Folosim cookies de navigare (ce nu pot fi dezactivate) și de analiza a traficului (inactive, ce pot fi activate prin click pe Accept) | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica şi Neamul.Politica.LumeaNr. vizualizari: 1731

În numele libertăţii de conştiinţă

Dr. Marius Andreescu
Tags: libertatea conștiinței;

  Judecător – Curtea de Apel Piteşti 
Lector universitar – Universitatea din Piteşti

Conştiinţă şi libertate

Omul este singura fiinţă care, prin facultăţile raţiunii, poate să mediteze asupra existenţei, dar şi asupra gândurilor proprii, astfel spus, posedă capacitatea de a reflecta şi de a interoga, pe sine, şi lumea exterioară, căutând răspunsuri şi, dacă se poate, certitudini la întrebările sale.

Reflecţiile asupra gândului dau sensuri existenţiale prin care omul se concepe şi uneori se defineşte pe sine, îşi recunoaşte şi îşi afirmă locul său în lume şi în univers. Încercăm a spune că reflecţia asupra gândului, întoarcerea gândului asupra sa însăşi, sau cum spun filozofii raţionalişti „gândirea care se gândeşte pe sine”, este mai mult decât meditaţia filozofică sau o simplă construcţie logică, deoarece reflecţia nu are un caracter pur formal, ci unul existenţial. Gândul care se gândeşte pe sine vizează nu numai raţiunea, ci şi existenţa sau fiinţa ca atare. Aceasta este conştiinţa, ca particularitate ontologică a fiinţei ce se întemeiază pe capacitatea reflexivă a raţiunii. Prin conştiinţă pot afirma propria mea existenţă ca fiinţă raţională, prin acel „eu sunt”, nu atât prin incertitudini existenţiale, aşa cum spunea Descartes, nici prin certitudinile formale ale raţiunii, ci prin simţirea înțelegătoare, raţională, care îmi relevă sinele şi sensurile conferite de reflecţia asupra sinelui, asupra lumii şi asupra universului.

Conştiinţa este proprie fiinţei umane, diferenţiind-o pe aceasta de orice altă formă existenţială, şi prin care omul este înţeles în individualitatea sa, dar şi prin apartenenţa la întreaga umanitate. Conştiinţa este rezultatul relaţiei omului, prin facultăţile raţionale şi ale simţirii înţelegătoare cu sine însuşi, cu natura, cu societatea, dar şi cu Fiinţa Supremă. Sensurile existenţiale nu se regăsesc în simple cunoştinţe, ci în faptele de conştiinţă ce reprezentă conţinutul acesteia.

Conştiinţa nu este un gol existenţial, ci este întotdeauna conştiinţă „a ceva” sau „întru ceva”. Determinaţiile de conţinut generează două forme sau dimensiuni: conştiinţa eu-lui şi conştiinţa de sine.

 În general, gândirea filozofică şi psihologică a subliniat că sinele este mai vast decât eu-l, îl integrează pe acesta şi este mai mult decât eu-l: „Iar sinele care a rupt cercul eu-lui, este întotdeauna susceptibil de lărgire, ca fiind orizontul mişcător în care te adevereşti în adânc”[1]. Pentru Carl Gustav Jung, „sinele” se referă la o entitate care nu o înlocuieşte pe cea desemnată până acum prin conceptul de „eu”, ci mai degrabă o include pe aceasta în sfera sa, ca un supraconcept. În viziunea marelui psiholog, prin „eu” se înţelege acel factor complex la care se raportează toate conţinuturile conştientului. El constituie centrul câmpului conştientului, iar în măsura în care acesta include personalitatea empirică în sfera sa, eu-l este subiectul tuturor actelor personale ale conştientului. „Raportarea unui conţinut psihic la eu reprezintă criteriul conştiinţei acestuia, deoarece nici un conţinut nu este conştient dacă nu este reprezentat unui subiect”[2].

Reţinem, ca un aspect comun gândirii filozofice şi psihologice, înţelegerea conştiinţei prin ideea de subiect şi, spunem noi, şi prin ideea de persoană conferită omului.

