Constantin Noica - un filozof creștin

 Judecător, lector universitar
 Curtea de Apel Pitești/Universitatea din Pitești

I. Argument

 Orice încercare, oricât de modestă ar fi, ca și cea de față, de a evoca și evidenția personalitatea marelui filozof și implicit ideile acestuia este sortită să rămână într-o sferă a neîmplinirii, deoarece cuvintele interpretului oricât de inspirate ar fi nu reprezintă decât un simplu comentariu adăugat, în unele cazuri chiar cu lipsă de pietate și inspirație la conștiința și opera marelui filozof. 
 Cu toate acestea, există o umbră de legitimitate a unei astfel de încercări, deoarece suntem datori ca în spațiul social și cultural în care ne manifestăm să permanentizăm prin modestele noastre încercări geniul cultural al lui Constantin Noica. Rostul unei evocări sau a unei încercări în marginea filozofiei maestrului este acela de a contribui la realizarea unui prezent continuu (în conștiința individuală dar și în conștiința socială) al creației sale. Evident, creația există în primul rând prin creatorul ei și totodată, opera este aceea care are rolul de a-l mărturisi pe cel care a adus-o la existentă Noi, ceilalți avem datoria de a ne aminti și de a reaminti existența acestui adevăr prin încercări cu caracter evocator a persoanei și personalității aceluia care este considerat de mulți, pe drept cuvânt, ca fiind unul dintre ultimii creatori de sistem filozofic nu numai în spațiul cultural românesc, dar și în plan european.
 Noica rămâne o permanență în conștiința individuală a celui care este preocupat de fapte ale culturii, dar și în conștiința socială nu numai prin creația sa filozofică, dar și prin implicarea sa în formarea de conștiințe individuale, culturale. Deși nu a avut o activitate didactică propriu-zisă, Noica rămâne totuși un mare pedagog al culturii și un formator de caractere în spiritul autentic al valorilor. școala de la Păltiniș a cărui promotor este stă mărturie în acest sens. Noica a fost un căutător de valori, un persuasiv spirit cultural care s-a implicat în orice formă de manifestare a valorii. Strict vorbind, Noica va rămâne în istoria culturii românești cu „un rest” mai cuprinzător și profund decât operele întregi ale multor specialiști. Primul care recunoaște valoarea dramaturgiei lui Blaga este Constantin Noica. Tot el este cel care din cheltuială proprie, în anii târzii, la Păltiniș, a tradus din opera lui Blaga în franceză, germană și spaniolă și a depus eforturi în vederea publicării ei la prestigioase edituri occidentale. Noica este acela care a mărturisit despre Eminescu, numindu-l omul deplin al culturii românești. Dar nu a fost singurul pe care marele filozof l-a transpus în propria sa creație. A mărturisit despre Brâncuși, Enescu, Grigore Moisil, Petru Comărnescu, Dimitrie Cantemir, Athanase Joja sau Ștefan Lupașcu. Scopul pentru care a întreprins o astfel de acțiune vastă a fost acela de a impune nume românești în circuitul cultural European și românescul prin acest fapt. Cu greu a acceptat, după ani de refuz, premiul Herder, tocmai în vederea obținerii de fonduri pentru a face posibilă editarea unor opere esențiale ale culturii române.         
 Prin urmare, nu te poți raporta la creația sa exclusiv contemplativ sau, teoretic, fără a lua în considerare activismul cultural al marelui filozof. De altfel, însuși Noica spune răspicat acest lucru răspunzând celor care îl acuzau că nu căută adevărul: „ Vai de cei care caută așezarea în ceva ce curge. … Adevărul e orizont mișcător … nu țintesc către adevăr ca dat ( ca în budismul zen), ci înaintez cu el cu tot” ( Constantin Noica – Carte de înțelepciune). Orice analiză a operei filozofului de la Păltiniș este datoare a evidenția procesualitatea, devenirea în cunoaștere dar și ca dimensiune ontologică în raport de care poate fi înțeles adevărul și orice valoare.        
 Am întreprins această încercare și pentru a sublinia o realitate istorică: aproape 10 ani Constantin Noica a fost un locuitor al ținuturilor argeșene, adevărat, fără voia sa, însă orașul Câmpulung în care a viețuit a fost cel puțin un spațiu geografic pe care Constantin Noica l-a înnobilat cu prezența și activitatea sa. Dimensiunile istoriei sunt multiple; una dintre ele este istoria filosofiei care trebuie înțeleasă din perspectiva trecutului care se deschide în contemporaneitate și poartă germenii viitorului. De aceea istoria, incluziv în componenta sa filosofică, nu este istoricitate, care înseamnă subordonarea omului față de un trecut pe care oricum nu îl poate controla, ci „progres în conștiința libertății” (Hegel) sau cum spune Noica „închidere care se deschide”        
 Îmi asum modesta legitimitate de a încerca a spune câteva cuvinte despre Constantin Noica, și pentru că l-am cunoscut pe marele filozof în timpul studiilor mele studențești de la Sibiu. În anii *80 Noica era o prezență activă nu numai în atmosfera Păltinișului, dar și a Sibiului, mai ales prin încercarea sa de a determina Biblioteca ASTRA să faximilizeze caietele lui Eminescu, sau de a găsit „22 de tineri” a căror existență să devină una pur culturală, pentru ca din rândul lor să se formeze geniile ce ar putea schimba în bine civilizația. și soarta României. Tot la Sibiu, Noica și-a lansat lucrarea sa fundamentală „Devenirea întru ființă”. Prin intermediul profesorului meu de filozofie din acea vreme l-am cunoscut la Păltiniș și ulterior și la Sibiu, pe Constantin Noica. Eram în căutarea unui „drum filozofic”, oarecum contrar în concepția mea de-atunci, studiilor juridice pe care le urmam. Începusem să mă manifest prin publicații, mai mult sau mai puțin consistente, în ale culturii și ale filozofiei în special. Au fost mai multe întâlniri între mine și Constantin Noica. La Păltiniș am asistat la câteva dialoguri interesante între Noica, Radu Stoichiță și Gabriel Liceeanu. Îmi amintesc că ilustrul filozof a fost mirat să afle că un student în drept a citit și chiar a studiat, opera lui Aristotel, Platon și a marilor clasici ai filozofiei germane. A fost plăcut surprins în special de cunoștințele mele privind opera fundamentală a lui Hegel „știința logicii” și de faptul că încercam să nu rămân tributar unei concepții cu iz romantic în filozofie, încercând să pun totul sub semnul înțelegerii raționale și a unei logici dialectice. Mi-a spus însă că pentru performanță în filozofie și în general în cultură am nevoie de „instrumente”: logică, matematică, cunoașterea aprofundată în original a marilor creatori de filozofie și teologie și nu în ultimul rând, greaca veche, franceza și germana. În toată activitatea mea, la fel și în prezent încerc să-mi perfecționez măcar în parte aceste instrumente ale cunoașterii, ale creației, dar și ale formării conștiinței de sine. Numai astfel este posibilă trecerea sau devenirea de la condiția de „telectual” la aceea de „in-telectual”, adică existența „întru” conștiința de sine. Nu am reușit să împlinesc acest imperativ și de aceea existența mea în ale științei a fost și rămâne sub semnul lui „era să fie”. 
 Cu ce am rămas atunci și acum de la aceste memorabile întâlniri. Ar fi multe de spus, însă, doresc să subliniez numai câteva idei: Diferența între „filozofare„ și filozofie sau altfel spus, între simpla părere că ști ceva și cunoștințele aprofundate, temeinice și adevărate. știința nu o poți dobândi, decât dacă ești posesorul unor instrumente care să îți permită să cauți în permanență adevărul. Filozofia, ca de altfel orice construcție care se dorește a fi științifică, trebuie să se caracterizeze prin rigoare conceptuală, dar și printr-un conținut ființial de natură să depășească simpla exactitate sau formalismul logic și să permită surprinderea în procesul dialectic continuu a valorii.    
