Folosim cookies de navigare (ce nu pot fi dezactivate) și de analiza a traficului (inactive, ce pot fi activate prin click pe Accept) | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica şi Neamul.Politica.LumeaNr. vizualizari: 1084

Unitatea şi atemporalitatea dreptului

Dr. Marius Andreescu
Tags: drepturile omului; libertate; drept natural;
Unitatea şi atemporalitatea dreptului

Judecător-Curtea de Apel Piteşti 
Lector universitar-Universitatea din Piteşti

                 

  I.Bazele naturale ale dreptului

Una dintre preocupările importante ale doctrinei şi filozofiei dreptului este de a răspunde la întrebarea care este sursa sau originea fenomenului juridic, ce anume legitimează norma juridică şi, implicit, prin ce se caracterizează statutul juridic al omului. Răspunsurile la aceste întrebări sunt evident diferite în funcție de orientările  teoretice ale şcolilor de drept şi ale doctrinei filosofice pe care acestea o îmbrăţişează.

Remarcăm totuşi un fapt comun, şi anume că toate întrebările mai sus-menţionate au o dimensiune metafizică şi implică un răspuns metafizic al cărui conţinut şi sensuri nu pot fi circumscrise numai la instrumentele specifice, teoriei generale a dreptului ca ştiinţă juridică pozitivă în sistemul  conceptual al doctrinei juridice.

Încercând o sistematizare a concepţiilor privind legitimitatea şi originea dreptului, putem împărţii concepţiile şi, implicit, teoriile care le susţin, în următoarele orientări mai importante:

Teoriile istoriste, care consideră că explicaţia fenomenului juridic constă în însăşi istoria reglementărilor normative, dar şi a doctrinei juridice. O astfel de concepţie, la nivel filosofic  o întâlnim, de exemplu, în opera lui Hegel, pentru care istoria în ansamblul său, inclusiv istoria dreptului şi a statului, nu este altceva decât progresul în conştiinţa libertăţii. Importanţa acestei teorii rezidă în aceea că subliniază nu numai transformările sistemului normativ şi juridic,pe parcursul diferitelor epoci istorice, dar  în același timp şi dialectica internă a dreptului, determinată de un concept  fundamental, cum ar fi - în cazul lui Hegel - spiritul absolut.

O altă categorie de teorii care încearcă să răspundă la întrebările existenţiale privind originea dreptului sunt cele etatiste. Esenţa acestora constă în a susţine legătura indisolubilă determinantă între stat şi drept. Astfel spus, originea şi legitimitatea dreptului se regăsesc în voinţa politică manifestată ca putere de stat a guvernanţilor. În acest context, dreptul este înţeles mai mult prin sistemul normativ existent la un moment dat şi prin forma de exprimare a acestuia, respectiv prin lege. Aceasta din urmă, reprezintă instrumentul principal de realizare a voinţei politice a statului, a puterii de stat, iar într-un sistem democratic reprezintă şi garanţia pentru limitarea puterii statului şi evitarea oricărei forme discreţionare de manifestare a voinţei guvernanţilor. Concepţiile la care ne-am referit se regăsesc în doctrina juridică modernă, în primul rând în doctrina constituţională, în conţinutul ideatic al teoriei statului de drept. În realitatea sa, statul de drept este considerat ca fiind atributul cel mai important al unui sistem statal democratic datorită acestei corespondenţe biunivoce între stat şi norma juridică, corespondenţă care implică  echilibru dar şi limitare a puterii statale.

Concepţiile sociologice privind originea dreptului au meritul a identifica factori determinanţi, exteriori legii şi oricărui sistem normativ, prin care se configurează conţinutul concret al unui sistem juridic. Remarcăm în cadrul acestor concepţii aprofundarea relaţiei complexe dintre societate şi drept, precum şi accentul pe factorii  materiali, economici, politici şi culturali care determină configuraţia dreptului.

Teoriile normativiste ale dreptului consideră că explicaţia fenomenului juridic al legitimităţii acestuia şi a  surselor specifice nu pot fi înţelese prin factori sau elemente exterioare normei juridice. Prin urmare, aceste teorii susţin că originea şi legitimitatea dreptului este însăşi norma juridică, redusă la dimensiunea sa pozitivă prin înlăturarea oricărui element ideal (moral, valoric sau ideologic). Concepţiile normativiste reprezintă baza teoretică a sistemului conceptual actual pozitivist şi dominant prin care se interpretează dreptul şi se înţelege starea juridică a omului în context social. Legitimitatea dreptului, prin el însuşi, prezintă avantajul concentrării asupra specificului conceptual şi raţional pe care o astfel de realitate o are, iar cunoașterea juridică este axată exclusiv pe ceea ce se numeşte norma pozitivă, forţa juridică a acesteia, şi implicit efectele pe care ea le produce.

