Principiul constituţional al egalităţii - semnificaţii juridice şi implicaţii sociale

Judecător – Curtea de Apel Piteşti
Lector universitar –Universitatea din Piteşti

 1. Principiul egalităţii – doar un caz particular al proporţionalităţii

Analiza legăturii dintre cele două principii ale dreptului trebuie să pornească de la semnificaţiile acestora. Scopul este de a determina sfera lor de interferenţă.

Principiul egalităţii este consacrat în art.16 din Constituţia României, sub forma egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice. Aceste dispoziţii se coroborează cu art. 4, alin.(2), care interzic discriminarea, în funcţie de criteriile menţionate.  Mai sunt şi alte dispoziţii constituţionale româneşti care implică principiul egalităţii (art. 4, 6, 38, 41, 44, 56 şi 62). Dispoziţiile constituţionale româneşti sunt în consens cu reglementările internaţionale în materie. Amintim dispoziţiile art.14 şi 26 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, care consacră acest principiu şi art.24, care reglementează cauzele de discriminare. Principiul egalităţii este prevăzut şi de art.14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În literatura de specialitate s-a arătat că principiul constituţional al egalităţii se caracterizează prin poliformism. “Indiferent că îl considerăm un principiu obiectiv de drept sau un drept subiectiv fundamental, el se exprimă printr-o serie de valori – perechi devenite deja loc comun, egalitate strictă (egalitate relativă, egalitate formală) egalitate materială, egalitate în faţa legii, egalitate prin lege, etc.”[1] Acest poliformism explică dificultatea de a defini acest principiu. Natura juridică a principiului constituţional al egalităţii este considerată diferit în dreptul comparat: un principiu de drept, care este un mijloc pentru a garanta drepturile şi libertăţile cetăţenilor, sau ca un drept subiectiv. De asemenea, definiţiile doctrinare şi jurisprudenţiale sunt diferite, în funcţie de semnificaţia şi particularităţile principiului.[2] Referitor la natura juridică a principiului constituţional al egalităţii în doctrina română, reţinem opinia potrivit căreia “Formularea din actuala Constituţie a României face din principiul constituţional al egalităţii un drept fundamental, cu valoare de principiu general pentru materia drepturilor fundamentale”.[3]

Principiul general al egalităţii, reglementat de art.16 din Constituţie, se referă la o egalitate juridică formală şi nu la o egalitate de condiţii. Cu toate acestea, egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice nu poate implica ideea de uniformizare, în sensul  de a aplica tuturor cetăţenilor acelaşi regim juridic, indiferent de situaţia naturală sau socio-profesională a acestora.  Principiul egalităţii presupune ca la situaţii egale să se aplice un tratament juridic egal. În acelaşi timp, presupune şi dreptul la diferenţiere în tratament juridic, dacă situaţiile în care se află cetăţenii sunt diferite. Altfel spus, situaţiilor egale să le corespundă un tratament juridic egal, iar situaţiilor diferite, tratamentul juridic trebuie să fie diferit. În acest sens, în doctrină se admite existenţa unei discriminări pozitive, reglementată chiar de unele texte constituţionale, care impun unele măsuri de protecţie socială Jurisprudenţa Curţii Constituţionale, cu privire la limitele principiului constituţional al egalităţii, “variază între o egalitate strictă, uneori asimilată cu principiul nediscriminării, şi o egalitate relativă, egalitate de tratament care acceptă diferenţierea regimului juridic, în funcţie de particularităţile obiective ale situaţiilor concrete”.[4]

Ca principiu general al dreptului, proporţionalitatea evocă ideea de corespondenţă sau de echilibru. Logica comparatistă, care este esenţa raţionamentului de proporţionalitate, presupune compararea unor situaţii obiective şi constatarea gradului lor de identitate. În ipoteza în care situaţiile sunt diferite, regimul juridic aplicabil trebuie să fie diferit. Principiul general al proporţionalităţii exprimă, în acest caz, necesara adecvare a tratamentului juridic cu situaţiile obiective la care se aplică. În acest fel, raţionamentul de proporţionalitate presupune o motivare obiectivă şi rezonabilă, pentru a nu se ajunge la o disproporţie între scopul urmărit, printr-un tratament juridic inegal şi mijloacele folosite.  Astfel, scopul legii devine criteriul în funcţie de care se compară situaţiile şi în raport cu care diferenţa de regim juridic trebuie să se stabilească.[5]