 Am rămas și cu ideea fundamentală că dacă există un centru existențial, indiferent ce anume întreprinzi în universul culturii, al cunoașterii, al științei, acesta trebuie să fie omul. Noica nu agrea în mod deosebit juriștii, deoarece considera că uită prea repede acest adevăr. Eu nu l-am uitat, iar peste ani m-am bucurat ori de câte ori activitatea practică sau culturală a avut într-un fel sau altul ca reverberație, omul, nu în sensul său generic de umanitate, ci în sens concret, individual.         
 Nu în cele din urmă aceste memorabile întâlniri pe care le-am avut cu Constantin Noica m-au învățat că „ numai voința de creație și de înțelepciune duce la creații și înțelepciune. Har nu încape decât de-a lungul drumului.” (Constantin Noica – Carte de înțelepciune”) Nu este suficient să ai conștiința că știi și că acționezi întru cultură și adevăr, ci trebuie efectiv să te manifești, să te implici pentru realizarea continuă a valorilor de înțelepciune. De aceea, am învățat de la merele filozof că trebuie să-ți cucerești libertatea în fiecare zi, așa cum spunea Goethe, dar în același timp să-ți cucerești un gând nou în fiecare zi. Numai astfel poți înainta spre om și spre omenesc. Am încercat să-mi construiesc în fiecare zi cele trei „fericiri” de care vorbea Noica, respectiv „creația, procreația și casa”, în rest, încercând să găsesc bucuriile existenței și ale spiritului.

II. Viața și opera

 Viața filozofului este mărturisită de opera acestuia. De altfel, Noica nu a dorit ca opera sa să fie închisă în structura unei „ediții complete”, pentru că s-ar fi simțit exclus din procesualitatea firească a gândirii. Totuși, se poate spune că viața pe care a avut-o filozoful a reprezentat spațialitatea și temporalitatea ce i-a permis deschiderea spre universul inefabil al spiritualității filozofice. De mai multe ori Noica mărturisea că a primit înfruntările sorții și tragediile vieții ca pe niște binefaceri ce i-au permis să se concentreze mai mult asupra gândului unic pe care îl căuta și pe care de fapt l-a și găsit. 
 Deoarece aceste rânduri sunt publicate într-o revistă cu preponderent caracter istoric, spiritul istoric ne îngăduie să amintim câteva date biografice:
 La 12 iulie 1909, în comuna Vitănești din Județul Teleorman se năștea Constantin Noica într-o familie de boieri de rangul doi. Era al treilea copil al lui Grigore și al Clemenței, părinți minunați, care și-au crescut copii exemplar dar și în afara oricăror griji materiale. Nimic din copilăria sa și preocupările acelor vremi, nu semnalează direcția pe care Constantin Noica avea să i-o impună destinului.   
 Începe gimnaziul în București, iar în perioada 1924-1928 urmează Liceul „Spiru Haret”. Îl are ca profesor de matematică pe poetul Ion Barbu. Tot în această perioadă își începe activitatea publicistică în revista școlii „Vlăstarul”, debutul fiind o proză filozofică intitulată „O poveste”. În paginile acestei reviste Noica a colaborat și cu versuri. Se spune că Ion Barbu (Dan Barbilian) – profesor de matematică la clasa lui Noica l-ar fi sfătuit pe tânărul elev să se lase de poezie și să se apuce de filozofie.           
 Se înscrie la Facultatea de Filozofie și Litere București, pe care o va absolvi în 1931 cu teza de licență „Problema lucrului în sine la Kant”. Timp de 3 ani îl are ca profesor pe filozoful Nae Ionescu, acesta având o influență pozitivă asupra evoluției sale viitoare. Noica îl caracteriza mai târziu ca fiind unul dintre cel mai mare formator de valori pe care România i-a avut vreodată. Această afirmație este pe deplin întemeiată, deoarece din „ mâna” lui Nae Ionescu au ieșit valori precum Noica, Mircea Vulcănescu, Eliade sau Cioran. Conținutul tezei de licență va fi inclus mai târziu în volumul „Concepte deschise” apărut în 1936. Noica urmează un curs de specializare în Germania. În perioada 1932-1934 frecventează Societatea Culturală „Criterion” alături de personalități, precum Mircea Eliade sau Mihail Polihroniade. Tot în această perioadă urmează pentru un an de zile cursurile Facultății de Matematică pe care o abandonează, pentru că a considerat că nu poate realiza performanță în acest domeniu. În primăvara anului 1938 pleacă la Paris cu o bursă a statului francez și va sta până în anul 1939. 
