Mihai Viteazul, Domn al Unirii (1558-1601)

 Românii au fost nevoiți datorită vicisitudinilor și avatarurilor istoriei să trăiască mult timp în provincii separate. Chiar și în prezent unitatea statală a poporului român nu este deplină. Există încă provincii și ținuturi în care trăiesc numeroși români dar care încă nu fac parte din trupul țării noastre. Un alt fapt important este acela că nivelul de trai scăzut în România, lipsa posibilității multora de a-și asigura un trai decent în propria țară, la care se adaogă indiferența guvernanților din ultimii treizeci de ani față de obligația constituțională pe care o au de a aplica măsurile legislative, economice și financiare corecte pentru asigurarea unei vieți decente pentru tot poporul, a determinat aproximativ cinci milioane de români să emigreze în alte țări în speranța că vor găsi un loc de muncă mai mult.

 Nu puține au fost încercările mai marilor lumii, de-a lungul istoriei, de a dezrădăcina poporul român de a-l asimila, de a-i distruge limba și credința ortodoxă, dar niciuna nu a reușit.  În toată istoria sa milenară poporul român și-a păstrat unitatea de neam, de credință și de limbă. Unitatea de ființă a românilor, indiferent unde se află ei, este o realitate de fapt, dar și una de conștiință. Au existat personalități marcante în istoria poporului român, voievozi, teologi, cărturari, revoluționari care prin iubirea, credința, lupta și jertfa lor au contribuit decisiv la păstrarea unității și identității de neam, în dreapta credință ortodoxă, în limba română, în tradițiile strămoșești a poporului român.

 Mihai Viteazul este o personalitate emblematică a luptei pentru unitate a românilor, considerat de unii o adevărată legendă, dar noi spune că marele domnitor datorită credinței și luptei sale, dar și a Marii Uniri politice a provinciilor românești, pe care a realizat-o pentru prima oară în istoria poporului român, chiar dacă pentru un scurt timp, este un sfânt încă necanonizat de Biserica Ortodoxă Română, dar considerat ca atare de români. Redăm pe scurt un episod din viața lui Mihai Viteazul care demonstrează puternica sa credință și personalitate:

 Prin căsătoria cu doamna Stanca, Mihai ajunge posesorul unei mari averi, iar prin poziția sa, unul dintre cei mai puternici oameni din Țara Românească la acea vreme. Așadar, descendența impresionantă, dar și figura impunătoare a lui Mihai l-au înfricoșat pe Alexandru cel Rău domnul de atunci al Țării Românești, care l-a condamnat la moarte. În drumul spre locul execuției, Mihai cere voie să intre în biserica din apropiere, pentru a înălța o ultimă rugăciune. În fața icoanei Sfântului Nicolae din Biserica Albă - Postăvari, situată în mahalaua cu același nume, Mihai făgăduiește, în schimbul vieții, ridicarea unei mănăstiri cu hramul „Sfântul Nicolae“. Rugăciunea lui a fost ascultată, iar călăul, privind chipul măreț al celui care urma să fie decapitat, a lăsat să-i scape securea din mână, după care a exclamat: „Nu-l pot ucide pe bărbatul acesta“.

 Mihai Viteazul a înfăptuit prima mare unire, care și acum după mai mult de patru veacuri se distinge cu deosebire. “Când el e din poporul mieu... când el a încurajat pentru totdeauna cu strălucire numele nostru și l-a buciumat în lumea largă... când printr-însul s-a săvârșit... uimitoarea minune a strângerii noastre laolaltă sub același steag de biruință... cum aș putea să nu închin prinosul smeritei mele iubiri Străbunului!”  spune Nicolae Iorga[1]. 

Personalitatea lui Mihai Viteazul a ajuns în panteonul național românesc după ce a fost recuperată de istoriografia românească a secolului al XIX-lea, un rol important jucându-l opera Românii supt Mihai-Voievod Viteazul al lui Nicolae Bălcescu. Astfel voievodul a ajuns un precursor important al unificării românilor, care avea să se realizeze în secolul al XX-lea.

 Viața, lupta și jertfa

 Domnul Pătrașcu cel Bun a fost considerat multă vreme ca fiind tatăl nelegitim al lui Mihai Viteazul. Această ipoteză este controversată, în prezent unii istorici nu o consideră verosimilă. Din datele cunoscute se pare că s-a născut în anul 1558.

 Mama lui Mihai, Teodora sau Tudora, a fost, după unele surse, de neam grecesc (din vechea familie bizantină a Cantacuzinilor). După alte surse, era de condiție modestă, originară din Târgul de Floci, iar tatăl lui Mihai era grec. Cronica lui Radu Popescu menționează că “Acest Mihai Vodă, după ce au luat domnia, s-a numit că este fecior lui Pătrașcu Vodă, iar cu adevărat nu se știe, că nici un istoric de-ai noștri sau striin nu adeverează cine iaste și cum au luat domnia, fără cât din auz unul din altul așa dovedim, că mumă-sa au fost de la Oraș dela Floci, care fiind văduvă și frumoasă și nemerind un gelep (negustor), om mare și bogat den Poarta împărătească și în casa ei zăbovindu-se câtăva vreme…”[2]