Concepţii morale şi etice susţin că originea normei juridice şi a dreptului nu se regăseşte în însăşi structura internă a sistemului, ci în valorile cu caracter moral, în raport de care orice normă juridică poate fi apreciată sub aspectul legitimităţii sale. Desigur, remarcăm în primul rând concepţia lui Kant expusă în principal în lucrările sale  fundamentale  Critica Raţiunii Pure,Critica raţiunii practice şi Întemeierea metafizicii moravurilor, dar şi concepţiile moral-utilitariste apărute şi dezvoltate în mod deosebit sub influenţa teoriilor empiriste şi  pragmatice în filozofie

Un segment particular al acestor teorii îl reprezintă concepţiile teleologice asupra dreptului în general, dar şi în ceea ce priveşte răspunsurile la întrebările privind originea fenomenului juridic. Scopul elaborării, consacrării şi aplicării normei juridice reprezintă criteriul care îi conferă sau nu legitimitate. Într-o astfel de viziune teoretică fenomenul juridic nu există pentru sine şi în sine, ci numai în raport cu o destinaţie, un scop, prin excelenţă unul exprimat valoric, moral, chiar dacă în teoriile utilitariste el îmbracă şi o formă concret pragmatică. Remarcăm importanţa unor astfel de concepţii prin faptul că evidenţiază dimensiunile determinist-cauzale ale fenomenului juridic şi  stabilesc un criteriu important pentru a da sens şi raţiune oricăror elaborări normative  respectiv finalitatea acestora

Există un sistem conceptual care, din punct de vedere istoric, este anterior doctrinelor mai sus menţionate, şi anume teoriile jus-naturaliste asupra dreptului. Într-un anumite sens, aceste interpretări poartă în sine nu într-o manieră eclectică, ci într-una bine structurată şi raţionalizată, elemente conceptuale ale celorlalte sisteme teoretice la care ne-am referit. Mai este un aspect important pe care îl regăsim în soluţiile propuse de aceste orientări doctrinare, şi anume bazele naturale şi raţionale ale dreptului. În esenţă, explicaţiile jus-naturalismului asupra fenomenului juridic sunt legate de om, pentru că a fi natural şi a fi raţional reprezintă proprietăţi, în sens aristotelic, ale fiinţei umane, în tot ceea ce reprezintă complexitatea sa în plan individul şi în plan social.

În antichitate, aceste concepţii, pe care le putem include  într-o formulare mai largă în „ideea de justiţie”, le întâlnim la Aristotel, Platon Cicero, Plotin, Seneca şi alţi mari reprezentanţi ai şcolilor raţionaliste, stoice sau idealiste. „Ideea  de justiţie”, în primul rând prin categoriile de dreptate ,libertate ,justă măsură ,egalitate , de data aceasta existenţiale  şi nu numai raţionale  este şi obiectul  gândirii teologice, inclusiv cea creştin-ortodoxă. Remarcăm, cu titlu de exemplu, ideile cuprinse în scrierile Cuvioşilor părinţi: Ioan Scăraru, Toma D`Aquino, Fericitul Augustin, Maxim Mărturisitorul, Ava Dorotei, Varsanufie şi Ioan ,Marcu Ascetu ,Antonie cel Mare sau Isaia Pustnicul. Perioada contemporană şi modernă continuă aceste teorii fie în cadrul şcolilor raţionaliste ale dreptului, dar şi prin interpretările teologice  privind conceptele de: libertate, dreptate, echitate şi justiţie. Remarcăm la noi  opera  marelui teolog  român Părintele profesor dr. Dumitru Stăniloae. Sa afirmă  cu deplină justificare că Părintele a scris şi întemeiat o „Teologie a iubirii”. Noi susţinem că opera  ilustrului profesor  este în acelaşi timp  şi o „Teologie a libertăţii”

În opinia noastră, aşa cum vom încerca să dezvoltăm în cele ce urmează, explicaţiile furnizate de concepţiile naturaliste şi raţionaliste axate de „ideea de justiție” sunt cele mai profunde şi viabile pentru a avea  un sistem conceptual coerent asupra originii şi sensului dreptului, dar şi a finalităţii acestuia în societatea contemporană. Spunem acest lucru pentru că  evident această doctrină are un fundament moral şi, prin urmare, legea nu poate fi explicată prin ea însăşi, ci numai prin factori exterior, valorici, care o determină (altceva decât determinismul îngust cauzal material) şi, în acelaşi timp, prin ideea de finalitate a oricărei elaborări juridice şi care în concret nu poate fi decât tot  morală sau chiar transcendentă, , dacă avem în vedere adevărurile profunde de credinţă, în primul rând ale ortodoxiei, prin care poate fi înţeleasă adevărata raţionalitate şi finalitate a dreptului. Putem afirma că legitimitatea fenomenului juridic în ansamblu, dar şi a unei construcţii  normativiste juridice particulare  constă în măsura  în care cuprinde raţiunile divine existenţiale, mai presus decât simplele raţiuni morale umane

Teoriile jus-naturaliste, în toate formele, pe lângă elementele de viabilitate conceptuală mai sus arătate, sunt importante şi prin aceea că se detaşează de orientările empiriste privind fenomenul juridic, subliniind caracterul raţional al oricărei structuri juridice, care se legitimează prin valorile ce constituie sursa existenţei. Finalismul teoriilor jus-naturaliste  este esenţial deosebit de pragmatismul empirist  care  legitimează dreptul  exclusiv prin capacitatea realizării  unor scopuri concrete  dictate de societate  într-un context  istoric determinat.