 În această perioadă Noica este prezent din plin în cultura filozofică a vremii. În anul 1934 debutează cu volumul de eseuri „Mathesis sau bucuriile simple”, lucrare care va primi premiul de debut alături de „ Pe culmile disperării” a lui Emil Cioran și volumul „NU” al lui Eugen Ionescu. Mathesis reprezintă primul gest de manifestare culturală în care Noica îți exprimă temele filozofice pe care le va cultiva toată viața. Bucuriile simple sunt cele abstracte și generale, logico-matematice și lingvistice.  
 În intervalul de timp 1935-1937 publică din Descartes Kant și Leibniz. În anul 1936 publică lucrarea „Concepte deschise în istoria filozofiei la Descartes, Laibniz și Kant”, lucrare pentru care primește Premiul Academiei Române. În anul 1937 apare volumul „De Caelo”, o pledoarie excepțională despre om înțeles întru rațiune și libertate.       
 În mai 1940 își susține la București doctoratul în filozofie cu teza „Schiță pentru istoria lui Cum e cu putință ceva nou”. Pleacă în Germania și va rămâne la Berlin până în 1944. Va participa de mai multe ori la seminarul de filozofie al profesorului Martin Heidegger împreună cu un alt filozof român Alexandru Dragomir. Remarcăm în perioada de referință alte lucrări importante pe care Noica le public㨠„Pagini despre sufletul românesc” și „Jurnalul filozofic, ambele apărute în anul 1944”.         
 În anul 1947 Noica alături de Eliade și Cioran sunt trecuți în evidențele comuniste ca autori interziși. Este momentul în care, la înțelegere cu soția sa divorțează în ideea de a-și feri familia de necazurile care inevitabil se vor abate asupra sa. Noica spera ca prin divorț soția își va câștiga cetățenia britanică și va reuși să iasă din spațiul comunist pentru a nu suporta ororile unui regim dictatorial. Acest scop s-a realizat mai târziu după multe suferințe și eforturi.
 În perioada 1949-1958, Noica are domiciliu obligatoriu la Câmpulung Muscel.. Vom reveni asupra acestui moment important din viața filozofului Subliniem faptul că în această perioadă deosebit de grea din punct de vedere material, Noica și-a conturat ideea filozofică fundamentală, aceea a ființei și a devenirii întru ființă. În 1958, Noica este arestat, anchetat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică, cu confiscarea întregii averi. Alături de el vor fi arestați toți participanții la Seminariile private organizate de Noica la Câmpulung, iar lotul lor va purta la proces numele de „grupul Noica”. Execută la Jilava 6 din cei 25 de ani de închisoare, fiind eliberat în august 1964.    
 Din 1965 se stabilește în București, unde va lucra ca cercetător la Centrul de logică. Noica susține seminarii private pe marginea filozofiei hegeliene, platonice sau kantiene. Printre participanți se numără mai tinerii săi colegi de la Centrul de logică sau de la Institutul de Istorie a Artei:: Sorin Vieru, Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu.
 În 1976, Noica ajunge la Mânăstirea Rohia și este impresionat de cadrul natural și biblioteca vastă. Povestește despre cele văzute lui Nicolae Steinhardt cunoscând gândul acestuia de a se retrage într-o mănăstire.   
