(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
RUGĂCIUNI. Icoane. MoaşteNr. vizualizari: 135

Tainele Voroneţului

Valeriu Tănasă
Tags: Voronet; manastiri; Bucovina;
 

Biserica Mănăstirii de la Voroneţ străluceşte pe coordonatele Luminii şi ale Veşniciei “cu voia Bunului Dumnezeu, cu rugăciunile Sfântului Cuvios Daniil Sihastrul şi prin osârdia Sfântului Ştefan cel Mare,  fiind înălţată, din 26 mai şi până-n 14 septembrie 1488”(1).

Voroneţul ne cheamă cu stăruinţă pentru că are în centrul „inimii” Ortodoxia şi Patria care sunt Grădina Raiului, dată nouă de Dumnezeu, “pentru a o păzi şi a lucra în ea”, cu sfinţenie, aşa cum spunea părintele Cleopa Ilie, cu o neclintită credinţă în virtuţile Neamului românesc.

Fiind într-o situaţie fără ieşire, Voievodul Ştefan cel Mare merge la Cuviosul Daniil Sihastrul pentru a cere sfat. Acest gând de căutare a Sfântului Ştefan este rădăcina raţiunii care a inspirat pe Sfântul Daniil Sihastrul „că de va izbândi în războiul cu turcii „să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghe, să fie hramul Bisericii”.

Dar să redăm un mic fragment al cronicarului Ion Neculce care preluând legenda, povesteşte împrejurările în care acest locaş de închinare a fost construit: “Iar Ştefan-Vodă, mergând de la cetatea Neamţului în sus pre Moldova, au mărsu pe la Voroneţ, unde trăia un părinte sihastru pre nume Daniil. Şi bătând Ştefan-Vodă în uşa sihastrului să-i descuie, au răspuns sihastrul să aştepte Ştefan-Vodă afară până ce şi-a istovi ruga. Şi după ce şi-au istovit ruga, l-au chemat în chilie pre Ştefan-Vodă. Şi s-au spovedit Ştefan-Vodă la dânsul. Şi au întrebat Ştefan-Vodă pre sihastrul ce va mai face, că nu poate să se mai bată cu turcii; închina-va ţara la turci, au ba? Iar sihastrul a zis să nu o închine, că războiul este a lui, numai, după ce va izbândi, să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghe, să fie hramul Bisericii”.

Probabil că armata turcă înaintând către Suceava şi negăsindu-l pe Domnitor a luat calea Humorului. Ajungând pe valea Voroneţului a fost covârşită sau înspăimâmtată de liniştea codrilor ce acoperă munţii Voroneţului. Apoi, ostaşilor turci le-a fost redus la minim instinctul cuceritor, fiind copleşiţi de flacăra isihastă şi pacea sihaştrilor ce se nevoiau în armonia rugăciunii.

Voroneţul este spaţiul sacru unde vâltoarea postmodernistă nu se încumetă să pătrundă. Originalitatea autohtonă a artei medievale moldoveneşti a convins UNESCO să includă Voroneţul în patrimoniul cultural şi spiritual mondial. Ştim că istoricul Nicolae Iorga numea Moldova acelei vremi de înflorire a picturii bizantine,  “Byzance après Byzance”.

Entuziasmul unui preot din Chişinău, contempran de-al nostru, care a fost trimis într-o parohie din Basarabia de Sud plină de sectari s-o reconvertească la Ortodoxie a avut ecou până-n România. Cu ajutorul harului Domnului, acest preot face adevărate minuni şi izbuteşte să-i readucă  din nou la credinţa străbună pe moldovenii din acel sat. Această ispravă s-a propagat până-n România şi a impresionat atât de mult pe o persoană de la noi, încât a reuşit să organizeze un pelerinaj cu acei credincioşi din Basarabia de Sud, tocmai la Mănăstirea Voroneţ.  Auzind, m-am întrebat de ce au ales tocmai  Voroneţul?  Aceasta este cauza care m-a urnit din cotidianul relativ ca să iau drumul Voroneţului.

„Icoanele Voroneţului nu sunt mute”, ne avertizează monahia Elena în cartea care a publicat-o despre istoricul Mănăstirii: “Vatră de istorie românească şi spiritualitate ortodoxă”. Pentru neiniţiaţi însă, este o problemă destul de încifrată vederea picturii de pe toate feţele Bisericii. Mai cu seamă pentru cei care nu cunoaştem bine Sfânta Evanghelie şi Psaltirea şi nu suntem prea iubitori de Sfântă Liturghie.

 

Voroneţul e locul unde sufletul pelerinului aude clopotele veşniciei, la porţile căreia se opreşte o parte din trufia cu care omul vine din lume. Ca o dovadă că Biserica şi mănăstirea se sprijină pe absidele eternităţii o constituie faptul că cei 206 ani de pustiire nu au reuşit s-o arunce iremediabil în abisul uitării şi al pieirii. Din 1775, când Imperiul Habsburgic a anexat Bucovina,  până în 1918, când s-a unit cu România şi  apoi până în 1991, la 14 martie la Voroneţ - nu s-au săvârşit slujbe. În anul 1991, prin Decizia nr. 1 semnată de Prea Sfinţitul Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor pe baza adresei  Cancelariei Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române nr. 5373 din 1991, Mănăstirea Voroneţ şi-a reluat viaţa monahală.

După vederea Voroneţului plecăm cu certitudinea clară că ne aşteaptă pe toţi o Judecată universală. E foarte important să ştim… fiindcă începem, din sfială, să punem stavilă sumedeniilor de patimi cărora le-am căzut victimă.

La Voroneţ tăcerea înconjoară Biserica Mănăstirii, apărând-o de violenţele şi rătăcirile la care s-au dedat  o mulţime de oameni în ultimii treizeci de ani. E o mireasmă plină de taină până şi în rostirea cuvântului ,,Voroneţ”.

“Ctitorul a avut grijă să fie turnate două clopote necesare Mănăstirii purtând inscripţia: “Ştefan-Vodă, din îndrumarea lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, au dat să toarne acest clopot în anul 6996 (1488) luna mai.” Dintr-un aliaj de bronz, argint şi aur, cu un timbre grav, plăcut şi pregnant, clopotele cheamă, şi dacă-s trase de mâini îndemânatice, numele Voievodului: “Ştefan-Vodă…Ştefan-Vodă…!”

Culoarea cerului senin e cea mai apropiată de esenţa luminii dumnezeieşti, după învăţătura Sfinţilor Părinţi ai Ortodoxiei.

Sfântul Nil zice: “ Dacă ar voi cineva să vadă starea minţii, să se golească pe sine de toate înţelesurile şi atunci o va vedea asemănătoare safirului sau culorii cereşti. ” Şi iarăşi: “starea minţii este înălţime inteligibilă (gândită), asemănătoare culorii cereşti peste care în vremea rugăciunii se arată lumina Sfintei Treimi”

Iar părintele Dumitru Stăniloae aprofundează în traducerile sale în limba română: “Mintea e vârful cel mai înalt al fiinţei omeneşti. Peste ea luceşte în vremea rugăciunii lumina Sfintei Treimi, căci aceasta e o luminare a dragostei reciproce dintre persoanele dumnezeieşti comunicată şi celui ce se roagă, aprins şi el de iubirea Sfintei Treimi şi de lumina Ei, care descoperă tot sensul existenţei.”

Iar Sfântul Isaac Sirul zice: “Când mintea se dezbracă de omul cel vechi şi se îmbracă în cel nou, al harului ”(Col. 3, 9), va vedea curăţia sa asemănătoare culorii cereşti; ea a fost numită de bătrânii fiilor lui Israel loc al lui Dumnezeu, când El s-a arătat lor „în munte”(Ieşire 24, 10)

Iar Moise în Ieşirea grăieşte inspirat de Duhului Sfânt: “Şi au văzut locul unde stătea Dumnezeul lui Israel; sub picioarele Lui era ceva, ce semăna cu un lucru de safir, curat şi limpede ca seninul cerului” (Ieşirea 24, 10)

Acest verset din Ieşirea dezvăluie… atât cât poate fiecare înţelege,  taina “albastrului de Voroneţ”. În seninul cerului de pe toate feţele Bisericii Mănăstirii, sfinţii odihnesc în Dumnezeu şi Dumnezeu întru ei.

Prin anii 1970, americanii au dorit să ia cu totul acasă la ei, Biserica Mănăstirii de la Voroneţ. Răspunsul oficialilor de atunci a fost unul ferm: “Pot veni în România când le e dor de Dumnezeu”. Nimeni nu poate translata Mănăstirea Voroneţ din spaţiul ei, pentru că e “plasticizată” pe locul unde stă Dumnezeu, [curat şi limpede ca seninul cerului]. De aceea pelerinul care cercetează Voroneţul pleacă cu „albastrul indefinibil” în priviri… care izvorăşte pace din Muntele Armoniei tuturor frământărilor persoanei umane.

 

1. MonahiaElena Simionovici, “Sfânta Mănăstire Voroneţ, Vatră de istorie românească şi de spiritualitate ortodoxă”, 2017, pg. 11

 

21-07-2021
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu