Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Familia. Copiii. Educaţia. VocaţiaNr. vizualizari: 1654

Ora de religie în şcoli - înfrângere morală a justiţiei, dar şi prilej de mărturisire şi victorie a libertăţii de conştiinţă

Lector univ. dr. Marius Andreescu
Tags: libertatea conștiinței; libertate religioasa; ora de religie;

 Judecător – Curtea de Apel Piteşti 
Lector universitar – Universitatea din Piteşti

Este regretabil că, în realizarea menirii sale nobile, uneori justiţia rămâne la precaritatea fenomenală existenţială şi nu consfinţeşte prin hotărârile pronunţate realitatea libertăţii de conştiinţă, aşa cum este fundamentată de gândirea filozofică şi teologică, pe care, în puţine cuvinte, am încercat să o conturăm în articolul „În numele libertăţii de conştiinţă”.

Ne referim la Decizia nr. 669 din 12 noiembrie 2014 a Curţii Constituţionale a României,[1] prin care instanţa constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate, constatând că dispoziţiile art. 9 alin. 1 şi alin. 2 teza a II-a şi a III-a din Legea învăţământului nr. 84/1995, precum şi dispoziţiile art. 18 alin. 1 şi alin. 2 teza a II-a şi a III-a din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, potrivit cărora studiul religiei este o disciplină care face parte din trunchiul comun al materiilor pentru învăţământ, sunt neconstituţionale.

 Dincolo de orice comentarii, redăm în esenţă, argumentarea instanţei noastre constituţionale pentru a fundamenta această soluţie: Curtea constată că modul în care legiuitorul, prin textele de lege mai sus menţionate, a reglementat oferta educaţională la disciplina Religie, este de natură să afecteze libertatea de conştiinţă. Se apreciază că aceste texte de lege contravin dispoziţiilor art. 29 alin. 1 din Constituţie, potrivit cărora individul se bucură de libertatea neîngrădită a gândirii, a conştiinţei şi a credinţei religioase. Se mai reţine că există obligaţia negativă a statului de a nu interveni în formarea sau aderarea la o convingere sau o credinţă religioasă, iar, pe de altă parte, există şi obligaţia pozitivă, potrivit căreia, în măsura în care persoana se manifestă în sensul studierii sau receptării studierii unui anumit cult sau credinţă religioasă, să creeze cadrul legislativ şi instituţional necesar exercitării acestor drepturi. Instanţa constituţională consideră totuşi că în nici un caz o persoană nu poate fi pusă în situaţia de a-şi apăra sau proteja libertatea conştiinţei, pentru că o asemenea abordare „ar contraveni obligaţiei negative a statului, care, în virtutea acestei obligaţii, nu poate impune studierea religiei”. În concluzie, în opinia Curţii, este necesar să existe o opţiune clară, precisă din partea elevului sau a ocrotitorului legal pentru studiul religiei.

În opinia noastră, o astfel de argumentare este contrară spiritului reglementărilor cuprinse în normele mai sus menţionate, care în redactarea lor iniţială confereau suficient de multe garanţii privind dreptul la liberă opţiune a elevului sau a părinţilor pentru studiul religiei, chiar dacă această disciplină era inclusă în trunchiul comun al disciplinelor predate în şcolile de stat.

Obligaţia negativă a statului, de care face vorbire Curtea Constituţională, nu prezintă relevanţă juridică faţă de prioritatea impusă statului de a garanta libertatea de conştiinţă, inclusiv prin formele învăţământului religios inclus în disciplinele de bază din sistemul educaţional. Prin urmare, decizia Curţii Constituţionale reprezintă o diminuare a garanţiilor constituţionale ale libertăţii de conştiinţă, fapt interzis de dispoziţiile art. 152 alin (2) din Constituţie dar şi de jurisprudenţa constantă a Curţii Drepturilor Omului. Totodată, este şi o restrângere nejustificată a acestei libertăţi, prin scăderea gradului de protecţie juridică, fiind în contradicţie în acest fel cu exigenţele principiului proporţionalităţii, aşa cum este el consacrat de art. 53 din Constituţie.

Mai mult decât atât, trebuie să subliniem că, potrivit art. 1 alin.(3) din Constituţie, autorităţile statului, inclusiv Curtea Constituţională, sunt obligate să interpreteze şi să aplice legea şi Constituţia, în raport cu tradiţiile democratice ale poporului român. Or, aşa cum am precizat în scurtele consideraţii istorice mai sus expuse, libertatea de conştiinţă, sub forma libertăţii religioase, şi mai mult decât atât consacrarea juridică a ortodoxiei ca religie dominantă în stat, face parte din valorile tradiţionale democratice edificate de-a lungul veacurilor şi reflectate juridic în Constituţiile din 1866 şi 1923.

Ce este şi mai grav este că instanţa constituţională, printr-o altă hotărâre, este vorba de Decizia nr. 306 din 27 martie 2012[2] având acelaşi obiect referitor la critica de constituţionalitate a reglementărilor normative mai sus amintite, autorul excepţiei de neconstituţionalitate fiind aceeaşi persoană, a respins ca neîntemeiată excepţia invocată, motivând în esenţă că este garantat dreptul părinţilor sau a tutorilor de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine, întrucât, potrivit dispoziţiilor legale menţionate, la solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinţilor sau a tutorelui legal, elevul poate să nu frecventeze orele de religie. Prin urmare, Curtea a constatat că nu sunt încălcate dispoziţiile art. 29 alin. 1 şi ale art. 32 alin. 7 din Constituţie cu privire la garantarea învăţământului religios.

 Nu este o simplă diferenţă de jurisprudenţă, ci este o contradicţie esenţială, care din punct de vedere logic lipseşte de autenticitate şi valoare şi, am spune noi, de legitimitate Decizia nr. 669/12 noiembrie 2014 a Curţii Constituţionale.

Este evident că această ultimă decizie reprezintă o înfrângere morală a justiţiei constituţionale care nu a cunoscut sau nu vrea să cunoască realitatea profundă dincolo de fenomenalitatea politică sau socială a conştiinţei şi a libertăţii.

Cu toate acestea, înfrângerea morală a justiţiei a dus la o victorie a libertăţii de conştiinţă, pentru că o astfel de hotărâre judecătorească a fost, cum spune Mântuitorul „prilej de mărturisire”. În timpul care a trecut, majoritatea elevilor sau a părinţilor au mărturisit libertatea conştiinţei şi credinţa ortodoxă şi au solicitat frecventarea cursurilor de religie, ba mai mult, există şi organizaţii ale părinţilor care susţin o astfel de iniţiativă.

Mărturisirea de credinţă şi, implicit, a libertăţii conştiinţei este de fapt confirmarea profunzimii omului ca persoană spirituală liberă ce depăşeşte, prin voinţa sa, graniţele artificiale sau constrângerile impuse uneori vremelnic de hotărârile justiţiei ce rămân într-o fenomenalitate şi aparenţă lipsită de valoare.

 


[1]                  Publicată în M.Of. nr.59 din 23 ianuarie 2015

[2]                  Publicată în M.Of. nr. 388 din 11iunie2012

22-03-2015
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu


CARTI/produse despre:
Libertatea Conștiinței, Libertate Religioasa, Ora De Religie,