Prin urmare, logica raţionamentului egalitar, în care situaţiile de fapt sunt atât de asemănătoare încât reclamă cu necesitate identitatea de tratament juridic, reprezintă un aspect particular al raţionamentului de proporţionalitate, bazat pe compararea unor situaţii diferite şi, implicit, recunoaşterea unui drept la diferenţă. Se poate spune că principiul egalităţii este un caz particular al principiului proporţionalităţii. De aceea, dispoziţiile constituţionale române, care consacră egalitatea ca principiu general (art.16), sau egalităţile specifice, implică şi principiul proporţionalităţii.

 2. Examen de jurisprudenţa a Curţii Constituţionale privind interferenţa dintre principiile proporţionalităţii şi al egalităţii.

Uniformitatea a fost respinsă în mod constant în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, în legătură cu interpretarea şi aplicarea principiului egalităţii. Egalitatea strictă în faţa legii presupune ca, în cazul unor situaţii egale, tratamentul să fie egal, fără discriminare. În ipoteza în care situaţiile sunt diferite, tratamentul nu poate fi decât diferenţiat, ceea ce implică principiul proporţionalităţii. În consecinţă, încălcarea principiului egalităţii intervine atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor situaţii similare sau în ipoteza în care se aplică acelaşi tratament juridic unor situaţii care prin natura lor sunt diferite. De asemenea, încălcarea acestui principiu poate să se producă şi în situaţiile în care nu există o motivare obiectivă şi rezonabilă pentru un tratament diferenţiat a unor situaţii identice sau dacă tratamentul juridic inegal nu este adecvat scopului legii.

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a prezentat o evoluţie în acest sens, pornind de la a admite ca situaţiile diferite să fie tratate diferit, până la a recunoaşte noi principii constituţionale, respectiv dreptul la diferenţă.[6]  Curtea Constituţională a statuat că este inadmisibilă o diferenţă de tratament juridic pe criterii sociale sau categorii de funcţionari, deoarece ar reprezenta o discriminare.[7] A admis că pot exista situaţii care să permită particularităţi, dar nu orice asemenea caz justifică o diferenţă de tratament juridic, mai ales în situaţia în care un tratament juridic diferit ar reprezenta o discriminare. Instanţa constituţională a stabilit că sunt neconstituţionale dispoziţiile din Legea privind veteranii de război, referitoare la condiţionarea calităţii de veteran de război, de împrejurarea de a nu fi luptat împotriva armatei române. În acest caz, se produce o discriminare între cetăţenii români, nejustificată şi de aceea este necesar să se asigure “egalitatea de tratament faţă de toţi cei care s-au înrolat în armate străine”.[8] Este vorba de situaţii identice, care presupun un tratament identic. Curtea Constituţională a aplicat şi în alte situaţii, principiul egalităţii, considerând fie că situaţiile sunt atât de asemănătoare, încât nu se justifică o diferenţiere de tratament juridic, sau, dacă aceasta există, ea reprezintă o discriminare în raport cu criteriul folosit.[9]

Respingerea uniformităţii şi necesitatea diferenţierii tratamentului juridic, în funcţie de situaţiile obiective diferite, fără a reprezenta o discriminare, se reflectă în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Referindu-se la situaţia diferită a studenţilor din învăţământul particular, iar pe de altă parte, a celor din învăţământul de stat, Curtea a constatat că, o dată ce au intrat în sistemul ales, se supun regulilor proprii fiecărui sistem. Deci, în realitate, dispoziţiile atacate nu instituie nici o discriminare, ci oferă soluţii diferite pentru situaţii diferite.[10] Altfel spus, necesara adecvare a tratamentului juridic la situaţia obiectivă considerată reprezintă o aplicare a principiului proporţionalităţii.