Pentru Jung, deşi eu-l se bazează pe întregul „câmp al conştientului”, el nu este acest câmp, ci doar punctul de referinţă delimitat de factorul somatic, psihologic. Prin „eu” se obţine doar o imagine a personalităţii constituite, dar personalitatea totală este mult mai complexă. „Sinele” este pentru „eu” un dat obiectiv pe care libertatea de voinţă a „eu-lui” în câmpul conştientului nu îl poate schimba. Şi spune Jung: „De aceea am propus să numim sine, personalitatea totală care, deşi nu este în întregime sesizabilă, este totuşi prezentă. Eu-l este, prin definiţie, subordonat sinelui şi se raportează la aceasta ca parte la întreg”.[3]

 La Constantin Noica, înţelegerea raportului dintre sine şi eu se realizează pe trei paliere: 1) înţelegerea sinelui în pasivitatea eu-lui, „ca o conştiinţă mai adâncă a acestuia”, se poate înţelege că sinele este faţă de eu un arhetip; 2) sinele poate fi expresia activă a eu-lui: ca ideal, conştiinţă etică, libertate. Aici sinele este un modelator al eu-lui; 3) Sinele, ca expresie a lucidităţii eu-lui, fiind determinat de „libertatea care şi-a aflat necesitatea”. Sub termenul de luciditate se ascunde cel de conştiinţă, respectiv câmpul conştientului, cum e numit de Jung[4]. Pentru Constantin Noica, „eu-l” se află într-un proces dialectic de ridicare la sine. În această devenire, omul şi creaţia lui sunt expresia libertăţii sinelui superior care reprezintă fiinţa. De aceea, devenirea este înţeleasă de Noica ca fiind orientată spre fiinţă, prin trecerea progresivă de la eu la sinele mai adânc.

În raport cu aceste succinte reflecţii filozofice, se poate reţine că filozofia şi psihologia evidenţiază complexitatea conştiinţei, ca dimensiune ontologică fundamentală a fiinţei umane. Această complexitate şi adâncime de conţinut nu exclud ci, dimpotrivă, presupun unitatea conştiinţei bazată la rândul ei pe unitatea fiinţei. Conştiinţa, pe care numai omul ca fiinţă raţională o posedă, este unitară, dar se manifestă în două forme: conştiinţa eu-lui al cărui conţinut este fenomenalitatea existenţială a omului, ca fiinţă finită, în natură şi în societate, supus determinismului material şi temporar şi prin aceasta precarităţilor existenţiale, iar pe de altă parte, conştiinţa de sine proprie omului care s-a cunoscut pe sine şi adevăratul sens al existenţei aflat dincolo de finitudine şi determinismul natural, transfigurându-şi, prin această cunoaştere şi conştiinţă, fiinţa, şi devenind ceea ce este prin fire, persoană şi personalitate spirituală şi ca atare liber.

Omul poate rămâne însă un simplu individ încorsetat de legile naturii şi ale societăţii, dacă prin voinţă, credinţă şi cultură nu transcende limitele eu-lui şi nu-şi descoperă sensul său adevărat în Fiinţa Supremă şi în viaţa veşnică, ajungând astfel la conştiinţa sinelui inepuizabil în profunzimile sale. Trecerea de la conştiinţa eu-lui la conştiinţa de sine este, în esenţă, devenirea omului de la individ la persoană spirituală, liberă, aflată în relaţie infinită şi indefinită de iubire cu Dumnezeu, cu oamenii şi cu toată firea. Şi concepţiile filozofice remarcă o astfel de diferenţiere între omul, ca fiinţă finită, iar pe de altă parte, personalitatea umană definită prin libertatea sa. Unde nu este libertate, adică acolo unde este numai conştiinţa finită a eu-lui, nu şi a persoanei, este număr, cum bine spunea Constantin Noica”.