Începând cu anul 1975, Constantin Noica a trăit îndeosebi la Păltiniș, lângă Sibiu, locuința lui devenind loc de pelerinaj și de dialog de tip socratic pentru admiratorii și discipolii săi. În această perioadă își desăvârșește gândul filozofic prin mai multe lucrări de o remarcabilă acuratețe logică și profunzime : Rostirea filozofică românească (1970); Creație și frumos în rostirea românească (1973); Despărțirea de Goethe (1975) Sentimentul românesc al ființei (1978); șase maladii ale spiritului contemporan (1978); Povestiri despre om, după o carte a lui Hegel (1980); Devenirea întru ființă (1981); Trei introduceri la revenirea întru ființă (1984); Scrisori despre logica lui Hermes (1986).      
 Se stinge din viață la 4 decembrie 1987. A fost înmormântat pe 6 decembrie 1987, la Schitul Păltiniș, după dorința sa.  
 Postum și în mod deosebit prin grija și eforturile fostului său elev și mentor Gabriel Liiceanu, după 1989 au fost reeditate operele filozofului și au fost publicate scrieri care încă nu văzuseră lumina tiparului, precum: Jurnal de idei (1990); Rugați-vă pentru fratele Alexandru (1990), Introducerea la miracolul Eminescian (1992) și nu în ultimul rând Manuscrisele de la Câmpulung (1997).

 III Noica la Câmpulung Muscel

 În acest oraș se fixează domiciliul forțat la 2 martie 1949, după ce, la exproprierea restului averii părintești e găsit la moșie și trimis sub escortă la Giurgiu. Noica afirmă în gândurile sale, că a fost bucuros de confiscarea pământului și de șansa oferită „ahoreticului” de a se ocupa numai de filozofie.           
 La Câmpulung trăiește în sărăcie în diferite locuințe mărginașe. Aici o cunoaște pe viitoarea a doua soție Mariana Nicolaide, ajunsă la Câmpulung cu părinții exilați ai primului ei soț, decedat, și cu fetița ei. Se întreținea din lecții de matematică și engleză, ca și alte limbi clasice, ori modern, pentru lapte și pâine sau ceva bani. Gabriel Liiceanu consemnează în Jurnalul de la Păltiniș: „Trăiam din meditații cu 5 lei ora. Am predat de toate, până și săritura în lungime unei candidate la ICF.” Noica mărturisește că tot în această perioadă a avut „cinci ani de delir cultural” împreună cu Alecu Paleologu și Mihai Banu Alexandru Paleologu a stat în prejma lui Noica de la finele anului 1950 până la începutul anului 1956. Filozoful aseamănă relația lor cu cea dintre „fiul risipitor” și „fratele”. Prietenii s-au văzut la Câmpulung aproape zilnic în această perioadă. Au discutat notele luate de Noica din diverși filozofi și textele sale terminate sau în curs de elaborare. Pentru comentariul la Fenomenologia spiritului, își amintește Alexandru Paleologu, Noica s-a gândit să ceară subscripții anticipate de la persoane dornice să le citească spre a fi scutit de povara unor lecții.
 În acești ani de exil se conturează și chiar prind viață opere fundamentale ale lui Noica: Anti-Goethe (publicată mai târziu sub titlul de „Despărțirea de Goethe”, care în fond este o pledoarie pentru opera marelui iluminist) și Povestiri despre Hegel. Tot acum prind contur ideile de bază care vor forma viitorul Tratat de ontologie, cu a sa diferență dintre devenirea întru devenire și devenirea întru ființă. Este bine să menționăm că în 1956 dă spre lectură și analiză unui grup de prieteni viitoarea sa lucrare „Interpretări după fenomenologia spiritului după Hegel”. Începe această lucrare într-o, perioadă de relativă destindere la îndemnul lui Cioran care fusese rugat de Universitatea din Sorbona să ia legătura cu fostul bursier Noica, pentru o aniversare Hegel, cu promisiunea editării ei în Franța. Mai târziu Noica va rescrie această carte, care în final va fi publicată sub denumirea de „Povestiri despre om, după o carte a lui Hegel: Fenomenologia spiritului.       
