, care consideră că explicația fenomenului juridic constă în însăși istoria reglementărilor normative, dar și a doctrinei juridice. O astfel de concepție, la nivel filosofic o întâlnim, de exemplu, în opera lui Hegel, pentru care istoria în ansamblul său, inclusiv istoria dreptului și a statului, nu este altceva decât progresul în conștiința libertății. Importanța acestei teorii rezidă în aceea că subliniază nu numai transformările sistemului normativ și juridic, pe parcursul diferitelor epoci istorice, dar în același timp și dialectica internă a dreptului, determinată de un concept fundamental, cum ar fi - în cazul lui Hegel - spiritul absolut.

O altă categorie de teorii care încearcă să răspundă la întrebările existențiale privind originea dreptului sunt cele etatiste. Esența acestora constă în a susține legătura indisolubilă determinantă între stat și drept. Astfel spus, originea și legitimitatea dreptului se regăsesc în voința politică manifestată ca putere de stat a guvernanților. În acest context, dreptul este înțeles mai mult prin sistemul normativ existent la un moment dat și prin forma de exprimare a acestuia, respectiv prin lege. Aceasta din urmă, reprezintă instrumentul principal de realizare a voinței politice a statului, a puterii de stat, iar într-un sistem democratic reprezintă și garanția pentru limitarea puterii statului și evitarea oricărei forme discreționare de manifestare a voinței guvernanților. Concepțiile la care ne-am referit se regăsesc în doctrina juridică modernă, în primul rând în doctrina constituțională, în conținutul ideatic al teoriei statului de drept. În realitatea sa, statul de drept este considerat ca fiind atributul cel mai important al unui sistem statal democratic datorită acestei corespondențe biunivoce între stat și norma juridică, corespondență care implică echilibru dar și limitare a puterii statale.

Concepțiile sociologice privind originea dreptului au meritul a identifica factori determinanți, exteriori legii și oricărui sistem normativ, prin care se configurează conținutul concret al unui sistem juridic. Remarcăm în cadrul acestor concepții aprofundarea relației complexe dintre societate și drept, precum și accentul pe factorii materiali, economici, politici și culturali care determină configurația dreptului.

Teoriile normativiste ale dreptului consideră că explicația fenomenului juridic al legitimității acestuia și a surselor specifice nu pot fi înțelese prin factori sau elemente exterioare normei juridice. Prin urmare, aceste teorii susțin că originea și legitimitatea dreptului este însăși norma juridică, redusă la dimensiunea sa pozitivă prin înlăturarea oricărui element ideal (moral, valoric sau ideologic). Concepțiile normativiste reprezintă baza teoretică a sistemului conceptual actual pozitivist și dominant prin care se interpretează dreptul și se înțelege starea juridică a omului în context social. Legitimitatea dreptului, prin el însuși, prezintă avantajul concentrării asupra specificului conceptual și rațional pe care o astfel de realitate o are, iar cunoașterea juridică este axată exclusiv pe ceea ce se numește norma pozitivă, forța juridică a acesteia, și implicit efectele pe care ea le produce.

Concepții morale și etice susțin că originea normei juridice și a dreptului nu se regăsește în însăși structura internă a sistemului, ci în valorile cu caracter moral, în raport de care orice normă juridică poate fi apreciată sub aspectul legitimității sale. Desigur, remarcăm în primul rând concepția lui Kant expusă în principal în lucrările sale fundamentale Critica Rațiunii Pure, Critica rațiunii practice și Întemeierea metafizicii moravurilor, dar și concepțiile moral-utilitariste apărute și dezvoltate în mod deosebit sub influența teoriilor empiriste și pragmatice în filozofie

Un segment particular al acestor teorii îl reprezintă concepțiile teleologice asupra dreptului în general, dar și în ceea ce privește răspunsurile la întrebările privind originea fenomenului juridic. Scopul elaborării, consacrării și aplicării normei juridice reprezintă criteriul care îi conferă sau nu legitimitate. Într-o astfel de viziune teoretică fenomenul juridic nu există pentru sine și în sine, ci numai în raport cu o destinație, un scop, prin excelență unul exprimat valoric, moral, chiar dacă în teoriile utilitariste el îmbracă și o formă concret pragmatică. Remarcăm importanța unor astfel de concepții prin faptul că evidențiază dimensiunile determinist-cauzale ale fenomenului juridic și stabilesc un criteriu important pentru a da sens și rațiune oricăror elaborări normative respectiv finalitatea acestora

Există un sistem conceptual care, din punct de vedere istoric, este anterior doctrinelor mai sus menționate, și anume teoriile jus-naturaliste asupra dreptului. Într-un anumite sens, aceste interpretări poartă în sine nu într-o manieră eclectică, ci într-una bine structurată și raționalizată, elemente conceptuale ale celorlalte sisteme teoretice la care ne-am referit. Mai este un aspect important pe care îl regăsim în soluțiile propuse de aceste orientări doctrinare, și anume bazele naturale și raționale ale dreptului. În esență, explicațiile jus-naturalismului asupra fenomenului juridic sunt legate de om, pentru că a fi natural și a fi rațional reprezintă proprietăți, în sens aristotelic, ale ființei umane, în tot ceea ce reprezintă complexitatea sa în plan individul și în plan social.

În antichitate, aceste concepții, pe care le putem include într-o formulare mai largă în „ideea de justiție”, le întâlnim la Aristotel, Platon Cicero, Plotin, Seneca și alți mari reprezentanți ai școlilor raționaliste, stoice sau idealiste. „Ideea de justiție”, în primul rând prin categoriile de dreptate ,libertate ,justă măsură ,egalitate , de data aceasta existențiale și nu numai raționale este și obiectul gândirii teologice, inclusiv cea creștin-ortodoxă. Remarcăm, cu titlu de exemplu, ideile cuprinse în scrierile Cuvioșilor părinți: Ioan Scărarul, Toma D`Aquino, Fericitul Augustin, Maxim Mărturisitorul, Ava Dorotei, Varsanufie și Ioan, Marcu Ascetul, Antonie cel Mare sau Isaia Pustnicul. Perioada contemporană și modernă continuă aceste teorii fie în cadrul școlilor raționaliste ale dreptului, dar și prin interpretările teologice privind conceptele de: libertate, dreptate, echitate și justiție. Remarcăm la noi opera marelui teolog român Părintele profesor dr. Dumitru Stăniloae. Sa afirmă cu deplină justificare că Părintele a scris și întemeiat o „Teologie a iubirii”. Noi susținem că opera ilustrului profesor este în același timp și o „Teologie a libertății”

În opinia noastră, așa cum vom încerca să dezvoltăm în cele ce urmează, explicațiile furnizate de concepțiile naturaliste și raționaliste axate de „ideea de justiție” sunt cele mai profunde și viabile pentru a avea un sistem conceptual coerent asupra originii și sensului dreptului, dar și a finalității acestuia în societatea contemporană. Spunem acest lucru pentru că evident această doctrină are un fundament moral și, prin urmare, legea nu poate fi explicată prin ea însăși, ci numai prin factori exterior, valorici, care o determină (altceva decât determinismul îngust cauzal material) și, în același timp, prin ideea de finalitate a oricărei elaborări juridice și care în concret nu poate fi decât tot morală sau chiar transcendentă, , dacă avem în vedere adevărurile profunde de credință, în primul rând ale ortodoxiei, prin care poate fi înțeleasă adevărata raționalitate și finalitate a dreptului. Putem afirma că legitimitatea fenomenului juridic în ansamblu, dar și a unei construcții normativiste juridice particulare constă în măsura în care cuprinde rațiunile divine existențiale, mai presus decât simplele rațiuni morale umane

Teoriile jus-naturaliste, în toate formele, pe lângă elementele de viabilitate conceptuală mai sus arătate, sunt importante și prin aceea că se detașează de orientările empiriste privind fenomenul juridic, subliniind caracterul rațional al oricărei structuri juridice, care se legitimează prin valorile ce constituie sursa existenței. Finalismul teoriilor jus-naturaliste este esențial deosebit de pragmatismul empirist care legitimează dreptul exclusiv prin capacitatea realizării unor scopuri concrete dictate de societate într-un context istoric determinat.

Există o categorie importantă, am spune noi, piatra unghiulară a răspunsului la întrebarea originii și sensului dreptului, și anume aceea de libertate. Cu excepția teoriilor normativiste, toate celelalte concepții privind fenomenul juridic includ aprecieri, elaborări teoretice, care se bazează pe înțelegerea libertății ca fiind elementul determinat de legitimare a dreptului.

Considerăm că teoriile jus-naturaliste și raționaliste asupra dreptului sunt acelea care pun în valoare cel mai bine libertatea și prin aceasta drepturile naturale ale omului, inerente existenței acestuia. Aceasta deoarece libertatea nu poate fi redusă la expresia normativă și nici chiar valorică; este o stare ontologică și prin aceasta naturală a omului Astfel, o viziune raționalistă și naturală asupra dreptului, având în centrul său ființa umană, face deosebire între libertățile normative a căror izvor este legea, iar pe de altă parte Libertatea ca trăsătură esențială și existențială a ființei umane. Numai într-o accepțiune ontologică în sensul legăturii indisolubile dintre existența umană și libertate poate fi dat un răspuns rațional și, credem noi, cuprinzător asupra întrebării metafizice privind originea și legitimitatea dreptului.