 Alte documente, aflate în custodia Academiei Române, precum și specificațiile din Condica episcopiei Râmnicului, atesta că Mihai Viteazul s-ar fi născut la Drăgoești, localitate aflată pe partea stângă a Oltului, județul Vâlcea. Aceleași surse mai specifică faptul că la Proieni, pe Valea Oltului, într-o veche biserică ortodoxă, Mihai Viteazul s-ar fi cununat cu Doamna Stanca.[3]  Boier, posedând întinse moșii din Oltenia, Mihai a deținut dregătoriile de bănișor de Strehaia, stolnic domnesc (din 1588, în timpul domniei lui Mihnea Turcitul) și ban al Craiovei, în timpul domniei lui Alexandru cel Rău. În 1584, Mihai Viteazul s-a căsătorit cu Stanca, văduva lui Dumitru postelnicul din Vâlcănești, nepoată a lui Dobromir, mare ban al Olteniei. Stanca avea doi frați: Dragomir, fost mare postelnic, și Ioan Monahul.

 Instruit (cunoștea greaca, turca), energic, perseverent, Mihai s-a îndeletnicit în tinerețe cu treburi de negoț.

 În septembrie 1593, după ce a plătit la Poarta Otomană, după obiceiul timpului, o sumă mare de bani (400.000 de florini conform lui A.D. Xenopol^[2]) și, având și sprijinul patriarhului Constantinopolului, Mihai a devenit domn al Țării Românești, înscăunarea sa având loc la București pe 11 octombrie, în același an.

 În anul următor, 1594, Mihai a aderat la „Liga Sfântă”, o alianță militară creștină constituită la inițiativa papei Clement al VIII-lea și îndreptată împotriva expansiunii Imperiului Otoman în Europa. Din Ligă făceau parte Sfântul Imperiu Romano-German, Statul Papal, Spania și ducatele italiene Ferrara, Mantova și Toscana. Ulterior a aderat la această alianță și principatul Transilvaniei, precum și Moldova (la 16 septembrie 1594). Aderarea Țării Românești la „Liga Sfântă” a dus la izbucnirea unei revolte antiotomane (13 noiembrie 1594), în cursul căreia a fost masacrată întreaga garnizoană otomană staționată pe atunci în București și creditorii veniți din Istanbul pentru a-și recupera sumele pe care Mihai le împrumutase de la aceștia pentru a obține tronul. Imediat după aceasta, el pornește o serie de atacuri împotriva Imperiului Otoman, atacând raialele de pe ambele maluri ale Dunării (Giurgiu, Hârșova, Silistra, Rusciuk). Obține apoi trei victorii asupra tătarilor, care invadaseră Țara Românească, la Putineiu, Stănești și Șerpătești, în ianuarie 1595.^[3]

 În primăvara anului 1595, Mihai a trimis la Alba Iulia o delegație de boieri pentru a reglementa relațiile cu Principatul Transilvaniei. Delegația, compusă din 13 persoane, condusă de Mitropolitul Eftimie a negociat și a semnat la Alba Iulia la 20 mai 1595 un tratat cu Sigismund Báthory, principele Transilvaniei, prin care Mihai devenea vasal al acestuia. Astfel, marii boieri care făceau parte din delegație și-au depășit atribuțiile inițiale, probabil din dorința de a îngrădi puterea domnului, sporind-o în schimb pe a lor. Cu toate acestea, Mihai a acceptat acest tratat, deoarece Transilvania era singurul stat vecin care îi putea asigura spatele în lupta sa împotriva turcilor.^[5]

 Criza internă provocată de moartea sultanului Soliman cel Mare, precum și victoria Spaniei și Veneției asupra flotei turcești de la Lepanto, 1571, au slăbit tăria Imperiului Otoman. In Europa s-a constituit o alianța antiotomană și în cele din urmă, Mihai a fost de acord să participe, bucurându-se de sprijin intern și extern. Războiul antiotoman a început în 13 noiembrie 1594, așa cum am menționat mai sus. Succesele românilor au obligat otomanii să trimită o oaste puternică pentru a-l pedepsi pe Mihai, pentru că a cutezat să se împotrivească puterii Otomane. Lupta a avut loc la Călugăreni în 13/23 august 1595, într-o zonă mlăștinoasă a râului Neajlov. Mihai a obținut o strălucită și epocală victorie. Prezentăm pe scurt câteva aspecte ale luptei și victoriei marelui Domnitor Mihai Viteazul în fruntea oștii sale, inferioară numeric, împotriva turcilor, pentru păstrarea credinței și a ființei poporului românesc.

 O mare armată turcă, sub comanda lui Ferhat Pașa, a pornit spre Dunăre. Odată ajunsă pe malul drept al Dunării, la Rusciuk, comanda întregii oștiri a fost preluată de marele-vizir Sinan Pașa. Mărimea armatei otomane diferă de la o sursă la alta; astfel Nicolae Bălcescu, citând surse contemporane, spune că: „Într-adevăr, armata lui [Sinan] era, cum știm, de 180 mii ostași, mai mult decât de zece ori mai mare ca a lui Mihai Vodă, care, cu toate ajutoarele ce primi din Moldova și Ardeal, d-abia se urca la 16 mii oameni și 12 tunuri”[4].