Problematica unităţii conştiinţei şi a fiinţei este evident obiect pentru meditaţia teologică. Iată ce spunea, în acest sens, cuviosul Isaia Pustnicul: „Să stăruim, iubiţilor, în frica lui Dumnezeu, păzind şi păstrând făptuirea virtuţilor, nepricinuind sminteli conştiinţei noastre, ci luând aminte la noi înşine în frica lui Dumnezeu. Să facem aceasta până se va elibera şi ea împreună cu noi, ca să se producă între noi şi ea o unire, încât să ajungă paznica noastră, arătându-ne orice lucru în care e primejdie să cădem. Dar, de nu ascultăm de ea, se va despărţi de noi, lăsându-ne să cădem în mâinile vrăjmaşilor noştri şi nu ne va mai ajuta[5].

Comentând acest text, părintele profesor Dumitru Stăniloae remarca dualitatea dintre conştiinţă şi fiinţa noastră. Conştiinţa e cea prin care ne putem păzi fiinţa de atracţiile precarităţilor existenţiale, iar scopul existenţei este să realizăm unitatea dintre conştiinţă şi fiinţa noastră. Spunea în acest sens părintele profesor Dumitru Stăniloae: „Sunt trei şi în om, deosebit de al Treilea suprem. Conştiinţa ca al treilea în om (deosebită de eu şi de fiinţa proprie) e puternică în om, mai ales când are în ea pe al Treilea suprem, sau pe Dumnezeu[6].

Omul care a ajuns la conştiinţa sinelui este persoană şi prin aceasta liber întru comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii. Părintele profesor Dumitru Stăniloae spunea că omul, ca persoană, este „duh şi libertate” şi, în acelaşi timp, taină şi lumină, este o „taină a luminii”. Conştiinţa de sine a omului este un adânc de iubire şi smerenie pentru că ea este legătura infinită şi indefinită a persoanei umane cu Persoana Supremă. Această comuniune este totuşi ordinea superioară determinismului natural, pentru că nu este constrângătoare şi nici finită, ci infinită în iubire, este ordinea pe care a relevat-o Mântuitorul în poruncile sale şi în mod deosebit prin porunca iubirii, porunca desăvârşirii şi porunca sfinţeniei.

 Se poate spune că reflecţia filozofică autentică despre conştiinţă este susţinută de adevărurile de credinţă din revelaţia naturală şi supranaturală, adevăruri atât de frumos exprimate în multe scrieri patristice.

Părintele Arsenie Boca spunea despre conştiinţă: „E un grai tăcut, o chemare lină, pe care o auzi sau o înţelegi că vine dinlăuntru, dar totuşi de dincolo de tine, de la Dumnezeu. Însuşi cuvântul con-ştiinţă înseamnă a şti împreună la fel. Iar ce ştiu împreună, la fel, sunt Dumnezeu şi omul. Prin urmare, cugetul sau conştiinţa e ochiul în care vede Dumnezeu pe om şi acelaşi ochi prin care vede omul pe Dumnezeu. Cum îl văd aşa mă vede – aşa simt că mă vede – vedere deodată dinspre două părţi”.[7] Şi tot părintele Arsenie Boca afirma: „Când ai conştiinţa curată, să nu te temi niciodată de nimic”.[8]

Una dintre cele mai frumoase reflecţii despre conştiinţă o întâlnim la Ava Dorotei: „Când a făcut Dumnezeu pe om, a sădit în el ceva dumnezeiesc, ca un gând mai fierbinte şi luminos, având calitatea unei scântei care luminează mintea şi arată acesteia deosebirea binelui de rău. Aceasta se numeşte conştiinţă şi ea este legea firii lui”. [9]

În acelaşi sens, Marcu Ascetul se referă la conştiinţă ca proprie firii omului: „Conştiinţa e o carte naturală. Cel ce o citeşte cu fapta face experienţa ajutorului dumnezeiesc. Conştiinţa bună se află prin rugăciune, iar rugăciunea curată prin conştiinţă. Căci una are trebuinţă de alta prin fire”.[10]