Există o categorie importantă, am spune noi, piatra unghiulară a răspunsului la întrebarea originii şi sensului dreptului, şi anume aceea de libertate. Cu excepţia teoriilor normativiste, toate celelalte concepţii privind fenomenul juridic includ aprecieri, elaborări teoretice, care se bazează pe înţelegerea libertăţii ca fiind elementul determinat de legitimare a dreptului.

Considerăm că teoriile jus-naturaliste şi raţionaliste asupra dreptului sunt acelea care pun în valoare cel mai bine libertatea şi prin aceasta drepturile naturale ale omului, inerente existenţei acestuia. Aceasta deoarece  libertatea  nu poate fi redusă la expresia normativă şi nici chiar valorică; este o stare ontologică şi prin aceasta naturală a omului  Astfel, o viziune raţionalistă şi naturală asupra dreptului, având în centrul său fiinţa umană, face deosebire între libertăţile normative a căror izvor este legea, iar pe de altă parte Libertatea ca trăsătură esenţială şi existenţială a fiinţei umane. Numai într-o accepţiune ontologică în sensul legăturii indisolubile dintre existenţa umană şi libertate poate fi dat un răspuns raţional şi, credem noi, cuprinzător asupra întrebării metafizice  privind originea  şi legitimitatea dreptului.

Nu în ultimul rând, dorim să remarcăm importanţa concepţiilor jus-naturaliste şi raţionaliste privind dreptul prin explicaţiile conferite asupra stării naturale şi, respectiv, stării sociale a omului. Amintim aici Teoria contractului social, care, în esenţă, reprezintă un sistem conceptual de bază a teoriilor raţionaliste privind dreptul şi prin care se explică nu numai trecerea de la starea naturală la starea socială sau juridică a omului, dar şi legătura între existenţa naturală şi dimensiunea socială a fiinţei umane.

În acest context ideatic, în dorinţa de a marca viabilitatea teoriilor raţionaliste şi jus-naturaliste mai ales în ceea ce priveşte concepţia valorică, umanistă asupra dreptului, realizăm câteva succinte referiri la ideile unor importanţi susţinători a acestor  În primul rând, remarcăm distincţia pe care ilustrul filosoful Kant o realiza între morala ideală şi morala realizată. Morala realizată în concepţia marelui gânditor, este însăşi dreptul, deoarece acesta nu este decât un segment al metafizicii, al cărui fundament îl reprezintă raţiunea practică şi care are la bază imperativul categoric al datoriei, dar şi valoare morală supremă a libertăţii. În distincţia pe care o realizează Kant, morala ideală este întemeiată exclusiv pe libertate, iar morala realizată, dreptul sau legalitatea, cuprinde în sine nu numai libertatea, dar şi constrângerea. [1]

Concepţiile neokantiene continuă în aceeaşi linie în sensul de a căuta legături raţionale între dimensiunea morală a omului şi drept. Şcoala de la Marburg consideră că originea „eului moral” este în „ideea aproapelui”. Conştiinţa de sine implică un corelativ, respectiv o altă conştiinţă. „Aproapele” este condiţia faţă de care conştiinţa eului nici nu este cu putinţă. Reprezentanţii acestei importante şcoli filosofice susţin că nicăieri nu este mai precis realizată conştiinţa de sine decât în ”persoana juridică”, deoarece într-o astfel de structură este vădită corelaţia intimă între eu şi alt eu, deoarece persoana juridică nu este individul izolat al psihologiei, ci, este omul în starea sa socială ca subiect de drept. Desigur, conceptul de „persoană juridică” este  o expresie teoretică, dar corespunde unei realităţi a omului, ca fiinţă socială. mai mult decât atât, acest concept abstract pune în evidență şi dimensiuni caracteristice ale conştiinţei de sine şi ale eului. Eul nu este posibil ca unitate şi conştiinţă de sine decât în comuniune cu alte persoane. Conştiinţa de sine este cu atât mai puternică cu cât conştiinţa de altul este mai vie. Ea este dezvoltarea omului ca persoană a unei totalităţi sociale. Aderenţii acestei şcoli susţin că trecerea de la starea naturală la starea socială a omului nu se poate realiza decât prin etică, care, la rândul ei, este fundamentul dreptului. În această teorie starea juridică a omului cuprinde în cel mai mare grad fundamentul etic, tocmai prin faptul că ea exclude izolarea existenţială a omului şi îl aşează ontologic pe acesta în structuri relaţionale cu aproapele său şi prin acesta cu întreaga societate. Astfel, se explică originea raţională şi etică a dreptului, dar în acelaşi timp şi bazele ontologice ale oricărui sistem juridic care poartă în sine raţionalitatea valorilor morale[2].