Nu în ultimul rând, dorim să remarcăm importanța concepțiilor jus-naturaliste și raționaliste privind dreptul prin explicațiile conferite asupra stării naturale și, respectiv, stării sociale a omului. Amintim aici Teoria contractului social, care, în esență, reprezintă un sistem conceptual de bază a teoriilor raționaliste privind dreptul și prin care se explică nu numai trecerea de la starea naturală la starea socială sau juridică a omului, dar și legătura între existența naturală și dimensiunea socială a ființei umane.

În acest context ideatic, în dorința de a marca viabilitatea teoriilor raționaliste și jus-naturaliste mai ales în ceea ce privește concepția valorică, umanistă asupra dreptului, realizăm câteva succinte referiri la ideile unor importanți susținători a acestor În primul rând, remarcăm distincția pe care ilustrul filosoful Kant o realiza între morala ideală și morala realizată. Morala realizată în concepția marelui gânditor, este însăși dreptul, deoarece acesta nu este decât un segment al metafizicii, al cărui fundament îl reprezintă rațiunea practică și care are la bază imperativul categoric al datoriei, dar și valoare morală supremă a libertății. În distincția pe care o realizează Kant, morala ideală este întemeiată exclusiv pe libertate, iar morala realizată, dreptul sau legalitatea, cuprinde în sine nu numai libertatea, dar și constrângerea.  [1]

Concepțiile neokantiene continuă în aceeași linie în sensul de a căuta legături raționale între dimensiunea morală a omului și drept. Școala de la Marburg consideră că originea „eului moral” este în „ideea aproapelui”. Conștiința de sine implică un corelativ, respectiv o altă conștiință. „Aproapele” este condiția față de care conștiința eului nici nu este cu putință. Reprezentanții acestei importante școli filosofice susțin că nicăieri nu este mai precis realizată conștiința de sine decât în ”persoana juridică”, deoarece într-o astfel de structură este vădită corelația intimă între eu și alt eu, deoarece persoana juridică nu este individul izolat al psihologiei, ci, este omul în starea sa socială ca subiect de drept. Desigur, conceptul de „persoană juridică” este o expresie teoretică, dar corespunde unei realități a omului, ca ființă socială. mai mult decât atât, acest concept abstract pune în evidență și dimensiuni caracteristice ale conștiinței de sine și ale eului. Eul nu este posibil ca unitate și conștiință de sine decât în comuniune cu alte persoane. Conștiința de sine este cu atât mai puternică cu cât conștiința de altul este mai vie. Ea este dezvoltarea omului ca persoană a unei totalități sociale. Aderenții acestei școli susțin că trecerea de la starea naturală la starea socială a omului nu se poate realiza decât prin etică, care, la rândul ei, este fundamentul dreptului. În această teorie starea juridică a omului cuprinde în cel mai mare grad fundamentul etic, tocmai prin faptul că ea exclude izolarea existențială a omului și îl așază ontologic pe acesta în structuri relaționale cu aproapele său și prin acesta cu întreaga societate. Astfel, se explică originea rațională și etică a dreptului, dar în același timp și bazele ontologice ale oricărui sistem juridic care poartă în sine raționalitatea valorilor morale [2].

O astfel de concepție, desigur, raționalistă, sau în limitele rațiunii cum ar fi spus Kant, este totuși, remarcăm noi, foarte apropiată de sensurile profunde ale teologiei ortodoxe privind înțelegerea omului, prin refuzul categoric al unui eu exacerbat și închis în egoismul distructiv, iar pe cale de consecință afirmarea dimensiunii ontologice și perene a ființei umane, prin relațiile de comuniune, spunem noi, mult diferite de simplele relații juridice, raporturi dintre persoane libere, prin intermediul Persoanei supreme. O astfel de comuniune este iubirea milostivă care excedă juridicului și relațiilor juridice, dar îi poate oferi adevărata legitimitate și finalitate