Această regulă este formulată în jurisprudenţa Curţii cu valoare de principiu: ”Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit nu sunt diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a judecătorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice”.[11]

Jurisprudenţa recentă a instanţei noastre constituţionale confirmă această interpretare a principiului egalităţii care se referă la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, iar nu egalitatea de tratament juridic aplicat unei categorii de cetăţeni în comparaţie cu alta. Deoarece drepturile fundamentale “reprezintă o constantă a personalităţii cetăţeanului, o şansă egala acordată oricărui individ”, art.16, alin.(1) din Constituţia republicată vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta Curtea Constituţională justifică nu numai constituţionalitatea administrării unui regim juridic diferit faţă de anumite categorii de persoane, dar şi necesitatea unui asemenea tratament juridic[12].

Aplicând acest raţionament de proporţionalitate, Curtea Constituţională a ajuns la recunoaşterea unui drept fundamental: dreptul la diferenţă. “În general, se apreciază că violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă sau dacă există o disproporţie (s.n.) între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite. În alţi termeni, principiul egalităţii nu interzice reguli specifice. Tocmai de aceea principiul egalităţii conduce la sublinierea existenţei unui drept fundamental, dreptul la diferenţă (s.n.), iar în măsura în care egalitatea nu este naturală, faptul de a o impune ar însemna instituirea unei discriminări.”[13]

Aplicarea principiului proporţionalităţii are drept consecinţe juridice relativizarea egalităţii ca principiu.[14] Jurisprudenţa Curţii confirmă faptul că principiul egalităţii este un caz particular al principiului general al proporţionalităţii, deoarece unicitatea de tratament juridic poate fi justificată numai într-o ipoteză particulară, şi anume când situaţiile sunt asemănătoare sau identice. Pornind de la necesitatea diferenţierii tratamentului juridic pentru situaţii diferite, Curtea Constituţională a considerat în mod constant că o măsură de protecţie aplicată unor categorii sociale sau profesionale, aflate în situaţii speciale, nu are semnificaţia unui privilegiu: “O măsură de protecţie nu poate avea semnificaţia nici a unui privilegiu, nici a unei discriminări, ea fiind destinată tocmai asigurării, în anumite situaţii specifice, a egalităţii cetăţenilor care ar fi afectată în lipsa ei.”[15] În aceste situaţii, principiul proporţionalităţii impune adecvarea necesară a măsurilor de protecţie la scopul propus, şi anume asigurarea, în situaţii speciale, a egalităţii cetăţenilor.

Aplicând acelaşi raţionament, care se bazează pe principiul proporţionalităţii, Curtea Constituţională a constatat că se justifică un regim derogator de la dreptul comun în materia executării creanţelor fiscale, prin aceea că se prevede neperimarea executării silite a acestor creanţe (art.137, alin.4 C.proc.fisc.). Aceste norme de procedură speciale sunt adecvate unor situaţii speciale, respectiv faptul că obiectul executării silite îl constituie încasarea creanţelor fiscale care sunt sursele bugetului de stat, “ceea ce reprezintă un interes general “[16]

Conform principiului proporţionalităţii, aplicat în această materie, diferenţa de tratament juridic trebuie să aibă o bază raţională şi obiectivă. Dispoziţii art. II din O.U.G. nr.22/2003[17] sunt constituţionale deoarece, diferenţa de tratament juridic, în ce priveşte acordarea plăţilor compensatorii introdusă prin textul criticat, între categoria exceptată de societăţi comerciale cu capital majoritar de stat şi celelalte societăţi este justificată de un criteriu raţional şi obiectiv, care constă în existenţa unor situaţii diferite, dar şi de posibilitatea reală a Guvernului de a suporta plăţile compensatorii.[18] Tratamentul juridic diferit, determinat obiectiv şi raţional de situaţii diferite, nu poate institui privilegii sau discriminări. Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.4 alin.2, lit.A, pct.12 din Legea nr.543/2002[19], constatând că, potrivit dispoziţiilor legale criticate, toţi infractorii aflaţi în aceeaşi situaţie, beneficiază sau sunt exceptaţi de la graţiere, “în raport cu natura infracţiunii şi a conţinutului acesteia, în formularea legală în vigoare la data săvârşirii infracţiunii.” În opinia Curţii Constituţionale, condamnaţii care au săvârşit infracţiuni în perioade diferite, când legea penală a reglementat în redactări diferite conţinutul infracţiunilor respective, se află în situaţii diferite, ceea ce justifică aplicarea unui tratament juridic diferit “conform opţiunii libere a legiuitorului, fără a se putea reţine instituirea unor privilegii sau a unor discriminări.”[20]