O astfel de concepţie, desigur, raţionalistă, sau în limitele raţiunii cum ar fi spus Kant, este totuşi, remarcăm noi, foarte apropiată de sensurile profunde ale teologiei ortodoxe privind înţelegerea omului, prin refuzul categoric al unui eu exacerbat şi închis în egoismul distructiv, iar pe cale de consecinţă afirmarea dimensiunii ontologice şi perene a fiinţei umane, prin relaţiile de comuniune, spunem noi, mult diferite de simplele relaţii juridice, raporturi dintre persoane libere, prin intermediul Persoanei supreme. O astfel de comuniune  este iubirea milostivă care excede juridicului şi relaţiilor juridice, dar îi poate oferi adevărata legitimitate şi finalitate

 Concepţiilor filosofice  raţionaliste şi jus-naturaliste au dus la  conturarea „dreptului natural”, opus pozitivismului juridic, altfel spus, reducerii stării juridice existenţiale a omului, numai la norma scrisă şi la constrângerile care rezultă din acestea. Dreptul natural are în vedere şi atemporalitatea principiilor şi valorilor considerate ca fiind juridice, deoarece ele sunt legate indisolubil de fiinţa umană, de trăsăturile ei perene, raţional existenţiale. În consecinţă, teoria dreptului natural se opune şi relativismului  juridic,  istorismului  şi a dependenţei exclusive a conduitei umane de norma juridică, ea însăşi supusă inevitabil fluctuaţiilor prin voinţa mai mult sau mai puţin arbitrară a guvernanţilor. Dreptul natural situează omul deasupra constrângerilor  statale şi a normelor juridice edictate de către stat, considerând că drepturile omului raţionale şi imuabile, legate indisolubil de fiinţa acestuia, sunt independente de consacrarea lor normativă şi  transcend starea juridică normativă impusă de către stat. Rezultatul este că nu omul este pentru stat, ci statul este pentru om. Caracterul intangibil, imuabil şi transcendent al dreptului natural corespunde valorii perene spirituale a omului, ca persoană şi ca individ, are ca fundament categorii şi concepte raţional – morale şi este legat indisolubil  de dimensiunea raţională a existenţei umane.

În acest sens, Hugo Grotius afirma: „Dreptul natural constă în reguli ale dreptei raţiuni, care arată că o acţiune este din punct de vedere moral corectă sau incorectă după cum corespunde sau nu cu însăşi natura raţională a omului”[3]. Remarcăm două aspecte: în primul rând conceptul „dreptei raţiuni” este foarte apropiat de ceea ce în teologia ortodoxă şi în scrierile patristice este considerată a fi „justa măsură sau darul deosebirii, al dreptei socoteli”, care în esenţă exprimă tot dimensiunea raţional existenţială a fiinţei umane, de data aceasta determinată nu prin ea însăşi, ci prin lucrarea harului.  Al doilea aspect se referă la faptul că regulile dreptului natural nu aparţin voinţei umane, cu atât mai puţin voinţei guvernanţilor care stă la baza edictării de legi pozitive. Ele sunt reguli ce există prin ele însele. Conform dreptului natural, acţiunile sunt prescrise, admise sau interzise, pentru că prin natura lor se înscriu în aceste coordonate. În consecinţă, fundamentul regulilor dreptului natural este însăși libertatea ca darul dumnezeiesc de mare preţ dat   omului şi prin acesta ontologică  şi nu libertăţile juridice. A căror izvor este norma pozitivă. Ceea ce este instituit prin voinţă umană, respectiv prin legile scrise, implică indisolubil constrângerea, îngrădirile,condiţionările ,o libertate raţionalizată şi nu raţională ,relativă şi contigentă.  

Samuel Pufendorf, un celebru filosof şi jurist din secolul al XVII-lea, sublinia importanţa” egalităţii „ca şi concept de bază al dreptului natural. Autorul susţinea că, în măsura în care dreptul natural implică egalitatea tuturor oamenilor în demnitate şi angajează responsabilitatea fiecăruia, omul trebuie să-şi asume coexistenţa sa cu ceilalți, în conformitate cu obligaţia la sociabilitate pe care o cere legea naturală. Egalitatea pe care o impune dreptul natural întâlneşte în felul acesta sociabilitatea, care rezultă din starea naturală a omului[4].

Iată că dreptul natural nu se opune stării sociale a omului, aşa cum aparenţa ar încerca să atare. Dimpotrivă, valorile şi categoriile dreptului natural justifică starea naturală a omului în fenomenalitatea stării sociale.

Montesquieu, un alt reprezentat de seamă al teoriei dreptului natural, subordonează legea pozitivă valorilor morale şi raţionale inerente existenţei umane şi care constituie fundamentul libertăţii acestuia: „A spune că nu este drept sau nedrept, nimic altceva în afară de ceea ce ordonă sau interzic legile pozitive, este totuna cu a spune că înainte de a fi trasat cercul nu erau egale toate razele lui. Raporturile juridice nu sunt altceva decât raporturi de echitate anterioare legii pozitive”[5]. Acelaşi autor sublinia, după părerea noastră cu justificată îndreptăţire, că: „Legea, în general, este raţiune omenească în măsura în care ea guvernează toate popoarele de pe pământ, iar legile politice şi civile ale oricărui popor nu trebuie să fie decât cazurile particulare la care se aplică această raţiune omenească”[6].

Raportul dintre valorile şi raţiunile dreptului natural, iar pe de altă parte, realitatea juridică rezultată din norma pozitivă, poate duce la unele contradicţii sau chiar paradoxuri pe care acelaşi autor le sublinia: „Se poate întâmpla ca orânduirea de stat să fie liberă, iar cetăţeanul să nu fie, ori se poate ca cetăţeanul să fie liber, iar orânduirea de stat să nu fie. În aceste cazuri regimul va fi liber de drept, iar nu de fapt; cetăţeanul va fi liber de fapt, iar nu de drept[7].