 Fără să mai aștepte întăririle promise de Sigismund Báthory, Mihai a luat decizia de a opri înaintarea otomană spre București, atacând oastea lui Sinan Pașa, net superioară numeric, în vestita bătălie de la Călugăreni. Mihai se baza doar pe oastea țării (circa 10.000 de oameni) și pe cei 6.000 de secui înarmați cu archebuze, conduși de Albert Király, având în total maximum circa 16.000 de ostași. Bătălia de la Călugăreni soldată cu o importantă victorie tactică a românilor, a scos în evidență remarcabilele calități militare ale lui Mihai, prin folosirea judicioasă a posibilităților oferite de terenul împădurit și mlăștinos de pe valea râului Neajlov și punerea în practică pe câmpul de luptă a unor manevre rapide de concentrare a forțelor proprii acolo unde era mai necesar.[5]  Astfel fu acea vrednică, de o neștearsă aducere aminte zi de bătaie de la Călugăreni în care românii scriseseră cu sabie și cu sânge pagina cea mai strălucită din analele lor. De zece ori mai puțin numeroși decât dușmanii, ei câștigară asupra-le o biruință strălucită și avură gloria de a învinge un general până atunci neînvins. Munteni, moldoveni și ardeleni, soldați și căpitani, se luptară toți ca niște eroi. Dar cinstea cea mai mare a biruinței se cuvine cu tot dreptul viteazului domnitor” [6].

Deși biruitor, Mihai s-a retras în munți în așteptarea ajutoarelor. Pe plan strategic, bătălia de la Călugăreni nu a reușit decât să întârzie înaintarea otomană, turcii, în frunte cu Sinan Pașa au ocupat Bucureștiul și cetatea Târgoviștei. Când Sigismund Batory, principele Transilvaniei, și domnitorul Moldovei, Stefan Răzvan, i-au venit în sprijin, întărindu-și oștirea, Mihai Viteazul a eliberat Târgoviște (5–8 octombrie 1595) și și București (12 octombrie 1595), iar la Giurgiu, a obținut o a doua mare victorie (15-20 octombrie 1595). După noi victorii obținute la Nicopole, Vidin, Cladova și Babadag (iarna 1596)[7] Mihai a încheiat în 1598 pace cu turcii.

Au urmat câțiva ani de pace, datorită pe de o parte impasului în care intrase Liga Sfântă după înfrângerea gravă suferită în Bătălia de la Keresztes (1596) și pe de altă parte reușitei diplomatice a lui Mihai Viteazul în negocierile cu Înalta Poartă (1598), prin care, în schimbul acceptării suzeranității otomane și a plății tributului, i se recunoștea domnia pe întreaga durată a vieții sale.

 Mai mult, la 9 iunie 1598 Mihai a încheiat la Mânăstirea Dealu un tratat cu trimișii împăratului Rudolf al II-lea, tratat prin care Imperiul Habsburgic se obliga să-i asigure subsidii pentru întreținerea armatei și îi recunoștea caracterul ereditar al domniei în schimbul recunoașterii suzeranității împăratului. Prin dubla suzeranitate (otomană și habsburgică) Mihai a căutat să compenseze prevederile tratatului de la Alba Iulia, din 20 mai 1595, prin care recunoscuse suzeranitatea principelui Transilvaniei, Sigismund Báthory.

 În acești ani de pace, Mihai Viteazul s-a preocupat de refacerea țării, pierderile suferite în urma campaniilor antiotomane, precum și jafurile la care s-au dedat turcii în campania din 1595, aducând Țara Românească într-o stare critică din punct de vedere economic. Cu visteria golită, Mihai se vede silit să aplice o soluție pe care a considerat-o vitală pentru stoparea depopulării țării: „legământul lui Mihai Vodă”, prin care rumânii (țăranii fără pământ) erau obligați să rămână pe moșia pe care se aflau în acel moment, soluție mult criticată mai târziu. Țara s-a refăcut treptat. Din acea perioadă datează și ctitoriile cele mai importante ale lui Mihai Viteazul.

 Anii de pace nu au durat însă prea mult. În vara anului 1599, Mihai, simțindu-și țara amenințată din toate părțile (în Moldova urcase pe tron Ieremia Movilă, devotat polonezilor, aliați pe atunci cu Imperiul Otoman, iar în Transilvania Sigismund renunțase la tron în favoarea vărului său, cardinalul Andrei Báthory, de asemenea înclinat către politica polonă), a trimis soli la împăratul Rudolf al II-lea pentru a-i solicita încuviințarea punerii în practică a planului său de îndepărtare de la domnie a principelui Transilvaniei și a domnului Moldovei și de a reactiva astfel flancul sudic al Ligii Sfinte.  Primind încuviințarea cerută, în toamna aceluiași an Mihai Viteazul intră în Transilvania cu armata sa compusă din români, dar și din mercenari secui, sârbi și obține o victorie decisivă în Bătălia de la Șelimbăr (18/28 octombrie 1599), lângă Sibiu, asupra lui Andrei Báthory. La 1 noiembrie 1599 intrară triumfal în Alba Iulia, capitala de atunci a Transilvaniei. Deși Dieta Transilvaniei l-a recunoscut doar ca guvernator imperial (în actele redactate în limba latină fiind numit Transylvaniae locum tenens), Mihai a fost conducătorul de facto al Transilvaniei timp de unsprezece luni. În actele emise de el, în limba slavă el se intitulează „Domn al Țării Românești și al Ardealului”.[8]

 În primăvara anului 1600, Mihai și-a dat seama de pericolul pe care îl reprezenta influența în Moldova a Regatului Poloniei, care refuzase să facă parte din „Liga Sfântă” și era un aliat tacit al Imperiului Otoman. Politică externă a polonezilor era practic sub controlul marelui hatman Jan Zamoyski. Acesta îl înscăunase în 1595 pe protejatul polonezilor, Ieremia Movilă, ca Domn al Moldovei (scoțând astfel această țară din Liga Sfântă) și îl susținuse pe Andrei Báthory în Transilvania. Totodată dorea să îl detroneze pe Mihai și să-l pună în locul lui, în Țara Românească, pe Simion Movilă (fratele lui Ieremia).

 Ceea ce a determinat însă decisiv hotărârea lui Mihai de a declanșa o campanie preventivă în Moldova, au fost pregătirile făcute către Sigismund Bathory, aflat de la începutul anului 1600 la Suceava, pentru recucerirea Transilvaniei, cu sprijinul lui Jan Zamoyski și al lui Ieremia Movilă. Expediția a început la 14/24 aprilie 1600, când Mihai Viteazul plecă din Alba Iulia îndreptându-se spre hotarul Moldovei. În scurt timp, cetățile importante ale Moldovei (Suceava, Cetatea Neamț și Hotinul) își deschid porțile în fața oștilor lui Mihai. Acesta intră în Iași, unde, la 1 iunie 1600, este înscăunat ca Domn al Moldovei iar boierii moldoveni îi jură credință. Titulatura folosită de Mihai Viteazul (într-un document emis de el la 6 iulie 1600) era: „Domn al Țării Românești și Ardealului și a toată Țara Moldovei”.[9]

 Marile puteri ale vremii nu vedeau însă cu ochi buni unirea celor trei țări române sub conducerea lui Mihai. Habsburgii se temeau de o ieșire a Transilvaniei din sfera lor de influență, Polonia nu dorea pierderea controlului asupra Moldovei, iar Imperiul Otoman nu accepta ideea renunțării la suzeranitatea asupra Țării Românești. În plus, nobilimea maghiară din Transilvania nu accepta, domnia „valahului” în Ardeal și măsurile impuse de acesta.

 În vara anului 1600 izbucnește o puternică revoltă a nobililor maghiari transilvăneni. Mihai îi înfruntă în bătălia decisivă de la Mirăslău (18/28 septembrie 1600), dar generalul Basta, comandantul trupelor imperiale staționate în nordul Ardealului, în loc să îl sprijine pe Mihai, aliat al Sfântului Imperiu, se alătură rebelilor maghiari, și astfel Mihai este învins.

 Mihai se retrage în Țara Românească. Între timp, Moldova reintrase în stăpânirea lui Ieremia Movilă, readus pe tron de o puternică armată poloneză condusă de marele hatman Jan Zamoyski. Mai mult, polonezii și moldovenii pătrund în toamna anului 1600 în Țara Românească cu scopul de a-l înscăuna aici pe Simion Movilă, fratele lui Ieremia Movilă.

 După mai multe lupte, în care este învins de armata polonă, net superioară ca efective, Mihai este nevoit să ia calea pribegiei, îndreptându-se spre Praga pentru a solicita ajutor de la aliatul său, împăratul Rudolf al II-lea. După o călătorie lungă și anevoioasă, Mihai a ajuns la Viena pe 2 ianuarie 1601, unde a fost primit de arhiducele Matthias (viitorul împărat Matia I), care i-a înlesnit primirea la Curtea Imperială de la Praga. Mihai Viteazul a ajuns la Praga pe 23 februarie 1601, fiind primit în audiență la împărat pe 14 martie. El cere sprijinul împăratului Rudolf al II-lea, care, în contextul reînscăunării lui Sigismund Báthory pe tronul Transilvaniei, acceptă să-l susțină pe voievodul român. Împreună cu generalul Basta, Mihai pornește o campanie de recucerire a țărilor românești. La 3 august 1601, el reușește la Guruslău o victorie decisivă asupra armatei nobilimii maghiare transilvănene, îndepărtându-l definitiv pe Sigismund Báthory din Ardeal[10], urmând a recupera și Țara Românească din mâinile lui Simion Movilă, cel pus de polonezi pe tronul Munteniei. În aceste condiții, se întrezăreau perspectivele unei noi uniri a celor trei țări române, perspectivă ce nu convenea habsburgilor, dar mai ales generalului Giorgio Basta, care dorea cu ardoare să rămână singurul stăpân al Transilvaniei, în calitate de guvernator imperial. Se pune la cale înlăturarea fizică a voievodului român și, la data de 9 august 1601 (19 august pe stil nou), Mihai Viteazul este ucis mișelește de un detașament de mercenari trimis de generalul Giorgio Basta.[11]

 Unul dintre căpitanii voievodului, Turturea paharnicul, a reușit să ia capul retezat al lui Mihai și să-l aducă în Țara Românească, unde a fost înmormântat de marele clucer Radu Buzescu la Mânăstirea Dealu, de lângă Târgoviște, în 1603. Pe lespedea de piatră de la Mănăstirea Dealu stă scris: „Aice zace cinstitul și răposatul capul creștinului Mihail, marele voevod, ce-au fost domn Țării Rumânești și Ardealului și Moldovei; cinstitul trup zace în câmpia Turdei, și când l-au ucis neamți, ani au fost 7109 (1601), în luna august 8 zile. Această piatră o-u pus jupan Radu Buzescu i jupâneasa Preda”.[12]