 În 1957, ca reacție la mișcarea anticomunistă maghiară, Cioran publică la Paris „Scrisoare către un prieten de departe” adresată, fără a fi nominalizat, lui Noica. Răspunsul oficialităților române a fost agresiv și cu consecințe dramatice pentru cei care s-au implicat fie doar și prin lectură. Noica nu numai că se știe vizat, se simte și dator să răspundă. Filozoful scrie în noiembrie „Răspuns unui prieten îndepărtat” manuscris care este scos din țară. În decembrie Cioran confirmă primirea, fără să-l publice, spre a nu-i face rău prietenului său. În 1974, Noica va nota regăsirea acestei scrisori și va mărturisi: „o recitesc, acum, îmi amintesc de tot ce investisem sufletește în ea, de tot ce s-a întâmplat din cauza ei, de tot ce a urmat – și-mi spun: du-te dracului de viață, că frumoasă mai ești (și-mi spun ce sălbatică e viața; ce sălbatic de frumoasă)”. ( Constantin Noica – Jurnal de idei, 1990).
 Urmează represaliile. Constantin Noica a fost primul ridicat la 11 decembrie 1958, totodată anchetatorii au luat cu ei cărți și manuscrise. Printre acestea se aflau nouă caiete de reflecții și însemnări acoperind 14 ani (1944-1958). S-au păstrat doar cinci pagini cu care se va deschide volumul postum ( Jurnal de idei). Târziu se vor găsi și publica „Manuscrisele de la Câmpulung”, ce cuprind reflecții despre țărănime și burghezie, scrise în perioada 1951-1953. Anchetatorii aveau să ardă majoritatea textelor găsite. Noica a fost dus la Pitești și supus la un lung șir de chinuitoare interogatorii. Se pare că a fost și torturat. Interogatoriile au durat până în decembrie 1959. În final, au fost coroborate două grupuri de arestați : „lotul Noica” și „lotul Pilat”. La procesul „Noica Pilat” au fost 23 de inculpați. S-a desfășurat timp de 3 zile, între 24 și 26 februarie 1960. Sentința s-a dat pe 1 martie, iar cele mai mari condamnări au fost pronunțate împotriva „conducătorilor” de lot, Constantin Noica și Constantin Pilat: 25 de ani muncă silnică, 10 ani degradare civilă, confiscarea întregii averi personale ( inclusiv și mai ales a manuscriselor).        
 Noica a primit cu seninătate și chiar cu bucurie toate aceste lovituri a unui regim nedrept și barbar. Propria condamnare, oarecum așteptată, i se părea bine venită pentru munca sa viitoare. A avut în schimb remușcări pentru a fi fost cumva vinovat de arestarea și condamnarea apropiaților săi. Cei 23 de condamnați din procesul „Noica – Pilat” au fost eliberați înainte de termen, fiecare separat, între 1961 și 1964. Constantin Noica, arestat primul, a fost eliberat ultimul, la 8 august 1964. Era slăbit și într-o stare fizică generală deplorabilă. A cerut iertare mai multora dintre întemnițați sau rude de ale lor, simțindu-se vinovat pentru tot ceea ce au suferit.
 Era după 10 ani de domiciliu obligatoriu, 2 ani de anchetă sălbatică și aproape 6 ani de închisoare.

IV. Gânduri și idei sau cu ce rămânem

 Atunci când am avut gândul acestei evocări, doream să prind în cuprinsul ei cât mai mult din gândirea și filozofia lui Noica. Mi-am dat seama că nu este locul și timpul potrivit, dar mai ales nu sunt pregătit pentru o astfel de abordare a unui univers ideatic, el însuși aflat într-o continuă prefacere.     
 Totuși, oricine îndrăznește a intra în adâncul de idei pe care Noica îl construiește în monumentala sa creație este obligat să păstreze în conștiința sa câteva dintre punctele de reper ce într-un fel sau altul ajută la înțelegerea întregii sale opere. Însuși filozoful se întreabă de mai multe ori, ce a adus nou gândirea sa în spațiul filozofic. În primul rând, însăși filozofia care este pe deplin demonstrată ca posibilitate și utilitate în spațiul culturii. Mai mult, metafizica este principala modalitate prin care omul își poate realiza „sinele” său și, totodată, conștiința devenirii întru ființă, care poate fi în același timp devenire întru sine. știința, indiferent de forma sau domeniul ei, poate oferi numai cunoștințe, insuficiente prin ele însele, în a determina locul omului în societate și în univers. Filozofia oferă „înțelesurile” prin care omul se constituie ca și conștiință liberă și își impune legea sa ca libertate și rațiune, legilor naturii.      