Dacă examinăm relaţia dintre conştiinţă şi cunoaştere, putem spune că nu există o identitate între cele două facultăţi ale firii umane, dar se presupun reciproc. Suma cunoştinţelor ştiinţifice sau de orice fel nu formează conştiinţa. Prin conştiinţa de sine cunoştinţele primesc sensul lor firesc. Pe de altă parte, conştiinţa este altceva decât discursivitatea raţiunii sau sensibilitatea intelectului. Ea este reflecţie asupra gândului, asupra conceptelor, categoriilor pe care le construiesc sensibilitatea intelectuală sau raţiunea cunoscătoare şi este, în esenţă, comuniunea existenţială profundă între persoane. În conştiinţa de sine, aşa cum o definesc părinţii filocalici, dispare dihotomia proprie cunoaşterii raţionale dintre subiect şi obiect. Prin conştiinţă, înţeleasă în relaţia de comuniune interpersonală, cunoştinţele dobândesc unitate şi sensul lor, deoarece conştiinţa eu-lui, dar în mod deosebit a sinelui, nu poate aparţine decât persoanei. O astfel de idee este magistral construită de părintele profesor Dumitru Stăniloae: „Acelaşi lucru ni-l atestă şi cuvântul con-ştiinţă. Eu nu mă cunosc pe mine fără o relaţie cu ceilalţi. În ultimă instanţă, eu cunosc sau sunt conştient de mine în relaţie cu Dumnezeu. Lumina cunoaşterii mele privitoare la lucru sau la mine însumi, se proiectează peste chipul uman, comunitar, din comuniunea personală supremă. Nu suntem conştienţi de noi înşine decât în relaţie cu altul şi, în ultimă instanţă, în faţa lui Dumnezeu. Eu-l singur n-ar mai avea conştiinţă; prin conştiinţă el este un „loc” spiritual al său în relaţie cu alţii. În conştiinţa de sine el sporeşte odată cu sporirea în cunoaşterea de sine, iar aceasta sporeşte odată cu sporirea în cunoaşterea lui Dumnezeu şi a semenilor, dar şi a lucrurilor”.[11]

Spre deosebire de conştiinţa eu-lui mărginită în finitudinea existenţială, conştiinţa de sine are proprie libertatea în ordinea pe care o conferă poruncile divine. Omul care a devenit persoană este conştient că depinde de Dumnezeu şi prin aceasta este stăpân pe sine însuşi, fiind stăpânit de Dumnezeu, iar din rob al păcatului devine „rob al libertăţii", prin nepărtinire, lucrarea virtuţilor, dar şi prin harul sfânt. Este rob al libertăţii pentru că trăieşte în comuniunea iubitoare infinită cu Dumnezeu şi cu semenii şi prin aceasta se înscrie într-o ordine sau în ceea ce filozofii numesc „legea libertăţii”.

 Conştiinţa este o dimensiunea naturală prin care omul devine ceea ce este şi se diferenţiază în mod categoric de orice altă formă existenţială. Astfel, realitatea naturală în manifestările sale existenţiale se transformă conform legilor cauzalităţii, cum spune Kant. Spre deosebire, omul prin conştiinţa sa şi în forma supremă conştiinţa de sine nu se transformă, ci devine, conform legilor libertăţii, după spusele aceluiaşi mare filozof. Părintele Teofil Părăian spunea că omul devine ceea este el, sensul existenţei sale fiind orientat spre realizarea şi descoperirea conştiinţei de sine.

 În consecinţă, libertatea este proprie conştiinţei de sine. Nu poate fi concepută conştiinţa de sine în marginile determinismului natural sau supusă unor constrângeri, condiţionări sau orice fel de limitări impuse de legea juridică şi, în general, de legea socială.