 Concepțiilor filosofice raționaliste și jus-naturaliste au dus la conturarea „dreptului natural”, opus pozitivismului juridic, altfel spus, reducerii stării juridice existențiale a omului, numai la norma scrisă și la constrângerile care rezultă din acestea. Dreptul natural are în vedere și atemporalitatea principiilor și valorilor considerate ca fiind juridice, deoarece ele sunt legate indisolubil de ființa umană, de trăsăturile ei perene, rațional existențiale. În consecință, teoria dreptului natural se opune și relativismului juridic, istorismului și a dependenței exclusive a conduitei umane de norma juridică, ea însăși supusă inevitabil fluctuațiilor prin voința mai mult sau mai puțin arbitrară a guvernanților. Dreptul natural situează omul deasupra constrângerilor statale și a normelor juridice edictate de către stat, considerând că drepturile omului raționale și imuabile, legate indisolubil de ființa acestuia, sunt independente de consacrarea lor normativă și transcend starea juridică normativă impusă de către stat. Rezultatul este că nu omul este pentru stat, ci statul este pentru om. Caracterul intangibil, imuabil și transcendent al dreptului natural corespunde valorii perene spirituale a omului, ca persoană și ca individ, are ca fundament categorii și concepte rațional – morale și este legat indisolubil de dimensiunea rațională a existenței umane.

În acest sens, Hugo Grotius afirma: „Dreptul natural constă în reguli ale dreptei rațiuni, care arată că o acțiune este din punct de vedere moral corectă sau incorectă după cum corespunde sau nu cu însăși natura rațională a omului” [3]. Remarcăm două aspecte: în primul rând conceptul „dreptei rațiuni” este foarte apropiat de ceea ce în teologia ortodoxă și în scrierile patristice este considerată a fi „justa măsură sau darul deosebirii, al dreptei socoteli”, care în esență exprimă tot dimensiunea rațional existențială a ființei umane, de data aceasta determinată nu prin ea însăși, ci prin lucrarea harului. Al doilea aspect se referă la faptul că regulile dreptului natural nu aparțin voinței umane, cu atât mai puțin voinței guvernanților care stă la baza edictării de legi pozitive. Ele sunt reguli ce există prin ele însele. Conform dreptului natural, acțiunile sunt prescrise, admise sau interzise, pentru că prin natura lor se înscriu în aceste coordonate. În consecință, fundamentul regulilor dreptului natural este însăși libertatea ca darul dumnezeiesc de mare preț dat omului și prin acesta ontologică și nu libertățile juridice. A căror izvor este norma pozitivă. Ceea ce este instituit prin voință umană, respectiv prin legile scrise, implică indisolubil constrângerea, îngrădirile, condiționările ,o libertate raționalizată și nu rațională ,relativă și contigentă.

Samuel Pufendorf, un celebru filosof și jurist din secolul al XVII-lea, sublinia importanța” egalității „ca și concept de bază al dreptului natural. Autorul susținea că, în măsura în care dreptul natural implică egalitatea tuturor oamenilor în demnitate și angajează responsabilitatea fiecăruia, omul trebuie să-și asume coexistența sa cu ceilalți, în conformitate cu obligația la sociabilitate pe care o cere legea naturală. Egalitatea pe care o impune dreptul natural întâlnește în felul acesta sociabilitatea, care rezultă din starea naturală a omului [4].

Iată că dreptul natural nu se opune stării sociale a omului, așa cum aparența ar încerca să atare. Dimpotrivă, valorile și categoriile dreptului natural justifică starea naturală a omului în fenomenalitatea stării sociale.

Montesquieu, un alt reprezentat de seamă al teoriei dreptului natural, subordonează legea pozitivă valorilor morale și raționale inerente existenței umane și care constituie fundamentul libertății acestuia: „A spune că nu este drept sau nedrept, nimic altceva în afară de ceea ce ordonă sau interzic legile pozitive, este totuna cu a spune că înainte de a fi trasat cercul nu erau egale toate razele lui. Raporturile juridice nu sunt altceva decât raporturi de echitate anterioare legii pozitive” [5]. Același autor sublinia, după părerea noastră cu justificată îndreptățire, că: „Legea, în general, este rațiune omenească în măsura în care ea guvernează toate popoarele de pe pământ, iar legile politice și civile ale oricărui popor nu trebuie să fie decât cazurile particulare la care se aplică această rațiune omenească” [6].

Raportul dintre valorile și rațiunile dreptului natural, iar pe de altă parte, realitatea juridică rezultată din norma pozitivă, poate duce la unele contradicții sau chiar paradoxuri pe care același autor le sublinia: „Se poate întâmpla ca orânduirea de stat să fie liberă, iar cetățeanul să nu fie, ori se poate ca cetățeanul să fie liber, iar orânduirea de stat să nu fie. În aceste cazuri regimul va fi liber de drept, iar nu de fapt; cetățeanul va fi liber de fapt, iar nu de drept” [7].