 Pentru orice cititor, chiar și unul grăbit, rămâne în memoria sa conceptul ontologic de bază „devenirea întru ființă”. Noica a reușit, poate pentru prima dată în istoria filozofiei să lege cele două concepte până atunci diametral opuse: devenirea și ființa. Categoriile rațiunii pure sunt incompatibile cu existențialul. În concepția lui Noica categoriile logice și existențialele pot fi întâlnire în procesul dialectic, nu al devenirii întru devenire, ci al devenirii întru ființă. Cu ce mai rămânem. Evident, categoriile și noțiunile filozofice amplu construite și explicate de Noica în opera sa: contradicția unilaterală; limitarea ce nu limitează sau închiderea ce se deschide sunt de asemenea, puncte de reper în universul ideatic conceput de Noica. Mai presus de toate însă este „individualul”, iar în cadrul acestuia „omul”. În profunzimea sa, opera lui Noica este o pledoarie pentru pietate, iubire, și puterea rațională a omului. Iată ce spunea Noica în acest sens: „ Ești contemporan ( ai simultaneitate în timp, spun teologii) cu cel pe care îl iubești. Asta e tot – și înseamnă înfrângerea umană a timpului. (Toți teologii spuseseră: ființa nu e Dumnezeu, ci este iubirea lui)”. (Constantin Noica – Carte de înțelepciune). Desigur Noica nu este un teolog, dar întreaga operă demonstrează afinitatea gândirii sale pentru ideile, concepțiile și mai presus de orice adevărurile de credință creștin ortodoxe. Adept al raționalismului, la fel ca și Hegel a crezut că gândirea religioasă premerge metafizica. știința nu duce neapărat la filozofie pentru cu simpla acumulare de cunoștințe nu conferă „sensuri și înțelesuri „proprii gândirii filozofice Noica admitea totuși că singurul loc exterior filosofiei din care se poate ajunge la gândirea metafizică este religia. În programul său de pregătire pentru cei care doreau să-i devină ucenici și să realizeze performanță culturală el includea studiul Filocaliei. Noica preia adevăruri de credință pe care le transpune în sistemul sau filozofic: „unul divers în sine” sau „trinitatea” exprimată prin trinomul general - individual-determinații”. Considera că întreaga cultură modernă este una a „întrupării”, a generalului care se întrupează în individual devenind astfel un universal concret. Filosoful de la Păltiniș regreta că nu a putut ajunge la Idee. „poate că ideea a venit din moment ce n-a mai venit„. Regretul de a nu fi realizat deplinătatea sistemului pe care l-a dorit este într-un fel propriu oricărui raționalist care acordă prea mult credit cunoașterii discursive și mai ales posibilității omului de a conferi propriile sensuri metafizice existenței. În raporturile dintre credință iar pe de altă parte știință și filozofie este nevoie de un „act smerit al rațiunii”, cum spunea Părintele Arsenie Boca. Altfel spus cunoștința limitelor existențiale ale rațiunii umane. Numai prin raportare la infinitul și indefinitul rațiunilor divine, trăite și simțite înțelegător sau contemplate, rațiunile și sensurile omului își află deplinătatea. De aceea „ Ideea” de care vorbea Noica nu este un simplu adevăr rațional ci un adevăr de credință.         