În acelaşi sens, Curtea Constituţională a statuat că retragerea de către autoritatea care le-a emis a avizului, autorizaţiei ori atestării, fapt care are ca rezultat încetarea de drept a contractului individual de muncă, pentru încheierea căruia existenţa acestor documente este o condiţie obligatorie, nu reprezintă un tratament juridic discriminatoriu, ci aplicarea unui tratament juridic diferenţiat în raport cu situaţia diferită în care se află anumite categorii de salariaţi, care optează pentru exercitarea unor profesii sau meserii.[21]

Spre deosebire de aceste situaţii în care s-a constatat respectarea principiului proporţionalităţii, în altele, Curtea constituţională a constatat că diferenţa de tratament juridic nu mai are o justificare raţională şi obiectivă, fapt ce are drept consecinţă un tratament disproporţionat şi discriminatoriu între persoane aflate în aceeaşi situaţie.

Astfel, instanţa noastră constituţională a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art.15, alin.1din Legea nr.80/1995, privind Statutul cadrelor militare[22], care permite acordarea concediului plătit pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani numai femeilor militar active, nu şi cadrelor  militare bărbaţi.[23] Legiuitorul poate să instituie măsuri derogatorii de la reglementările comune, cu respectarea următoarelor condiţii: existenţa unor situaţii diferite; să existe o justificare raţională şi obiectivă; tratamentul juridic diferit să nu creeze o disproporţie evidentă între diferitele categorii de persoane; măsurile derogatorii să nu fie discriminatorii. Ori, în speţă, în mod justificat instanţa constituţională a constat că eliminarea completă a unor categorii de persoane de la beneficiul unei forme de asigurare prevăzute de lege pentru toate persoanele asigurate încalcă principiul constituţional al egalităţii, reprezentând o discriminare, deoarece cadrele militare în activitate nu se deosebesc de celelalte categorii de asiguraţi. Aplicând acelaşi raţionament juridic, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea art. 362, alin.1, lit.d din C.proc.pen[24]. Dispoziţiile legale criticate, care prevăd că partea vătămată poate face apel în ceea ce priveşte latura penală a cauzei, iar partea civilă numai în ceea ce priveşte latura civilă, sunt contrare principiului constituţional al egalităţii. Aceste două părţi ale procesului penal se află într-o situaţie identică şi anume în situaţia de persoană lezată în drepturile sale prin săvârşirea infracţiunii. În consecinţă, inegalitatea de tratament în ceea ce priveşte accesul la căile de atac este nejustificată, inclusiv sub aspectul criteriului proporţionalităţii, deoarece inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente au aceeaşi calitate, respectiv sunt părţi în procesul penal.

Interferenţa dintre principiul egalităţii şi principiul proporţionalităţii există şi în cazul protecţiei minorităţilor naţionale.

Aşa cum se arată în raportul explicativ asupra Convenţiei – cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale,[25] statele pot adopta măsuri speciale pentru promovarea egalităţii depline şi efective între peroanele aparţinând unei minorităţi naţionale şi cele aparţinând majorităţii. Astfel de măsuri trebuie să fie adecvate scopului propus. Această cerinţă exprimă principiul proporţionalităţii, care se aplică cu scopul de a evita încălcarea drepturilor altora sau discriminarea altor persoane. Principiul proporţionalităţii impune ca aceste măsuri de protecţie să nu fie extinse, în timp şi sferă de aplicare, dincolo de ceea ce este necesar, în vederea realizării scopului propus.

Curtea Constituţională a aplicat principiul proporţionalităţii, analizând constituţionalitatea unor dispoziţii din Legea învăţământului nr.84/1995.[26] Satul român, în ariile locuite tradiţional sau în număr substanţial de persoane aparţinând minorităţilor naţionale, dacă există o cerere suficientă, în măsura posibilului, trebuie să depună eforturi ca persoanele aparţinând minorităţilor naţionale „să beneficieze de posibilităţi corespunzătoare de învăţare a limbii lor minoritare. Aplicarea acestor măsuri se va face fără a se aduce atingere învăţării limbii oficiale, ori predării în această limbă.”

Măsurile luate de stat pentru protecţia minorităţilor naţionale nu trebuie să contravină exigenţelor principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor şi de aceea trebuie să existe „un raport rezonabil de proporţionalitate între cerere şi posibilităţi, între cerere şi mijloacele întrebuinţate, sau între mijloacele întrebuinţate şi scopul urmărit.”[27]

Principiul egalităţii, aplicat exercitării dreptului de vot, poate să implice şi proporţionalitatea. Condiţiile materiale ale exercitării dreptului de vot pot fi diferite în funcţie de diversitatea situaţiilor. Această realitate implică un tratament juridic diferenţiat, adecvat la fiecare soluţie concretă, ceea ce reprezintă o relaţie de proporţionalitate. În doctrină s-a precizat că „legiuitorul poate amenaja atâtea regimuri juridice diferite, câte situaţii particulare întâlneşte, fără a se respecta egalitatea strictă care îi este impusă cu privire la dreptul de vot”.[28]

3. Aşezarea justă a sarcinilor fiscale şi principiul proporţionalităţii

Principiul constituţional al egalităţii are aplicaţii în materie electorală, jurisdicţională, fiscală etc.[29] În toate aceste domenii se aplică şi principiul proporţionalităţii care presupune dreptul la diferenţiere în tratament juridic dacă situaţiile în care sunt cetăţenii sunt diferite.

Pentru tema noastră de cercetare am ales să analizăm aplicarea principiului constituţional al proporţionalităţii în materie fiscală din două considerente: textul constituţional (art.56 alin.(2)), evocă principiul general al justiţiei şi echităţii, iar în al doilea rând jurisprudenţa Curţii Constituţionale este mai bogată în această materie decât în alte domenii, în privinţa interferenţei dintre principiul egalităţii şi principiul proporţionalităţii.

Aplicarea principiului proporţionalităţii în domeniul fiscal rezultă chiar din dispoziţiile art.56, alin.(2) din Constituţia revizuită. “Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale.”

Aceste dispoziţii trebuie analizate printr-o interpretare sistematică a textelor constituţionale în materie, respectiv dispoziţiile art.56, alin.(1), care instituie obligaţia cetăţenilor să contribuie prin impozite şi taxe la cheltuielile publice şi dispoziţiile art.139, potrivit cărora impozitele şi taxele se pot stabili doar prin lege sau, în ce priveşte impozitele şi taxele locale, se stabilesc de consiliile locale şi judeţene, în condiţiile legii. În conformitate cu dispoziţiile art.56, alin.(3), orice alte prestaţii sunt interzise, în afara celor stabilite în situaţii excepţionale prin lege.

Principiul egalităţii în faţa legii fiscale, dar şi necesitatea unui raport de proporţionalitate între posibilităţile cetăţenilor şi contribuţia lor la cheltuielile publice a fost consacrat de Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului (1789).[30] Dispoziţiile constituţionale româneşti în materie sunt similare cu reglementările existente în constituţiile altor state. Astfel, dispoziţiile art.53 din Constituţia Italiei stabilesc obligaţia fiecăruia să participe la cheltuielile publice, proporţional cu capacitatea proprie, iar sistemul fiscal funcţionează pe principii de progresivitate. În mod similar, Constituţia Spaniei stabileşte în art. 31, obligaţia pentru toţi cetăţenii de a contribui la cheltuielile publice, în funcţie de posibilităţile lor, prin intermediul unui sistem de impozit just, bazat pe principii de egalitate şi progresivitate.