Marea Unire

 Unii așa-ziși istorici încearcă și astăzi să minimalizeze actul politic al unirii celor trei Țări Române afirmând că și alți principi străini au fost suverani ai Țărilor Române iar Mihai Viteazul nu ar fi avut un control politic și administrativ asupra provinciilor românești.  Aceste neadevăruri și mistificări sunt combătute cu argumente solide, bazate pe documente istorice de necontestat (de către Nicolae Bălcescu, Nicolae Iorga, Constantin Daicoviciu, Constantin C. Giurescu, Ștefan Pascu ș.a.). Pe baza analizelor științifice întreprinse se poate afirma cu certitudine că Mihai Viteazul a înfăptuit prima unire politică a românilor din Transilvania, Țara Românească și Moldova conferind astfel realitate statală unității de neam, credință, limbă și de ființă a românilor.

 Este un adevăr de necontestat că unirea provinciilor românești sub sceptrul lui Mihai Viteazul nu este rezultatul dorințelor și intereselor personale de dominație, așa cum unii încercă să-l prezinte pe Mihai Viteazul ca fiind un aventurier dornic de putere și glorie personală. În contextul vicisitudinilor epocii a intereselor contrare unei astfel de uniri statale a provinciilor românești, pe care le aveau marile puteri străine, unirea a fost posibilă datorită credinței ortodoxe de nezdruncinat a Voievodului, dar și a abilităților sale diplomatice, a luptei și jertfei sale pentru țară și popor.  Dorim să prezentăm unele aspecte istorice care demonstrează unirea efectivă statală a celor trei Țări Române sub un singur domnitor - Mihai Viteazul.

 După biruința de la Șelimbăr, Mihai a înființat (sau reînființat, între specialiști se poartă încă discuții) mitropolia ortodoxă de la Alba Iulia, un prim pas spre recunoașterea oficială a confesiunii ortodoxe.[13] Chiar dacă a fost recunoscut de Dietă doar ca guvernator imperial, Mihai a fost conducătorul de fapt al Transilvaniei. În actele slavone, el se intitulează domn al Țării Românești și Ardealului. Mihai nu a modificat sistemul constituțional al Transilvaniei: nu a intervenit în reprezentarea națiunilor politice, nobilimea maghiară, sașii și secuii. A intervenit însă, potrivit organizării constituționale, în alcătuirea Consiliului principatului transilvănean, unde a introdus doi din boierii săi români, așezând în cetăți pârcălabi proprii, dar păstrând vechii funcționari.

 Dieta Transilvaniei a fost profund nemulțumită de acordarea unor donații de domenii făcute boierilor munteni, în detrimentul nobilimii maghiare. Protestele Dietei și rapoartele nunțiului papal Malaspina dovedesc tendința lui Mihai de a structura o proprie bază socială română stăpânirii sale. Mihai a avut raporturi bune cu secuii, cărora le-a confirmat vechile drepturi și privilegii (ce fuseseră răpite de principii Báthory), de asemenea cu sașii, cărora le-a satisfăcut cererile, manifestând toleranță față de alte confesiuni religioase din Transilvania. Mihai a luat măsuri în Transilvania în favoarea iobagilor români și a preoților români. În beneficiul preoților, Mihai a obținut scutirea lor de robotă.

 Mihai îl învinge pe Ieremia Movilă la Bacău, și realizează astfel, prima unire a țărilor române. Ieremia Movilă a fugit, găsind refugiu, împreună cu familia sa la Hotin. La 1 iunie 1600, Mihai se afla la Iași și boierii moldoveni au fost puși să jure în numele cârmuitorului celui nou. Lăsând pentru stăpânirea Moldovei un Sfat de boieri, alcătuit din hatmanul Udrea, vistierul Andronic Cantacuzino, armașul Sava și spătarul Negre, el se întoarce în Transilvania.

 Titulatura folosită de voievod era „Domn al Țării Românești și Ardealului și a toată Moldova”, titulatură înscrisă într-un document din 6 iunie 1600. La recomandarea marii boierimi, Mihai a numit un domn în Moldova, subordonat sieși. Mihai Viteazul a cerut împăratului Rudolf al II-lea recunoașterea stăpânirii sale și a urmașilor săi asupra Ardealului, Moldovei și Țării Românești.[14]

 În anul 1902 Nicolae Iorga a descoperit și publicat un document scris de Mihai Viteazul care cuprinde mai multe cereri ale Voievodului enunțate în 12 puncte pe care le-a adresat împăratului Rudolf al II-lea. Documentul a fost redactat și scris la Alba Iulia în iulie 1600 și  se intitulează foarte sugestiv: „Dorințele lui Mihai-Vodă Măria Sa, domnul Ardealului, Moldovei și Țării Rumânești, de la Înălțimea Sa împăratul Râmului. Acestea sunt dorințele Măriei Sale”. Acest document a intrat în istoriografia românească sub titlul: ”Şi hotarul Ardealului… pohta ce-am pohtit… Moldova, Țara Rumânească" Este de reținut precizia, detaliile și, mai ales, tonul autoritar și ferm al scrisorii. Pentru a evidenția credința, dorința și voința marelui Voievod de a realiza o unitate statală efectivă a românilor sub conducerea sa redăm conținutul acestui manuscris:

 “Dorințele lui Mihai-Vodă Măria Sa, Domnul Ardealului, Moldovei și Țării Românești, de la Înălțimea Sa Împăratul Râmului. Acestea sunt dorințile Măriei Sale”. Transcrierea o redăm folosind stilul de exprimare al epocii în care a fost scris:

 1. Cu aceasta să încuviințeze Măria Sa dorința Înălțimii Sale, ca să țină Ardealul și să-l stăpânească cu numele de gubernatorie, dar cu așa condiție, ca Înălțimea Sa să i-l lasă să-l stăpânească toată viața; după moarte să rămână fiului său și urmașilor lui, de la fiu la fiu; când însă (ceeia ce să ferească Dumnezeu sfântul) Domniei Sale i s-ar stânge neamul, să fie țara a Măriei Sale Împăratul Râmului.

 2. Dorește Măria Sa, ca și Moldova să i-o dea Domnia Sa pe veci, de la fiu la fiu ad utrumque sexum, și Țara-Românească încă Măriei Sale. Când însă s-ar stânge tot neamul Măriei Sale, așa că și viță bărbătească și cea femeiască ar lipsi, Înălțimea Sa să dea acestor două țeri, Moldovei și Țerii-Românești, o astfel de învoire, ca ele înșile să-și poată alege Domnul, pe cine vreau, însă în așa chip, încât să-și ceară de la Înălțimea Sa Împăratul Râmului, și să-i slujească lui. Judecățile, pe care le vor avea țerile, pe acelea să le vadă și să le dezbată Domnul care va fi, împreună cu sfetnicii, și tot înaintea lui să se sfârșească toate judecățile; în altă țară să nu meargă, din pricinile în apelație. Nimeni să nu scoată din vechile lor prăvili pe călugări, pe popi și mănăstiri.

 3. Dorința Măriei Sale: dorește ca să se țină de Ardeal: Gurghiu, Gilău, Ieciul și Făgărașul, cu toate Ținuturile și veniturile, pe veci; din Țara Ungurească însă: Hustu, Chioara, cu Ținuturile și veniturile împreună, din fiu în fiu, utrumque sexum; dacă s-ar stânge neamul de viță bărbătească, să rămână ramurii de pe fete, și nimeni să nu-i tulbure într-acelea în slujba Măriei Sale. Şi cu condiție ca aeasta: adică ar fi alt principe în Ardeal, acela să nu aibă autoritate și putere să le iea din mâna ramurii după băieți sau după fete.

 4. Şi aceia dorește Măria Sa ca să aibă și pentru aceia putere Măria Sa, ca să poată da slobod și dărui în veci, ori-cui va vrea, sau moșie, sau alt ceva, ori ce vrea, afară de aceia, dacă cineva ar greși sau împotriva Măriei Sale sau împotriva altora, ori-ce fel de om ar fi, și atunci să aibă Măria Sa putere ca pe unul ca acela să-l pedepsească, după pravilă și după cuviință și toate judecățile, să se sfârșească înnaintea Măriei Sale; într-alt loc să nu apeleze și să nu se scoată judecățile.

 5. Dorința Măriei Sale este ca acele cinci comitate, Bihorul, Solnocul de Mijloc, Maramureșul, Zarandul și Crasnă, să le dea Domnia Sa Ardealului, precum au fost înainte, cu toate cetățile și Ținuturile dimpreună.

 6. Şi aceasta dorește Măria Sa, ca cetățile de la hotare, pe care le va putea lua din mâna păgânilor, așa cum sunt Timișoara, Felnocul, Ceanadul, Becicherecul, Panciova și Berinul, să fie ale Măriei Sale, cu ținuturile lor dimpreună, până la Dunăre, pe veci, din fiu în fiu, ad utrumque sexum.

 7. Dacă Înălțimea Sa vrea să se bată tot înnainte cu turcii, atunci dorește Măria Sa, ca să-i dea atâția bani pentru trebuința Ardealului, câți i-a rânduit lui Sigismund; și Moldovei să-i rânduiască și să-i dea Înălțimea Sa, atâția bani câți i-a orânduit Țerii-Rumânești.

 8. Titlul care i l-a dat Înălțimea Sa lui Sigismund Bathory, astfel să i-l dea și Măriei Sale.

 9. Pe aste trei luni, adecă: August, Septembre și Octombre, să dea Înălțimea Sa pe fiecare câte o sută de mii de florini, aceia ce face 300.000 de florini; mox et de facto să-i trimeată Înălțimea Sa.

 10. Măria sa se bucură foarte mult că Înălțimea Sa a îngăduit să înceapă cu banii Înălțimii Sale în tot locul mine, și dorește Măria Sa să aibă voie, ca, dacă ar găsi vre-o neîngrijire în prefecții care îngrijesc de mine, să poată scoate pe prefectul nebăgător de samă și să lase baia unuia care poate fi de folos țerii.

 11. Când va cere nevoia, adecă atunci când se va ivi vre-un dușman țerii, unde s-ar cere ajutorul căpitanului de Cașovia, și Măria Sa i-ar scrie căpitanului, să fie dator căpitanul Cașoviei, cu toate puterile lui, să meargă acolo unde spune și dorește Măria Sa; să nu trimeată la Înălțimea Sa Împăratul.

 12. Sfetnicul pe care îl trimete Înălțimea Sa să fie acolo, pe lângă Măria Sa, până atunci, până se va sfârși războiul, care să îngrijească de lipsurile oștirii; și când s-ar începe judecăți despre pământul câștigat de la Turci și hotarele aceluia, acelea să fie înaintea Măriei Sale și a sfetnicilor săi, și să dezbată și împartă, și tot înnaintea Măriei sale să se sfârșească pricinile, să nu meargă într-alt loc pentru apelație. Înălțimea Sa să nu se amestece într-aceia, și să nu orândească, nici să dea sau să hotărască dintr-aceia, sau să iea, ci numai singur Măria Sa să dăruiască și să dispuie, sau să iea, împreună cu sfetnicii săi.

 Omul pe care îl trimete Măria Sa să fie pe lângă Înălțimea Sa, aceluia să-i dea Înălțimea Sa și mâncare, și băutură, și să fie cinstit atât din partea Înălțimii Sale, cât și din a sfetnicilor săi”.[15]

 Pe spatele filei a doua se află celebrele însemnări ale voievodului:

Domn creștin

 Acțiunea lui Mihai Viteazul din 1595 de a ridica armele împotriva Imperiului Otoman nu trebuie privită doar ca o opțiune politică (destul de riscantă de altfel), ci și ca o reflectare a conștiinței sale de creștin. Aliindu-se cu puterile creștine care se împotriveau expansiunii musulmane în Europa, el continua politica pro-creștină și anti-otomană dusă de înaintașii săi, Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș și Radu de la Afumați. Faptele sale de arme și victoriile repurtate împotriva turcilor au fost poate un exemplu și pentru unii dintre următorii Domni ai Țării Românești care au încheiat alianțe anti-otomane cu Imperiul Habsburgic, fățiș sau în secret.

 Dar domnia lui Mihai Viteazul este importantă pentru creștinismul ortodox și prin măsurile pe care le-a luat privind organizarea Bisericii Ortodoxe în țările române. El a început o politică religioasă stabilă, care alcătuiește unul dintre aspectele cele mai interesante ale domniei sale. Această politică religioasă se sprijinea, în primul rând, pe strângerea legăturilor cu Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol dar și cu alte biserici ortodoxe din răsăritul Europei.

 Domnia lui Mihai Viteazul este importantă și pentru cultivarea vieții mânăstirești și pentru ca Biserica din Muntenia să poată avea de acum înainte episcopi vrednici. Mihai Viteazul a militat pentru întemeierea unei vieți bisericești bine organizate și a unei ierarhii canonice în Ardeal. Mihai a dorit să apropie așa de mult țările române, încât să le unească și bisericește, nu numai politic.[16]

 Mihai, având ca sfetnici pe mitropolitul Eftimie și pe episcopii Teofil al Râmnicului și Luca al Buzăului, a cerut convocarea unui sinod la care s-au hotărât măsuri de organizare a vieții bisericești. Hotărâri asemănătoare s-au luat și la un sinod ținut la Iași, în 1600, după cucerirea Moldovei de către Mihai Viteazul, sinod ale cărui documente s-au păstrat.[17]

 Planurile de înnoire și întărire a Bisericii, pe care le făcuse Mihai, se întindeau însă și asupra Ardealului românesc. Principele Transilvaniei, catolicul Sigismund Báthory, care se împotrivea hotărât calvinismului ce se răspândise foarte mult în a doua jumătate a secolului al XVI-lea și în Ardeal, nu avea în principiu nimic împotriva ortodoxiei românești în sine. Prin tratatul încheiat la 20 mai 1595[18] cu trimișii lui Mihai, el se învoia la supunerea tuturor „bisericilor românești” de sub stăpânirea sa către Mitropolia din Târgoviște. Textul tratatului spune: „Toate bisericile românești [din Transilvania] vor fi supt judecata și despusul Mitropolitului din Târgoviște, după dreptul bisericesc și orânduiala țării aceleia, și preoții își vor putea strânge veniturile lor îndătinate și obișnuite”.[19] Tot atunci, i se permise lui Mihai să refacă biserica românească din preajma cetății Alba Iulia. Ea fu clădită „pe deal lângă cetate”, cum scria Demetrius Naprágy, episcopul romano-catolic de Alba Iulia, iar Petru Movilă, mitropolitul Kievului, mărturisește, peste vreo douăzeci de ani, că zidirea se făcu „nu în cetate, ca nu cumva cu schimbarea vremilor să o risipească, ci la margenea orașului, lângă zidul cetății, într-un loc frumos”. Iar în Cronica Țării Românești, scrisă de Logofătul Teodosie, se spune că Mihai „a mutat episcopia de Bălgrad (căci mai înainte trăiau în alt loc episcopii), unde până astăzi este cu ajutorul lui Dumnezeu, și a așezat acolo pe cel întâiu episcop de Bălgrad, Ioan, bărbat smerit, binefăcător și sfânt, care, trăind în acel loc cu sfințenie, s-a învrednicit a primi și darul facerii de minuni”.[20]

 După patru ani, atunci când Mihai își făcu intrarea triumfală în Alba Iulia în urma victoriei asupra lui Andrei Báthory, voievodul biruitor la numit pe Ioan de Prislop episcop al Ardealului. Astfel a luat ființă, prin cheltuiala, sârguința și ideea rodnică a lui Mihai Viteazul, „Arhiepiscopia și Mitropolia Bălgradului, Vadului, Silvașului (Prislopului), Făgărașului, Maramurășului și Țării Ungurești”, cu reședința la Alba Iulia.[21]

 Tot din timpul domniei lui Mihai Viteazul datează cel dintâi act oficial de închinare a unei mănăstiri românești către Muntele Athos: actul din 28 august 1599 prin care Mihai închina: „biserica din București înoită și înzestrată de dânsul cu chilii în preajma Curții sale, biserica al cării nume, Mihai Vodă, îl amintește încă”, Mânăstirii Simonopetra.[22]

 Ca mulți dintre domnii Țării Românești și Mihai Viteazul a fost un important ctitor de sfinte lăcașuri. Cea mai vestită ctitorie a sa este Mânăstirea cu hramul Sfântul Nicolae, cunoscută azi sub numele de Mânăstirea Mihai Vodă. Construcția a fost ridicată pe locul unui vechi lăcaș de cult, o bisericuță din lemn existentă încă din al XV-lea, construită probabil de către voievodul Vlad al II-lea (tatăl lui Vlad Țepeș). Cea mai veche menționare documentară a Mănăstirii Mihai Vodă se găsește în „grammata” patriarhală din 1591 întocmită de egumenul Evghenie din Muntele Athos. Conform acestui document, Evghenie i-a cerut lui Mihai Viteazul (pe atunci Mare Ban al Craiovei), să clădească o nouă mânăstire, pe locul bisericii jupânesei Caplea, care se deteriorase grav. Banul Mihai a refăcut complet biserica Mânăstirii, ulterior adăugându-i turnul clopotniță, mai multe case domnești, casă pentru stareți, trapeză, o bucătărie și pivnițe. O pisanie de pe frontispiciul bisericii spunea: „La anul 1594 s-a zidit această biserică, iar ușa în anul 1711, pe timpul egumenului Iosif din Milos”. Se poate deduce de aici că înălțarea edificiului s-a finalizat în anul 1594, când a fost și târnosit. Mihai, care între timp devenise Domn al Țării Românești (1593), a înzestrat mănăstirea cu mai multe moșii și sate. Podul peste râul Dâmbovița, care făcea legătura cu Mânăstirea a fost construit tot în această perioadă, sub îndrumarea lui Mihai.

 O altă ctitorie a lui Mihai a fost Mănăstirea Clocociov de lângă Slatina, ridicată în anul 1594. În Transilvania a ridicat un lăcaș de cult la Alba Iulia (terminat în anul 1597), o biserică la Ocna Sibiului, una la Lușărdea și una la marginea cetății Făgăraș. A reparat biserica din Șcheii Brașovului și Mânăstirea Râmeț.[23]

Cinstirea lui Mihai Viteazul

 Există sfinți care sunt cunoscuți de Dumnezeu, de Biserică și de oameni, alții care sunt cunoscuți de oameni și de Dumnezeu dar încă nerecunoscuți de Biserică și cei mai mulți cunoscuți numai de către Dumnezeu.

 Mihai Viteazul nu este canonizat încă de Biserica Ortodoxă Română, dar evlavia pe care poporul român o are față de el și cinstirea lui mărturisesc despre sfințenia marelui Voievod. Cinstirea lui Mihai Viteazul este realizată în multe feluri încă de pe acum. În România există nouă localități din diferite județe care îi poartă numele (cinci dintre ele numite „Mihai Viteazu” și patru numite „Mihai Bravu”). În aproape toate orașele din țară sunt străzi numite „Mihai Viteazul” sau „Mihai Bravul”.

 Numeroase licee și colegii naționale au numele „Mihai Viteazul”. De asemenea, o serie de instituții militare de învățământ superior, printre care Academia Națională de Informații „Mihai Viteazul” (unitatea de învățământ superior militar a Serviciului Român de Informații), Școala de Aplicație pentru Unități de Luptă „Mihai Viteazul” și Școala de Aplicație pentru Ofițeri a Jandarmeriei Române „Mihai Viteazul”, poartă numele voievodului. Regimentul 30 Gardă „Mihai Viteazul” (în prezent Brigada 30 Gardă „Mihai Viteazul”) este o unitate militară de elită a Armatei Române, care îndeplinește și misiuni de protocol, ceremonii și onoruri militare la cel mai înalt nivel.

 În amintirea acestui erou național au fost ridicate numeroase monumente. Cel mai vechi, dar poate și cel mai celebru monument de acest fel este statuia ecvestră din Piața Universității din București, operă a sculptorului francez Albert-Ernest Carrier-Belleuse, realizată în 1874. Printre cele mai impozante statui ale voievodului sunt cele din Cluj, Craiova, Ploiești, Alba Iulia, Giurgiu, Iași, Oradea, precum și cea din incinta Brigăzii 30 Gardă „Mihai Viteazul” din București.

 Pe locul unde a fost ucis, la Turda, a fost înălțat un impunător obelisc, iar racla cu capul său, păstrată la Mânăstirea Dealu, se află într-un sarcofag din marmură realizat în 1913 de sculptorul Frederic Storck.

 Ordinul Militar de Război „Mihai Viteazul” este cea mai înaltă distincție română pentru faptele de arme în timp de război.[24]