 Religia poate premerge construcțiilor metafizice dacă este înțeleasă în înțelesul de sistem de concepte elaborate de cunoașterea rațională umană. Filosofia însă nu poate fi o etapă, o cale spre adevărurile de credință, spre credința ortodoxă. Raportul filozofie–credință trebuie înțeles diferit față de cum o face raționalismul filosofic și anume prin „actul smerit al rațiunii umane”, care își cunoaște, recunoaște și conștientizează limitele, dar în același timp, prin smerenie și iubire transcende firii create contemplând rațiunile divine, cele ale firii și cele mai presus de fire. Autenticitatea dar și obiectivitatea sensurilor și adevărurilor filosofiei este dată de modul în care cuprind sau cel puțin reflectă adevărurile de credință. Filosofia, la fel ca și orice formă de cunoaștere umană, dacă se manifestă în sistemul valoric creștin, poate fi o cale spre înțelegerea unor adevăruri de credință, dar nici o concepție filosofică nu poate fi suficientă prin ea însăși pentru a fundamenta credința ortodoxă și actele de credință. Pentru a te împărtășii din realitatea infinită a Persoanelor Sfintei Treimi este nevoie de altceva decât rațiunea filosofica sau cunoaștere științifică. Este nevoie de smerenie și iubire, altfel spus de o cunoaștere existențială și nu numai de una rațională, Părintele Teofil Părăian surprindea foarte bine esența raportului dintre credință și cunoașterea rațională inclusiv cea filosofică: ”Când vom avea credința mai mare decât cunoștința, atunci va fi în sufletul nostru liniștea pe care ne-o dorim și pe care o dorim și altora prin darul lui Dumnezeu și prin ajutorul Celui de Sus „(Să gândim frumos ca să trăim frumos, Ed. Agaton, Făgăraș, 2012, p. 285)
 Incontestabil, Noica a fost un filosof creștin, afirmație demonstrată de întreaga sa operă. Dacă reflectăm la întreaga sa viață, la faptele de cultură și de credință săvârșite, la împrejurarea că într-un fel sau altul a rămas în „actul smerit al rațiunii” și peste toate dorința sa testamentară de a fi înmormântat lângă Schitul de la Păltiniș, putem spune că Noica a fost mai mult decât un filosof creștin, a fost un creștin ortodox, un om smerit în puritatea și simplitatea sa. Spunea Părintele Teofil Părăian: „Omul smerit este omul pur și simplu„.
 A aflat Noica ce este ființa? Dar nici nu a dorit acest lucru. Noica a descoperit ceva mult mai important și anume drumul către ființă și conștiința devenirii întru ființă pe care omul o poate avea.       
 Se cuvine să încheiem aceste modeste reflecții cu caracter istoric chiar cu gândurile lui Noica, pe care orice trecător atent poate să le citească pe o inscripție țintuită între-un chioșc de ziare părăsit din Păltinișul ultimei sale iubiri:       
 „Există prin urmare două singurătăți: Una prin sărăcie, prin îngrijorare, prin spaimă; alta prin putere, prin voință metodică, prin activitate. Omul care poartă cu sine toată lumea este și el singur; dar, în singurătatea sa, el poartă cu sine toată lumea”. (Constantin Noica – De Caelo).
 „Nu uita că Dumnezeu te-a trimis pe lume să-l înlocuiești: să dai sensuri, să creezi, să duci începutul său înainte. Vezi să nu-ți pierzi timpul”. (Constantin Noica – De Caelo).

 BIBLIOGRAFIE
Constantin Noica – Devenirea întru ființă, Editura Humanitas, București 1998.-
Constantin Noica – Scrisori despre logica lui Hermes, Editura Humanitas, București 1998.
Constantin Noica - Carte de înțelepciune, Editura Humanitas, București, 2009.
Constantin Noica - De Caelo. Încercare în jurul cunoașterii și individului. Editura Humanitas, București, 1993.
 Să gândim frumos ca să trăim frumos. Antologie de cuvinte duhovnicești din scrierile Părintelui Teofil Părăian, Editura Agaton, Făgătaș,2012
Ion Ianoși – Constantin Noica, Editura Academiei Române, București 2006.
Sorin Lavric – Ontologia lui Noica, O exegeză, București, Editura Humanitas 2005.
Gabriel Liceeanu – Jurnalul de la Păltiniș, Editura Humanitas 2012.