Dispoziţiile art.56, alin.(2) din Constituţia României au semnificaţia unui principiu de justiţie socială şi de echitate. Ca principiu de justiţie socială, aşezarea justă a sarcinilor fiscale corespunde caracterului social al statului, ţinând seama de necesitatea de protecţie a păturilor sociale cele mai dezavantajate. Ca principiu de echitate are scopul de a nu deforma egalitatea de şanse, ceea ce exclude orice privilegiu ori discriminare.[31] Legea finanţelor publice (Legea nr.10/1991),[32] stabileşte în art.5 că la elaborarea şi execuţia bugetului stau principiile universalităţii, echilibrului şi realităţii, ceea ce reprezintă concretizarea dispoziţiilor constituţionale mai sus arătate.

Dispoziţiile art.56, alin.(2) din Constituţie presupun o necesară adecvare între contribuţia fiecăruia şi posibilităţile sale. Această adecvare poate fi imaginată fie sub forma unei egalităţi stricte a contribuţiei tuturor, fie sub forma unei necesare proporţionalităţi între veniturile fiecăruia şi partea sa de sarcini.[33]

Raportul de proporţionalitate dintre contribuţia fiecăruia şi posibilităţile sale implică şi posibilitatea reducerii sau scutirii de la obligaţia de plată a impozitului dacă situaţia lor impune acest lucru.

Particularităţile principiului egalităţii, aplicat în materie fiscală, au fost evidenţiate în doctrina juridică, dar şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Egalitatea în faţa legii fiscale are la bază universalitatea participării la sarcini fiscale, care este un principiu specific al politicii fiscale. Potrivit dispoziţiilor art.56, alin.(1) din Constituţie, toţi cetăţenii sunt obligaţi să contribuie la cheltuielile publice. Această obligaţie implică ideea de egalitate în faţa legii fiscale, fără nici un privilegiu sau discriminare.

Expresia principiului egalităţii, aplicat în acest domeniu, este uniformitatea. Aplicarea principiului constituţional al egalităţii în materie fiscală se traduce printr-o exigenţă foarte simplă, chiar dacă destul de constrângătoare pentru legiuitor: “pentru ca regula universalităţii să fie strict respectată în interiorul aceleiaşi categorii de contribuabili, atât privilegiile, cât şi discriminările sunt în mod formal interzise”.[34]

Legea fiscală poate să ţină seama de diferenţele obiective care există între diferitele categorii de contribuabili, dar orice regim juridic diferenţiat trebuie justificat printr-o diferenţă obiectivă de situaţie, în raport cu scopul legii. În acest sens, “noţiunea de categorie joacă un rol important în ceea ce priveşte principiul egalităţii în materie fiscală”,[35] iar uniformitatea nu este contrară unei anumite diferenţieri transcategoriale.[36]

 Impozitul poate să se prezinte în cote procentuale proporţionale, progresive sau regresive.

În literatura de specialitate s-a arătat că specificitatea impozitului, indiferent de forma sa “există în raportul de proporţionalitate care se stabileşte între masa impozabilă şi prelevare, căci în materie de impozit, proporţionalitatea este adevărata imagine a principiului egalităţii”.[37]

În acest caz, proporţionalitatea reprezintă un raport matematic, care poate să realizeze ideea de justiţie socială, ce se concretizează prin justă repartizare a sarcinilor fiscale, în funcţie de posibilităţile fiecărui contribuabil. Progresivitatea impozitului este un aspect particular al principiului proporţionalităţii, aplicat în această materie, în sensul că justa repartizare a sarcinilor fiscale înseamnă: cu cât veniturile unei persoane sunt mai mari, cu atât contribuţia sa fiscală creşte. În consecinţă, proporţionalitatea este o expresie a egalităţii materiale, “atunci când cota se măreşte în acelaşi timp cu masa impozabilă ne aflăm în prezenţa unei cote progresive, expresie a egalităţii materiale, care urmăreşte să egalizeze veniturile reale, prin intermediul impozitului.[38]