Acest fapt este foarte bine subliniat în scrierile patristice, care relevă că libertatea omului devenit persoană spirituală este inerentă conştiinţei de sine. Pentru profunzimea gândului redăm una dintre cele mai frumoase meditaţii filocalice asupra libertăţii omului, ca persoană conştientă de sine, în comuniunea sa de iubire cu Dumnezeu şi cu semenii: „Dumnezeu a făcut pe om liber, ca să poată înclina spre bine. Dar înclinând spre bine, prin voie liberă, nu e în stare să-l împlinească fără ajutorul lui Dumnezeu. Că s-a scris: nu e de la cel ce voieşte, nici de la cel ce aleargă, ci de la Dumnezeu care miluieşte (Rom. 9, 16). Dacă deci îşi apleacă omul inima spre bine şi cheamă pe Dumnezeu în ajutor, luând aminte la dorinţa lui cea bună, dăruieşte putere lucrării lui. Şi aşa se întâlnesc amândouă; libertatea omului şi puterea lui Dumnezeu. Căci binele vine de la Dumnezeu dar se împlineşte de către sfinţii lui. Şi aşa se slăveşte Dumnezeu în toţi şi el îi slăveşte pe ei”.[12]

Starea juridică a omului îngustează şi chiar constrânge la limite fenomenale inepuizabilitatea conştiinţei de sine, dar şi a libertăţii proprie, firii omului ca persoană spirituală, deoarece legea, oricât de generoasă ar fi, rămâne în limitele finitudinii umane, chiar şi atunci când încearcă să conceptualizeze, să recunoască şi să garanteze acest dar divin nepreţuit al omului, care este libertatea de conştiinţă despre care părintele Arsenie Boca spunea că „este cel mai adânc bun spiritual pe care îl are omul la îndemână în viaţa sa”. Prin urmare, libertatea de conştiinţă fiind un bun spiritual, mai mult decât bunurile materiale, trebuie cultivată, dezvoltată şi mai ales apărată faţă de orice fel de constrângeri şi ingerinţe, unele venind chiar din aplicarea deformată în raport cu sensurile existenţiale profunde a principiilor şi normelor dreptului.

Ar mai fi de adăugat că libertatea conştiinţei face parte din aşa numitele drepturi naturale ale omului preexistente, în opinia unor autori, consacrărilor în normele constituţionale sau de altă natură. Prin urmare, nu legea este aceea care determină şi dă conţinut libertăţilor individuale şi drepturilor fundamentale, ci invers, legitimitatea oricărei legi decurge direct din modul în care libertăţile şi drepturile fundamentale preexistente sunt reflectate în norma juridică.

Apreciem că acesta este un imperativ social pentru a contura în acest fel posibilitatea libertăţii omului în mediu social. În ipoteza în care libertatea este determinată de lege, înţeleasă ca act normativ şi nu ca lege morală, realitatea dominantă este constrângerea şi neautenticul existenţial, deoarece orice lege juridică, prin esenţa sa, este o formă de limitare şi de restrângere sau condiţionare a libertăţii omului şi, cu atât mai mult, al libertăţii de conştiinţă.

Uneori dreptul reflectă dimensiunea naturală a conştiinţei şi a libertăţii şi mai ales anterioritatea acestora faţă de consacrarea normativă. În instrumentele juridice universale clasice privind drepturile şi libertățile fundamentale ale omului, în mod obişnuit există formula potrivit căreia „statele recunosc drepturi şi libertăţi fundamentale”, prin urmare nu le construiesc normativ şi nu le impun ca un dat juridic. Este o recunoaştere în planul dreptului a profunzimilor şi realităţilor existenţiale specifice conştiinţei şi libertăţii pe care le relevă filozofia şi teologia.

Există o contradicţie unilaterală, cum ar spune Constantin Noica, între lege şi libertatea conştiinţei. Astfel, legea nu poate contrazice libertatea conştiinţei, dar libertatea poate contrazice legea.

Mai grav este atunci când în numele legii, dar şi în numele libertăţii de conştiinţă, justiţia nu respectă dimensiunea existenţială a omului ca persoană spirituală, impunând limite, condiţii, restricţii, acolo unde acestea nu pot fi stabilite de legea juridică şi nici de justiţie, deoarece sunt contrare firii şi naturii omului ca fiinţă spirituală, liberă în esenţa sa.

Cu toate acestea, există momente importante şi semnificative pe care istoria constituţională le evidenţiază în încercarea dreptului de a recunoaşte acest bun spiritual al omului şi al omenirii, care este libertatea de conştiinţă.

Sensuri istorice

O analiză istorică a evoluţiei libertăţii de conştiinţă poate fi realizată pe mai multe planuri: filozofic, politologic, sociologic sau juridic. Ne rezumăm a marca dimensiunea istorică a libertăţii de conştiinţă, aşa cum se reflectă în principii şi norme juridice în epoca contemporană.

Semnificativă este Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului adoptată în 1789, în Franţa, care stabileşte principii valabile şi pentru epoca modernă. Astfel, în art. 4 se dă o definiţie a libertăţii ce în prezent rar poate fi întâlnită în constituţiile moderne: „Libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu este în detrimentul altuia; astfel, exercitarea drepturilor naturale ale fiecărui om nu are alte limite decât pe acelea care asigură celorlalţi membri ai societăţii posibilitatea exercitării aceloraşi drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate decât prin lege”. Semnificative sunt şi dispoziţiile cuprinse în art. 5 prin care se consacră caracterul de excepţie a restrângerii libertăţii, indiferent de formele acesteia , considerată a fi un drept natural: „Legea nu are dreptul să interzică decât acţiunile dăunătoare societăţii. Tot ceea ce nu este interzis prin lege nu poate fi oprit şi nimeni nu poate fi constrâns să facă ceea ce ea nu-i ordonă”. Reglementările mai sus-menţionate instituie un principiu fundamental aplicabil şi libertăţii de conştiinţă, respectiv „coexistenţa libertăţilor” prin care se defineşte orice societate democratică, fiind totodată şi o condiţie a statului de drept  Constituţionaliştii francezi din epoca respectivă au fost preocupaţi să dea o formă juridică, cu valoare constituţională, libertăţii de conştiinţă şi libertății de exprimare, ambele drepturi condiţionându-se reciproc. Dispoziţiile art. 11 din acelaşi document arată că: „Libera exprimare a gândirii şi a opiniilor este unul dintre cele mai prețioase drepturi ale omului; orice cetăţean poate deci să vorbească, să scrie, să tipărească în mod liber, cu condiţia să răspundă de folosirea abuzivă a acestei libertăţi în cazurile determinate de lege”. Este o afirmare clară a dreptului inviolabil absolut al libertăţii de gândire şi al libertăţii de exprimare, singurele limite fiind cele stabilite de lege.

 Spre deosebire de multe dintre reglementările constituţionale moderne, în art. 12 din acest document se garantează în mod real şi nu numai formal drepturile omului şi, implicit, libertatea de conştiinţă, pentru că se instituie o obligaţie pozitivă a statului de a le apăra, precizându-se şi finalitatea unei astfel de acţiuni, ce nu poate fi decât interesul public: „Garantarea drepturilor omului şi cetăţeanului necesită o forţă publică. Această forţă este, deci, instituită spre binele tuturor şi nu în folosul particular al acelora cărora îi este încredinţată”.

Consacrarea şi garantarea drepturilor fundamentale ale omului este o condiţie necesară pentru ca o societate să fie considerată democratică. Art. 16 reprezintă o succintă şi elocventă definiţie a democraţiei şi constituţionalismului: „Orice societate în care garantarea drepturilor nu este asigurată, nici separarea puterilor n-are constituţie”. Prin urmare, este o definiţie materială a constituţiei şi constituţionalismului şi nu una formală. Simpla existenţă a unei legi fundamentale nu este suficientă pentru a realiza o societate democratică. Este nevoie, aşa cum au precizat constituţionaliştii francezi de realitatea consacrării şi garantării acestor drepturi prin conţinutul legi fundamentale, dar şi prin interpretarea şi aplicarea acestora.