O astfel de analiză raţională fundamentează concluzia că originea, sensurile, dar şi finalitatea  dreptului înţeles ca un sistem, coerent de norme juridice, expresie nemijlocită a voinţei statale, sistem supus determinismului cauzal, temporar şi istoric, şi, prin urmare, relativ, nu pot fi decât valorile raţionale şi morale, atemporale, inerente existenţei umane ca şi dimensiune permanentă şi individuală a omului prin care acesta se particularizează în raport cu toate formele existenţiale. Dreptul natural exprimă firea umană şi este normal ca sursa oricărei elaborări pozitive, rezultat al voinţei umane, să îşi aibă legitimitatea şi raţionalitatea în ceea ce se numeşte dimensiunea naturală firească a omului, care este, prin esenţa, sa” etern bună”, aşa cum se arată întemeiat în teologia ortodoxă, omul fiind chipul lui Dumnezeu

Toma d`Aquino, încercând să asigure demnitatea fiinţei umane în spaţiul universal creat, definea dreptul ca fiind: „proporţia unui lucru cu alt lucru. Această proporţie are ca scop stabilirea egalităţii care este obiectul justiţiei”[8]. Acelaşi mare teolog şi filosof, adept al concepţiilor raţionaliste şi naturaliste privind originea şi sensurile dreptului, susţinea că în căutarea justiţiei omul se serveşte de „dreapta raţiune”, care nu este altceva decât realizarea unei armonii existenţiale. Dreapta raţiune este echilibru, iar ca echilibru este „prudenţă”. În concepţia autorului, prudenţa readuce fiinţa umană la echilibru, deoarece este o dimensiune a firii naturale a acesteia şi se constituie ca o contrapondere la libertatea absolută, înţeleasă ca libertinism juridic. Prudenţa limitează liberul arbitru şi implică conştientizarea limitelor impuse de prezenţa altor oameni care au aceleaşi drepturi.

Mai târziu, Hegel susţinea că dreptul este legitim atunci când acesta asigură  libertatea indivizilor, dar această libertate presupune înţelegerea raţiunii existenţei sociale a omului şi, implicit, a statului. Pentru Hegel, raţiunea este atemporală, este spiritul absolut care se materializează în existenţa societăţii şi a statului.

În concepţia lui Georgio del Vecchio, care este un reprezentant de seamă al raţionalismului juridic, ideile neokantiene se constituie ca o reacţie la pozitivismului şi empirismul juridic. Autorul construieşte o teorie a dreptului pornind de la un principiu aprioric, care se constituie ca limită ultimă şi pe care se sprijină întreg edificiul juridic. Acest principiu fundamental este „justiţia” care are ca esenţă starea  naturală existenţială a omului, transpusă în fenomenalitatea socială a acestuia. Georgio del Vecchio face o analiză a concepţiei aristotelice despre justiţie, criticând faptul că în teoria aristotelică apar diferite specii de justiţie, care nu sunt deduse dintr-un singur principiu. „Ceea ce este esenţial în orice specie de justiţie este elementul de inter-subiectivitate sau de corespondenţă în relaţiunile dintre mai mulţi indivizi, care se regăseşte în  ultima analiză, chiar şi acolo unde nu se arată la prima înfăţişare”[9].

Justiţia, ca şi concept aprioric al dreptului natural implică o armonie, o congruenţă şi o proporţie anumită la care se referea şi Leibnitz. Totodată, spunea marele jurist, „nu orice congruenţă sau corespondenţă realizează – în mod propriu – ideea de justiţie, ci numai aceea care se verifică sau poate fi verificată în relaţiunile dintre mai multe persoane; nu orice proporţie între persoane, ci numai aceea care, după cuvintele lui Dante, este o hominis ad hominem proportio. Justiţia, în înţeles propriu este principiu de coordonare între fiinţe subiective”[10].

Prin urmare, dreptul natural îmbină în mod armonios dimensiunea ontologică a firii umane cu raţionalitatea conceptelor apriorice. În consecinţă, este una dintre puţinele teorii în care,  coexistă principiile raţionale unele apriorice  cu starea existenţială naturală, am spune noi sensibilă, a existenţei umane. Spre deosebire de filosofia kantiană, legitimitatea conceptelor raţionale şi a principiilor raţiunii pure în doctrina dreptului natural  rezultă numai din legătura acestora cu dimensiunea naturală existenţială a fiinţei umane. Iată de ce dreptul natural, prin însăşi esenţa sa, este o concepţie raţionalistă, chiar apriorică asupra  fenomenul juridic.

În această scurtă argumentare, pentru importanţa dreptului natural ca explicaţie şi fundament a originii şi sensului dreptului pozitiv remarcăm şi contribuţia marelui jurist şi filosof român Mircea Djuvara, care analizează principiul justiţiei, component de bază al sistemului raţional aprioric al dreptului natural. Pentru ilustru filosof, justiţia, ca principiu, are o dimensiune transcendentală, în sensul că transcende sistemul normativ al dreptului pozitiv. Justiţia poate să fie sau, după caz, să nu fie asigurată prin aplicarea dreptului. Dreptul, ca sistem de norme juridice, nu este întotdeauna echivalent cu principiul justiţiei. Mircea Djuvara a împărţit „caracteristicele justiţiei” în elemente raţionale şi elemente de fapt. Ca elemente raţionale el a sugerat: a) egalitatea părţilor; b) natura obiectivă (raţională) şi logică a justiţiei; c) ideea de echitate, care stabileşte un echilibru al intereselor; d) ideea de proporţionalitate în desfăşurarea justiţiei[11].