4. Examen de jurisprudenţă a Curţii Constituţionale a României, privind aşezarea justă a sarcinilor fiscale

Curtea aplică dispoziţiile art.56, alin.(2) din Constituţie, precizând exigenţele constituţionale pe care trebuie să le respecte legea în materie de impozite şi taxe. “Fiscalitatea trebuie să fie nu numai legală, ci şi proporţională, echitabilă şi să nu diferenţieze impozitele pe criteriul grupelor sau categoriilor de cetăţeni.”[39] Se constată că principiul proporţionalităţii este o condiţie de constituţionalitate a legii în materie fiscală, dar care urmează să se aplice după distincţiile arătate în capitolul precedent. Curtea aplică principiul proporţionalităţii, exprimat de dispoziţiile art.56, alin.(2) din Constituţie revizuită şi constată că art.7, alin.4 din Legea nr.32/1991, modificată, înlătură orice inegalitate şi discriminare în materie de impozite, fiind în concordanţă cu prevederile constituţionale, în temeiul cărora, “cu cât veniturile totale ale unei persoane sunt mai mari, cu atât aportul său fiscal creşte”.[40]

Curtea Constituţională a aplicat principiul proporţionalităţii, ca relaţie între baza de impozitare şi impozit. Referitor la dispoziţiile art.7, alin. 6 din Legea nr.32/1991, Curtea constată că prin indexare nu se modifică grila de impozitare, ci se actualizează nivelul venitului salarial impozabil, corelat cu creşterea indicelui dat de inflaţie. “Este adevărat că impozitul creşte, dar aceasta numai ca urmare a creşterii bazei de impozitare.”[41] În acest sens, în doctrină s-a precizat: “Ca şi criteriul contribuabililor pentru egalitatea în faţa legii fiscale, masa impozabilă constituie criteriul după care variază regimul juridic al impozitului. Dar principiul justiţiei fiscale, impus de art.53, alin.(2) din Constituţie (art.56 alin.(2) din Constituţia revizuită n.n.), impune uniformitate regimului juridic al impozitului, de îndată ce masa impozabilă este aceeaşi”.[42]

Principiul proporţionalităţii a fost aplicat de Curtea Constituţională şi în alte situaţii. Astfel, proporţionalitatea presupune un raţionament comparativ care se realizează între impozite şi taxe, iar pe de altă parte, venituri, salarii sau prestaţii. O taxă, pentru a fi legitimă, trebuie să aibă justificarea într-o prestaţie a unei autorităţi publice. În caz contrar, ea reprezintă un impediment financiar de natură să restrângă neconstituţional exerciţiul unui drept.[43] În acelaşi sens, Curtea Constituţională a stabilit că timbrul judiciar, cât şi taxa de timbru nu reprezintă o îngrădire a accesului liber la justiţie, deoarece justiţia este un serviciu public al statului şi este echitabil ca o parte dintre cheltuieli să fie suportate de cei care recurg la acest serviciu.

Cu toate acestea, taxele nu reprezintă preţul serviciului, iar statul are posibilitatea să stabilească cuantumul acestora. Curtea Constituţională nu este în măsură să cenzureze opţiunile legiuitorului şi să înlocuiască aprecierea acestuia, suverană şi deplină, cu propria sa apreciere, căci, în felul acesta, s-ar transforma într-un legiuitor, practic subsecvent.[44] De aceea, instituirea de către legiuitor a unor excepţii de la regula generală a plăţii taxelor judiciare de timbru (scutiri de plata taxei), nu constituie o discriminare sau o atingere adusă acestui principiu constituţional.[45] Dreptul exclusiv al legiuitorului de a stabili impozite sau taxe şi cuantumul acestora sau, după caz, scutirile sau reducerile de impozite în favoarea unor anumite categorii de contribuabili, nu poate fi arbitrar. Aceste măsuri trebuie să respecte principiul proporţionalităţii, regăsit în conţinutul conceptului de justiţie fiscală, în sensul că măsurile adoptate de favorizare a unor categorii de contribuabili trebuie să fie adecvate situaţiilor conjuncturale, dar şi situaţiei economico-financiare a ţării, în perioada respectivă.[46] Aplicarea acestui principiu rezultă şi din faptul că orice diferenţiere trebuie să fie justificată prin scopul legii sau politica economică şi fiscală a statului. “Nici o normă constituţională nu interzice acordarea unor facilităţi fiscale unor categorii de contribuabili, in scopul bunei înfăptuiri a politicii economice, fiscale şi sociale a statului.”[47] De asemenea, Curtea Constituţională s-a declarat împotriva ideii de uniformitate a impozitului: “Regimul juridic al impozitelor este inevitabil diferit, el implicând şi o strategie economico-financiară. Uniformitatea reglementărilor în acest domeniu ar avea drept consecinţă desfiinţarea tuturor criteriilor de impozitare şi a scopului urmărit de legiuitor prin pârghiile financiare”.[48]