Tradiţiile democratice ale constituţionalismului românesc din perioada contemporană marchează istoric consacrarea şi garantarea libertăţii de conştiinţă, ca drept fundamental. Ne referim în special la dispoziţiile cuprinse în Constituţia României din 1866, care pentru prima dată în ţara noastră oferea o recunoaştere juridică a libertăţii de conştiinţă. Astfel, dispoziţiile art. 21 cuprindeau o formulare de esenţă, prin care libertatea conştiinţei era considerată ca un drept natural: „Libertatea conştiinţei este absolută”. Conţinutul acestui drept fundamental avea în vedere în mod explicit garantarea libertăţii religioase. Mai mult decât atât, religia ortodoxă şi biserica ortodoxă erau consacrate constituţional: „Libertatea tuturor cultelor este garantată, întrucât însă celebraţiunea lor nu aduce atingere ordinii publice sau bunelor moravuri. Religiunea ortodoxă a răsăritului este religiunea dominantă a statului român. Biserica ortodoxă română este neatârnată de orice chiriarhie străină, păstrându-şi însă unitatea ca biserică ecumenică a răsăritului în privinţa dogmelor”. Acestea sunt formulări juridice care exprimă realitatea socială, specificul cultural şi religios al poporului român, fără însă a se îngădui exclusivismul religios şi intoleranţa interconfesională. De altfel toată istoria poporului român, spiritualitatea sa, tradiţiile culturale afirmă clar şi elocvent toleranţa şi respectul faţă de toate confesiunile religioase.

Dispoziţii similare erau cuprinse şi în Constituţia din 1923, care practic relua conţinutul reglementărilor din Constituţia României din 1866.

Meditând la aceste realități istorice şi juridice, ne întrebăm în ce măsură actualele reglementări din documentele interne şi internaţionale privind libertatea de conştiinţă şi de exprimare răspund finalităţii naturale ale acestor drepturi şi exigenţelor valorice, şi nu numai formal juridice, ale societăţilor contemporane, al tradiţiilor religioase şi culturale ale statelor europene şi bineînţeles şi ale României. O astfel de întrebare este legitimă pentru că se poate constata în sfera politică, dar şi juridică, o anumită rezervă sau reţinere în a recunoaşte şi a garanta în mod absolut libertatea de conştiinţă, în raport cu tradiţiile de cultură şi religie ale statelor. Cu titlu de exemplu ne referim la refuzul politicienilor de a consemna în tratatele constitutive ale Uniunii Europene identitatea cultural creştină a ţărilor membre ale acestei organizaţii sau unele decizii ale Curţii Europene a Drepturilor Omului dar şi ale Curţii Constituţionale, care interpretează dispoziţiile normative privind libertatea religioasă aplicate cultului creştin, învăţământului religios sau simbolurilor de credinţă ortodoxe, în mod restrictiv sau condiţionat eludând astfel tradiţiile religioase ale poporului român, importanţa religiei, cu deosebire ortodoxe pentru formarea morală a omului şi mai ales caracterul absolut, necondiţionat al libertăţii religioase, singurele limite fiind legate de cerinţele respectării demnităţii omului a spiritului de toleranţă interconfesional şi a principiilor legii morale unanim acceptate de spiritul comun al bunului simţ.

 


[1] Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 15.

[2] C.G. Jung, Puterea sufletului. Antologie, psihologia analitică, Ed. Anima, Bucureşti, 1994, p. 129.

[3] C.G,Jung, Op. cit. p.133.

[4] Pentru dezvoltări a se vedea Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, pp. 17 – 35.

[5] Isaia Pustnicul, Cuvântul IV, Filocalia, Vol.XII, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 60.

[6] Părintele profesor Dumitru Stăniloaie, Filocalia, Vol. XII, op. cit. p.60.

[7] Părintele Arsenie Boca. Mare Îndrumător de suflete din secolul XX, Ed. Teognost, Cluj Napoca, 2002, p. 67.

[8] Părintele Arsenie Boca, op. cit., p. 68.

[9] Avadoriotei, Învăţături, III, 1, în Filocalia, Vol. X.

[10] Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, în 200 de capete, 186 şi 198.

[11] Preotul profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003, p. 243.

[12] Cuvioşii Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, 763, Filocalia, vol. X.

22-03-2015
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu


Carti/produse despre:
Libertatea Conștiinței,