O astfel de analiză rațională fundamentează concluzia că originea, sensurile, dar și finalitatea dreptului înțeles ca un sistem, coerent de norme juridice, expresie nemijlocită a voinței statale, sistem supus determinismului cauzal, temporar și istoric, și, prin urmare, relativ, nu pot fi decât valorile raționale și morale, atemporale, inerente existenței umane ca și dimensiune permanentă și individuală a omului prin care acesta se particularizează în raport cu toate formele existențiale. Dreptul natural exprimă firea umană și este normal ca sursa oricărei elaborări pozitive, rezultat al voinței umane, să își aibă legitimitatea și raționalitatea în ceea ce se numește dimensiunea naturală firească a omului, care este, prin esența, sa” etern bună”, așa cum se arată întemeiat în teologia ortodoxă, omul fiind chipul lui Dumnezeu

Toma d`Aquino, încercând să asigure demnitatea ființei umane în spațiul universal creat, definea dreptul ca fiind: „proporția unui lucru cu alt lucru. Această proporție are ca scop stabilirea egalității care este obiectul justiției” [8]. Același mare teolog și filosof, adept al concepțiilor raționaliste și naturaliste privind originea și sensurile dreptului, susținea că în căutarea justiției omul se servește de „dreapta rațiune”, care nu este altceva decât realizarea unei armonii existențiale. Dreapta rațiune este echilibru, iar ca echilibru este „prudență”. În concepția autorului, prudența readuce ființa umană la echilibru, deoarece este o dimensiune a firii naturale a acesteia și se constituie ca o contrapondere la libertatea absolută, înțeleasă ca libertinism juridic. Prudența limitează liberul arbitru și implică conștientizarea limitelor impuse de prezența altor oameni care au aceleași drepturi.

Mai târziu, Hegel susținea că dreptul este legitim atunci când acesta asigură libertatea indivizilor, dar această libertate presupune înțelegerea rațiunii existenței sociale a omului și, implicit, a statului. Pentru Hegel, rațiunea este atemporală, este spiritul absolut care se materializează în existența societății și a statului.

În concepția lui Georgio del Vecchio, care este un reprezentant de seamă al raționalismului juridic, ideile neokantiene se constituie ca o reacție la pozitivismului și empirismul juridic. Autorul construiește o teorie a dreptului pornind de la un principiu aprioric, care se constituie ca limită ultimă și pe care se sprijină întreg edificiul juridic. Acest principiu fundamental este „justiția” care are ca esență starea naturală existențială a omului, transpusă în fenomenalitatea socială a acestuia. Georgio del Vecchio face o analiză a concepției aristotelice despre justiție, criticând faptul că în teoria aristotelică apar diferite specii de justiție, care nu sunt deduse dintr-un singur principiu. „Ceea ce este esențial în orice specie de justiție este elementul de inter-subiectivitate sau de corespondență în relațiunile dintre mai mulți indivizi, care se regăsește în ultima analiză, chiar și acolo unde nu se arată la prima înfățișare” [9].

Justiția, ca și concept aprioric al dreptului natural implică o armonie, o congruență și o proporție anumită la care se referea și Leibnitz. Totodată, spunea marele jurist, „nu orice congruență sau corespondență realizează – în mod propriu – ideea de justiție, ci numai aceea care se verifică sau poate fi verificată în relațiunile dintre mai multe persoane; nu orice proporție între persoane, ci numai aceea care, după cuvintele lui Dante, este o hominis ad hominem proportio. Justiția, în înțeles propriu este principiu de coordonare între ființe subiective” [10].

Prin urmare, dreptul natural îmbină în mod armonios dimensiunea ontologică a firii umane cu raționalitatea conceptelor apriorice. În consecință, este una dintre puținele teorii în care, coexistă principiile raționale unele apriorice cu starea existențială naturală, am spune noi sensibilă, a existenței umane. Spre deosebire de filosofia kantiană, legitimitatea conceptelor raționale și a principiilor rațiunii pure în doctrina dreptului natural rezultă numai din legătura acestora cu dimensiunea naturală existențială a ființei umane. Iată de ce dreptul natural, prin însăși esența sa, este o concepție raționalistă, chiar apriorică asupra fenomenul juridic.