Desigur, referirile conceptuale la care am făcut trimite şi pe care le-am analizat pe scurt nu epuizează problematica extrem de interesantă a teoriilor jus-naturaliste şi a dreptului natural. Considerăm că elaborările doctrinare în materie pot conduce la următoarele idei:

a) fenomenul juridic şi implicit starea juridică a omului, legate indisolubil de starea sa socială, nu poate fi reduse numai la pozitivitatea legii. Altfel spus, sistemul normativ pozitiv nu poate fi considerat ca legitim prin el însuşi, deoarece este relativ, temporar, supus voinţei omului, a guvernanţilor, a determinărilor conjuncturale, iar libertăţile pe care le generează poartă în conţinutul lor, inevitabil  şi constrângerea, contigentul, condiţionatul şi determinarea exterioară voinţei umane;

b) dreptul natural reprezintă transpunerea în concepte şi categorii metafizice şi juridice a stării naturale şi raţionale a omului, a firii sale etern bune, aşa cum a fost creată de Dumnezeu. Raţionalitatea dreptului natural rezidă în însăşi raţiunile existenţiale ale omului, raţiuni eterne pe care divinitatea le-a transpus în existenţa concretă a fiinţei umane;

c) sistemul pozitiv normativ al dreptului îşi are legitimitatea nu în propria sa construcţie şi nici măsar în principiile formale construite ale unei legi fundamentale, ci în principiile transcendentale, metafizice al dreptului natural. Corespondenţa dintre raţiunile interne ale legii pozitive, iar pe de altă parte raţionalitatea valorilor morale şi juridice ale dreptului natural se constituie, ca şi criteriu al legitimităţii, normelor pozitive;

d) sub aspect teoretic, dreptul natural cuprinde concepte şi categorii ale raţiunii pure cu caracter aprioric şi, prin urmare, atemporale, dar care cuprind în sine întreaga existenţă naturală a omului.

e) legătura dintre starea naturală şi starea socială a omului, de multe ori privită mai  ales în Teoria contractului social printr-o relaţie de opoziţie, este bine marcată de teoria dreptului natural, pentru care starea naturală a omului poate fi regăsită în întregime în fenomenalitatea sa socială, mai mult decât atât constituie însăşi baza raţională pe care se construieşte întreaga structură socială pe care omul nu o poate refuza şi care, de asemenea, constituie esenţa sa. Altfel spus, starea socială a omului este o expresie a stării sale  naturale, deoarece implică raporturi între persoane libere fără de care conştiinţa de sine ar duce la o existenţă însingurată, închisă într-un egoism absolut, contrară stării fireşti naturale şi raţionale a omului.

f) conceptele şi categoriile dreptului natural pot avea şi o formă concret juridică care exprimă, aşa cum vom încerca să arătăm mai jos, unitatea şi atemporalitatea dreptului. O astfel de formă, contrară relativismului şi istorismului specific pozitivismului juridic, este materializată în ceea ce de regulă se consideră a fi drepturile naturale ale omului imuabile şi intangibile, dar care pot fi exprimate în concepte şi categorii juridice şi consacrate în instrumente juridice.

g) în mod obişnuit, teoreticienii şi adepţii dreptului natural, mai ales în contextul iluminismului filosofic specific secolelor XVIII-XIX, au marcat  şi o separare, după părerea noastă nejustificată, a omului de Dumnezeu. Separând omul de divinitate, teoreticienii  dreptului natural au aşezat ca centru al preocupărilor teoretice fiinţa umană, făcând astfel din aceasta unica sursă a dreptului. Alături de alţi autori avem în vedere în mod deosebit opera de excepţie a Părintelui profesor univ. dr. Dumitru Stăniloae, considerăm că raţionalitatea  dreptului natural este dată de raţiunile divine, aşa cum au fost ele conferite prin creaţie omului. În caz contrar, dreptul natural ar rămâne la un raţionalism pur şi steril, lipsit de deschiderea care să înfrângă orice formă a izolării omului ar însemna reducerea omului la  stadiul de individ,aşa cum de multe ori se întâmplă prin norma pozitivă edictată de stat  şi implicit la situarea omului în constrângerile fireşti ale determinismului temporar şi material în care în mod inevitabil raţiunea umană considerată în limitele ei există şi se manifestă.

h. Dreptul natural  este singurul care  poate  întemeia şi explica  unitatea şi atemporalitatea dreptului ,prin raportările la valorile etern umane , în primul rând: demnitatea, libertatea, egalitatea  şi identitatea de fiinţă, toate purtând  pecetea raţiunilor divine create  sădite în om, singura fiinţă care poartă chipul lui Dumnezeu şi este chemată să dobândească asemănarea cu Dumnezeu.