Curtea Constituţională a stabilit că impozitul nu trebuie să aibă un caracter abuziv. Astfel, el trebuie să corespundă scopului urmărit de legiuitor şi să fie adecvat masei impozabile. Aşa cum am arătat, masa impozabilă constituie criteriul după care variază regimul juridic al impozitului. Mai mult, “impozitul se bazează pe o concepţie strictă, cu privire la proporţionalitate, care se referă în exclusivitate la noţiunea de proporţie aritmetică”.[49] În consecinţă, stabilirea unui impozit fără să existe o masă impozabilă în sens obiectiv, adică un venit cu neputinţă de realizat, reprezintă o impozitare abuzivă. “Pentru a elimina orice posibilitate de impozitare abuzivă şi ţinând seama de intenţia legiuitorului…rezultă că extinderea obligaţiei de plată a impozitului, în considerarea unor terenuri necultivabile este neconstituţională, contravenind art.53, alin.(2) din Constituţie (art.56 alin.(2) din Constituţia revizuită n.n.), în temeiul căruia nu se poate stabili un impozit pe un venit cu neputinţă de realizat.”[50]

*

Această orientare constantă a instanţei noastre constituţionale, privind aprecierea constituţionalităţii dispoziţiilor legale în materia sarcinilor fiscale, prin prisma principiului proporţionalităţii, este confirmată şi de jurisprudenţa anterioară, am spune noi, istorică a Curţii Constituţionale, contrară realităţilor sociale şi juridice prezente care  refuză apelul la marile principii naturale ce decurg imuabil din natura firii umane   Astfel, instituirea unui impozit majorat în sarcina persoanelor fizice care deţin în proprietate două sau mai multe clădiri utilizate ca locuinţă, nu încalcă dispoziţiile art.16, alin.(1) din Constituţie.[51] Pentru a argumenta această soluţie, Curtea Constituţională aplică principiul proporţionalităţii. Se constată că în cauză nu există nici un fel de discriminare a contribuabililor proprietari ai mai multor clădiri, în raport cu cei care deţin o singură clădire. Există o raţiune suficientă pentru instituirea impozitului progresiv, în raport cu numărul de clădiri deţinute în proprietate, raţiune care este exprimată de dispoziţiile art.56, alin.(2) din Constituţie şi care implică o formă particulară a principiului proporţionalităţii. Aceasta este şi opinia Curţii, care apreciază că formula “aşezarea justă a sarcinilor fiscale” presupune că legiuitorul trebuie să ţină cont la stabilirea unor categorii de impozite atât de situaţia materială a contribuabililor, dar şi de posibilitatea crescută a celor care deţin mai multe proprietăţi de a contribui, prin impozite, la cheltuielile publice.

            Esenţa firii umane poate fi exprimată, în planul realităţilor sociale numai prin principiile naturale, imuabile, absolute ale: Dreptăţii, Echităţii (opus egalităţii formale juridice), Proporţionalităţii, Adevărului, Binelui şi Libertăţii.

          În plan teologic şi al legii morale, aceste principii pot fi  considerate  imperative care decurg din „Porunca iubirii„ considerată de noi ca fiind izvorul  autenticităţii şi legitimităţii legii morale şi legii juridice, deoarece le ridică din sfera îngustă şi limitată a constrângerii, ca fapt exterior naturii umane, transfigurându-le  în dimensiune firească a libertăţii, omul  fiind considerat nu numai ca individ supus docil  constrângerii  legii, ci ca persoană ce beneficiază de lege. Libertatea nu poate caracteriza individul  care trăieşte în lumea  legii juridice şi chiar a legii morale în limitele raţiunii, ci numai omul ca persoană, stăpân pe sine deoarece este stăpânit de Dumnezeu, ci nu de lume sau de „eul” individual.