În această scurtă argumentare, pentru importanța dreptului natural ca explicație și fundament a originii și sensului dreptului pozitiv remarcăm și contribuția marelui jurist și filosof român Mircea Djuvara, care analizează principiul justiției, component de bază al sistemului rațional aprioric al dreptului natural. Pentru ilustru filosof, justiția, ca principiu, are o dimensiune transcendentală, în sensul că transcende sistemul normativ al dreptului pozitiv. Justiția poate să fie sau, după caz, să nu fie asigurată prin aplicarea dreptului. Dreptul, ca sistem de norme juridice, nu este întotdeauna echivalent cu principiul justiției. Mircea Djuvara a împărțit „caracteristicele justiției” în elemente raționale și elemente de fapt. Ca elemente raționale el a sugerat: a) egalitatea părților; b) natura obiectivă (rațională) și logică a justiției; c) ideea de echitate, care stabilește un echilibru al intereselor; d) ideea de proporționalitate în desfășurarea justiției [11].

Desigur, referirile conceptuale la care am făcut trimite și pe care le-am analizat pe scurt nu epuizează problematica extrem de interesantă a teoriilor jus-naturaliste și a dreptului natural. Considerăm că elaborările doctrinare în materie pot conduce la următoarele idei:

a) fenomenul juridic și implicit starea juridică a omului, legate indisolubil de starea sa socială, nu poate fi reduse numai la pozitivitatea legii. Altfel spus, sistemul normativ pozitiv nu poate fi considerat ca legitim prin el însuși, deoarece este relativ, temporar, supus voinței omului, a guvernanților, a determinărilor conjuncturale, iar libertățile pe care le generează poartă în conținutul lor, inevitabil și constrângerea, contigentul, condiționatul și determinarea exterioară voinței umane;

b) dreptul natural reprezintă transpunerea în concepte și categorii metafizice și juridice a stării naturale și raționale a omului, a firii sale etern bune, așa cum a fost creată de Dumnezeu. Raționalitatea dreptului natural rezidă în însăși rațiunile existențiale ale omului, rațiuni eterne pe care divinitatea le-a transpus în existența concretă a ființei umane;

c) sistemul pozitiv normativ al dreptului își are legitimitatea nu în propria sa construcție și nici măsar în principiile formale construite ale unei legi fundamentale, ci în principiile transcendentale, metafizice al dreptului natural. Corespondența dintre rațiunile interne ale legii pozitive, iar pe de altă parte raționalitatea valorilor morale și juridice ale dreptului natural se constituie, ca și criteriu al legitimității, normelor pozitive;

d) sub aspect teoretic, dreptul natural cuprinde concepte și categorii ale rațiunii pure cu caracter aprioric și, prin urmare, atemporale, dar care cuprind în sine întreaga existență naturală a omului.

e) legătura dintre starea naturală și starea socială a omului, de multe ori privită mai ales în Teoria contractului social printr-o relație de opoziție, este bine marcată de teoria dreptului natural, pentru care starea naturală a omului poate fi regăsită în întregime în fenomenalitatea sa socială, mai mult decât atât constituie însăși baza rațională pe care se construiește întreaga structură socială pe care omul nu o poate refuza și care, de asemenea, constituie esența sa. Altfel spus, starea socială a omului este o expresie a stării sale naturale, deoarece implică raporturi între persoane libere fără de care conștiința de sine ar duce la o existență însingurată, închisă într-un egoism absolut, contrară stării firești naturale și raționale a omului.

f) conceptele și categoriile dreptului natural pot avea și o formă concret juridică care exprimă, așa cum vom încerca să arătăm mai jos, unitatea și atemporalitatea dreptului. O astfel de formă, contrară relativismului și istorismului specific pozitivismului juridic, este materializată în ceea ce de regulă se consideră a fi drepturile naturale ale omului imuabile și intangibile, dar care pot fi exprimate în concepte și categorii juridice și consacrate în instrumente juridice.

g) în mod obișnuit, teoreticienii și adepții dreptului natural, mai ales în contextul iluminismului filosofic specific secolelor XVIII-XIX, au marcat și o separare, după părerea noastă nejustificată, a omului de Dumnezeu. Separând omul de divinitate, teoreticienii dreptului natural au așezat ca centru al preocupărilor teoretice ființa umană, făcând astfel din aceasta unica sursă a dreptului. Alături de alți autori avem în vedere în mod deosebit opera de excepție a Părintelui profesor univ. dr. Dumitru Stăniloae, considerăm că raționalitatea dreptului natural este dată de rațiunile divine, așa cum au fost ele conferite prin creație omului. În caz contrar, dreptul natural ar rămâne la un raționalism pur și steril, lipsit de deschiderea care să înfrângă orice formă a izolării omului ar însemna reducerea omului la stadiul de individ, așa cum de multe ori se întâmplă prin norma pozitivă edictată de stat și implicit la situarea omului în constrângerile firești ale determinismului temporar și material în care în mod inevitabil rațiunea umană considerată în limitele ei există și se manifestă.

h. Dreptul natural este singurul care poate întemeia și explica unitatea și atemporalitatea dreptului ,prin raportările la valorile etern umane , în primul rând: demnitatea, libertatea, egalitatea și identitatea de ființă, toate purtând pecetea rațiunilor divine create sădite în om, singura ființă care poartă chipul lui Dumnezeu și este chemată să dobândească asemănarea cu Dumnezeu.

II. Paradigme ale unității și atemporalității dreptului

Există ceea ce juriștii numesc instrumente ale dreptului, altfel spus expresii pozitive ale raționalității dreptului natural prin care valorile raționale și morale ale ființei umane, considerate în permanența lor ontologică, se regăsesc . Noi le considerăm paradigme ale dreptului În cele ce urmează dorim să concretizăm această realitate prin câteva succinte referi la ceea ce teoreticienii numesc „drepturile omului”, drepturi care nu se suprapun întrutotul în sfera „drepturilor cetățeanului” sau a drepturilor constituționale fundamentale. Drepturile omului sunt imuabile și intangibile și au la bază categorii și concepte apriorice al dreptului natural și mai ales nu depind de consacrarea lor prin legea scrisă fie și Constituția

Drepturile omului, în esență drepturile naturale necesită existența unei anumite concepții raționale al cărui principiu de bază reprezintă identitatea existențială a omului indiferent de aspectul concret, conferită de determinismul social, istoric, politic, cultural, etnic sau religios. Primul principiu al unei astfel de raționalități îl reprezintă egalitatea tuturor oamenilor. Nu este vorba de egalitatea în fața legii la care se referă dreptul pozitiv, ci egalitatea oamenilor considerată din punct de vedere a identității naturale de ființă a acestora, și prin „demnitatea” întotdeauna aceeași, invariabilă a ființei umane, indiferent de contextul istoric, social, politic în care există. Spunea Părintele Arsenie Papacioc, referindu-se la demnitatea neprețuită a ființei umane, că: ”omul valorează cât valorează Hristos după trup„.

Omul, indiferent de statutul său politic, de gradul de cultură sau civilizație, de rasă sau religie, este considerat a fi pretutindeni același, fără deosebire de formele concrete de manifestare ale existenței. Remarcăm în această privință rădăcinile adânci ale unei astfel de concepții asupra egalității, respectiv principiul identității tuturor oamenilor, care este comun atât în doctrina creștină ortodoxă, cât și spunem noi, pentru dreptul natural. Conform doctrinei creștine, originea și sfârșitul fiind comune tuturor, toți oamenii participă în mod egal la demnitatea pe care acesta o întemeiază: este vorba despre afirmarea egalității tuturor oamenilor, înzestrați cu aceeași deminate, așa cum a formulat-o și Sfântul Apostol Pavel în epistola către Galateni (III, 28): „Numai este iudeu, nici elin, nu mai este nici rob, nici liber” [12].

Principiul egalității în această formă pe care am expus-o reprezintă esența concretizării teoriei dreptului natural în ceea ce numim drepturile omului. Dreptul natural domină astfel proclamările solemne și sistemice ale unor importante instrumente politice și juridice elaborate în perioada contemporană. Astfel: Declarația dreptului din Virgina din 12 iunie 1776, afirmă că: ”Toți oamenii sunt, prin natura lor, liberi și independenți. În preambulul Declarației de Independență a Statelor Unite ale Americii din 4 iulie 1776 se proclamă că: „Toți oamenii au fost creați egali; ei sunt înzestrați de Creator cu anumite drepturi inalienabile”.

Față de înaintași, astăzi se constată o rezervă sau chiar o reținere tot mai accentuată de a face referire la sacru, la Dumnezeu în Constituție și în legi, preferându-se profanul contingent și aflat exclusiv la măsurile finite și determinate material și temporar ale omului.

„Declarația Franceză a Drepturilor Omului și Cetățeanului” din 26 august 1789 are ca obiect expunerea „drepturilor naturale, inalienabile și sacre ale omului”. Acest document recunoaște că natura umană fiind identică în cazul tuturor oamenilor, aceștia beneficiază fără deosebire de drepturile care decurg din specificul naturii umane. Egalitatea concepută ca identitate existențială întru demnitate, altfel spus egalitate ontologică și nu juridică, este primul principiu rațional, am spune noi aprioric, al oricărei construcții privind drepturile naturale ale oamenilor.

„Declarația Universală a Drepturilor Omului” adoptată de Organizația Națiunilor Unite la data de 10 decembrie 1948, este un instrument mai mult decât juridic, dar, din nefericire aproape ignorat de practicieni și politicieni în preocuparea acestora excesivă spre pozitivismul juridic impus de era globalizării, eră care este opusă unității și armoniei și duce inevitabil la o diversitate uniformă așezată sub o falsă și efemeră formă care se dorește a fi unitară. Este un document important, care, în opinia noastră, reprezintă consacrarea în plan juridic contemporană cea mai pregnantă a dreptului natural.

Preambulul acestui instrument juridic consacră „unitatea familiei umane” și proclamă în primul articol că „toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și drepturi”. Subliniem încă o dată că se consacră egalitatea ontologică a ființelor umane purtătoare în sine a rațiunilor create divine, și nu egalitatea formal juridică în fața legii.

Drepturile omului, enunțate în instrumentul juridic mai sus menționat, fac trimitere la identitatea universală a persoanei umane și, prin aceasta, au o valoare care transcende politicul relativismul și istorismul specific legii pozitive. Este vorba de identitatea de ființă a omului care nu exclude, ci dimpotrivă implică și explică diversitatea existențială , fără de care nu se poate concepe unitatea. După modelul Trinitar omul este unic în ființă dar divers prin ipostasul său. Numai astfel poate exista libertatea și nu într-o uniformitate generalizantă, așa cum actuala eră a globalizării încercă să o impună

Unitatea și atemporalitatea, ca rațiune a ființei umane, așa cum este înțeleasă de teologia creștin ortodoxă, reprezintă fundamentul permanenței dreptului omului și, prin aceasta, existența unui segment al stării juridice a omului care transcende determinismul temporar și cauzal și relativ al fenomenologiei juridice.

Este remarcabil faptul că în multe din instrumentele juridice internaționale în materie, drepturile omului apar ca „recunoașteri” sau ceea ce este aproape același lucru ca „declarații” de drepturi. Dacă formularea drepturilor este contigentă și depinde de decizii politice – fiind, din această cauză, în continuă evoluție - , înseamnă că ea nu este o activitate de creare, ci de recunoaștere a „dreptului de a fi om”, valoare permanentă și anterioară oricărui act politic.

Noțiunea de drepturi ale omului transcende recunoașterea prin intermediul normelor pozitive. Legitimitatea normelor pozitive există în măsura în care nu creează drepturile omului, ci le recunosc, transpunându-le în categorii juridice, conferindu-le și un regim de protecție adecvat.

În acest sens, Declarația Universală a Drepturilor Omului, la care am făcut referire, proclamă în preambul „recunoașterea demnității inerente tuturor membrilor familiilor umane și a drepturilor lor egale și inalienabile.” Acesta este fundamentul libertății, al dreptății și al păcii în lume. 

Rațiunile acestui document regăsite în întreaga filosofie a dreptului natural așează, pe primul plan omul, iar statul și societatea sunt existențe subsidiare care își găsesc legitimitatea numai în măsura în care garantează pentru om realizarea ființei sale rațional – naturale. Unii autori consideră că Declarația Universală a Drepturilor Omului are prin aceasta un caracter individualist, datorită rolului redus acordat individului față de colectivitate. În opinia noastră, acest instrument internațional exprimă din plin sociabilitatea omului, dar ca persoană spirituală și liberă prin care se determină însăși configurația statului și societății. Spunea în acest sens Părintele prof. dr. Dumitru Stăniloae că „nu omul este pentru natură, ci natura este pentru om”. Este deosebit de interesant formularea din art. 29 alin. 1 din acest important document potrivit căruia „individul are îndatoriri numai față de comunitatea în care este posibilă dezvoltarea liberă și deplină a personalității sale.

Aceste modeste considerații vor a se constitui ca un început pentru o pledoarie mai amplă în ceea ce privește originea, sensurile și finalitatea naturală a legii pozitive, care în sens pragmatic ar însemna recurgerea la valorile rațional - morale ale dreptului natural în primul rând principiul egalității, al identității și al demnității ființei umane în raport cu orice act de justiție, valori atât de puțin consacrate și dezvoltate în diferitele forme normative ale pozitivismului juridic actual, civil sau penal. Nu dorim să insistăm asupra acestui aspect, dar remarcăm că actualele Coduri penale, instrumente juridice extrem de importante pentru libertatea omului, nu cuprind aproape nimic din ceea ce însemnează valorile eterne, atemporale, exprimate de teoria dreptului natural.

NOTE