 

II.Paradigme ale unităţii şi atemporalităţii dreptului

Există ceea ce juriștii numesc instrumente ale dreptului, altfel spus expresii pozitive ale raţionalităţii dreptului natural prin care valorile raţionale şi morale ale fiinţei umane, considerate în permanenţa lor ontologică, se regăsesc . Noi le considerăm paradigme ale dreptului În cele ce urmează dorim să concretizăm această realitate prin câteva succinte referi la ceea ce teoreticienii numesc „drepturile omului”, drepturi care nu se suprapun întrutotul în sfera „drepturilor cetăţeanului” sau a drepturilor constituţionale fundamentale. Drepturile omului  sunt imuabile şi intangibile şi au la bază categorii şi concepte apriorice  al dreptului natural şi mai ales nu depind de consacrarea lor prin  legea scrisă  fie şi Constituţia

Drepturile omului, în esenţă drepturile naturale necesită existenţa unei anumite concepţii raţionale al cărui principiu de bază reprezintă identitatea existențială a omului indiferent de aspectul concret  , conferită de  determinismul  socială  istoric,politic cultural etnic sau religios. Primul principiu al unei astfel de raţionalităţi îl reprezintă egalitatea tuturor oamenilor. Nu este vorba de egalitatea în faţa legii la care se referă dreptul pozitiv, ci egalitatea oamenilor considerată din punct de vedere a identităţii naturale de fiinţă a acestora,  şi prin „demnitatea” întotdeauna aceeaşi, invariabilă  a fiinţei umane, indiferent de contextul istoric, social, politic în care există. Spunea  Părintele Arsenie Papacioc, referindu-se la demnitatea nepreţuită a fiinţei umane,  că: ”omul valorează cât valorează Hristos după trup„.

Omul, indiferent de statutul său politic, de gradul de cultură sau civilizaţie, de rasă sau religie, este considerat a fi pretutindeni acelaşi, fără deosebire de formele concrete de manifestare ale existenţei. Remarcăm în această privinţă rădăcinile adânci ale unei astfel de concepţii asupra egalităţii, respectiv principiul identităţii tuturor oamenilor, care este comun atât în doctrina creştină ortodoxă, cât şi spunem noi, pentru dreptul natural. Conform doctrinei creştine, originea şi sfârşitul fiind comune tuturor, toţi oamenii participă în mod egal la demnitatea pe care acesta o întemeiază: este vorba despre afirmarea egalităţii tuturor oamenilor, înzestraţi cu aceeaşi deminate, aşa cum a formulat-o şi Sfântul Apostol Pavel în epistola către Galateni (III, 28): „Numai este iudeu, nici elin, nu mai este nici rob, nici liber”[12].

Principiul egalităţii în această formă pe care am expus-o reprezintă esenţa concretizării teoriei dreptului natural în ceea ce numim drepturile omului. Dreptul natural domină astfel proclamările solemne şi sistemice ale unor importante instrumente politice şi juridice elaborate în perioada contemporană. Astfel: Declaraţia dreptului din Virgina din 12 iunie 1776, afirmă că: ”Toţi oamenii sunt, prin natura lor, liberi şi independenţi. În preambulul Declaraţiei de Independenţă a Statelor Unite ale Americii din 4 iulie 1776 se proclamă că: „Toţi oamenii au fost creaţi egali; ei sunt înzestraţi de Creator cu anumite drepturi inalienabile”.

Faţă de  înaintaşi, astăzi se constată o rezervă sau chiar  o reţinere tot mai accentuată de a face referire la  sacru, la Dumnezeu  în Constituţie şi în legi, preferându-se  profanul  contingent  şi aflat exclusiv la măsurile finite  şi determinate material  şi temporar ale omului.

„Declaraţia Franceză a Drepturilor Omului şi Cetăţeanului” din 26 august 1789 are ca obiect expunerea „drepturilor naturale, inalienabile şi sacre ale omului”. Acest document recunoaşte că natura umană fiind identică în cazul tuturor oamenilor, aceştia beneficiază fără deosebire de drepturile care decurg din specificul naturii umane. Egalitatea concepută ca identitate existenţială întru demnitate, altfel spus egalitate ontologică şi nu juridică, este primul principiu raţional, am spune noi aprioric, al oricărei construcţii privind drepturile naturale ale oamenilor.

„Declaraţia Universală a Drepturilor Omului” adoptată de Organizaţia Naţiunilor Unite la data de 10 decembrie 1948, este  un instrument mai mult decât juridic, dar, din nefericire aproape ignorat de practicieni şi politicieni în preocuparea acestora excesivă spre pozitivismul juridic impus de era globalizării, eră care este opusă unităţii şi armoniei şi duce inevitabil la o diversitate uniformă aşezată sub o falsă şi efemeră formă care se doreşte a fi unitară. Este un document important, care, în opinia noastră, reprezintă consacrarea în plan juridic contemporană cea mai pregnantă a dreptului natural.

Preambulul acestui  instrument juridic consacră „unitatea familiei umane” şi proclamă în primul articol că „toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi drepturi”. Subliniem încă o dată că se consacră egalitatea ontologică a fiinţelor umane purtătore în sine a rațiunilor create divine, şi nu egalitatea formal juridică în faţa legii.

Drepturile omului, enunţate în instrumentul juridic mai sus menţionat, fac trimitere la identitatea universală a persoanei umane şi, prin aceasta, au o valoare  care transcende politicul relativismul şi istorismul specific legii pozitive. Este vorba de identitatea de fiinţă a omului care nu exclude, ci dimpotrivă  implică şi explică diversitatea existenţială , fără de care  nu se poate concepe  unitatea. După  modelul  Trinitar  omul este unic în fiinţă dar divers  prin ipostasul său. Numai astfel poate exista libertatea şi nu într-o uniformitate generalizantă,  aşa cum actuala eră a globalizării încercă să o impună

Unitatea şi atemporalitatea, ca raţiune a fiinţei umane, aşa cum este înţeleasă de teologia creştin ortodoxă, reprezintă fundamentul permanenţei dreptului omului şi, prin aceasta, existenţa unui segment al stării juridice a omului care transcende determinismul temporar şi cauzal şi relativ al fenomenologiei juridice.

Este remarcabil faptul că în multe din instrumentele juridice internaţionale în materie, drepturile omului apar ca „recunoaşteri” sau ceea ce este aproape acelaşi lucru ca „declaraţii” de drepturi. Dacă formularea drepturilor este contigentă şi depinde de decizii politice – fiind, din această cauză, în continuă evoluţie - , înseamnă că ea nu este o activitate de creare, ci de recunoaştere a „dreptului de a fi om”, valoare permanentă şi anterioară oricărui act politic.

Noţiunea de drepturi ale omului  transcende recunoașterea prin intermediul normelor pozitive. Legitimitatea normelor pozitive există în măsura în care nu creează drepturile omului, ci le recunosc, transpunându-le în categorii juridice, conferindu-le şi un regim de protecţie adecvat.

În acest sens, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, la care am făcut referire, proclamă în preambul „recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiilor umane şi a drepturilor lor egale şi inalienabile.” Acesta este fundamentul libertăţii, al dreptăţii şi al păcii în lume. 

Raţiunile acestui document regăsite în întreaga filosofie a dreptului natural aşează, pe primul plan omul, iar statul şi societatea sunt existenţe subsidiare care îşi găsesc legitimitatea numai în măsura în care garantează pentru om realizarea fiinţei sale raţional – naturale. Unii autori consideră că Declarația Universală a Drepturilor Omului are prin aceasta un caracter individualist, datorită rolului redus acordat individului faţă de colectivitate. În opinia noastră, acest instrument internaţional exprimă din plin sociabilitatea omului, dar ca persoană spirituală şi liberă prin care se determină însăşi configuraţia statului şi societății. Spunea în acest sens Părintele prof. dr. Dumitru Stăniloae că „nu omul este pentru natură, ci natura este pentru om”.  Este deosebit de interesant formularea din art. 29 alin. 1 din acest important document  potrivit căruia „individul are îndatoriri numai faţă de comunitatea în care este posibilă dezvoltarea liberă şi deplină a personalității sale.

Aceste modeste consideraţii vor a se constitui ca un început pentru o pledoarie mai amplă în ceea ce priveşte originea, sensurile şi finalitatea naturală a legii pozitive, care în sens pragmatic ar însemna recurgerea la valorile raţional - morale ale dreptului natural în primul rând principiul egalităţii, al identităţii şi al demnităţii fiinţei umane în raport cu orice act de justiţie, valori atât de puţin consacrate şi dezvoltate în diferitele forme normative ale pozitivismului juridic actual, civil sau penal. Nu dorim să insistăm asupra acestui aspect, dar remarcăm că actualele Coduri penale, instrumente juridice extrem de importante pentru libertatea omului, nu cuprind aproape nimic din ceea ce însemnează valorile eterne, atemporale, exprimate de teoria dreptului natural.


[1] A se vedea pentru dezvoltări Istoria filosofiei moderne, perioada contemporană, Vol. III, Bucureşti, 1938, p.158-159
[2] A se vedea pentru dezvoltări, Nicolae .Popa, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Dan Claudiu Dănişor, Filosofia dreptului. Marile curente, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p.103; Istoria filozofiei moderne, op. cit, p.162-165.
[3] Hugo Grotius, Despre dreptul războiului şi al păcii, Editura Ştiinţifică Bucureşti, 1968, p.84
[4] Pentru dezvoltări a se vedea Nicolae Popa, ş.a, Filosofia Dreptului. Marile curente. Op.cit. p.108-114
[5] Montesquieu, Despre spiritul legilor, Editura Ştiinţifică Bucureşti, 1964, p.11
[6] Idem, p.17
[7] Idem, p.203
[8] A se vedea pentru dezvoltări Marius Andreescu, Principiul proporţionalităţii în dreptul constituţional, Editura C.H. Beck, Bucureşti, p.22-23
[9] Georgio del Vecchio, Justiţia, Editura cartea românească Bucureşti, 1936, p.64
[10] Idem, p.33
[11] Pentru dezvoltări a se vedea Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului., Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, editura All Beck, Bucureşti 1998, p.268; Marius Andreescu, Principiul proporţionalităţii în dreptul constituţional, Op. cit., p. 31
[12] Pentru dezvoltări a se vedea Frederic Sudre, Drept European ş internaţional al drepturilor omului, Editura Polirom, Bucureşti, 2006, p.45-49
14-07-2016
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu