Regele Ferdinand si Regina Maria despre Marea Unire

A doua zi, 2 decembrie 1918, prin telegramă, se anunţa regelui Ferdinand, la Bucureşti, că Adunarea Naţională a Românilor de peste munţi „a decretat, într-un elan de entuziasm fără margini, în unanimitate, unirea teritoriilor sale cu Regatul României”. Răspunzând, Regele Ferdinand scria:

Vestea îmbucurătoare ce îmi aduceţi despre măreţul act al Unirii cu Regatul Român, săvârşit în vechea cetate a lui Mihai Viteazul, a umplut inima mea de nespusă bucurie şi am primit-o cu vie emoţie. Munca deosebită depusă în cursul vremurilor de bărbaţi patriotici, purtători credincioşi ai idealului naţional, şi-a găsit astăzi răsplata binemeritată.

Din lacrimile celor care au plâns şi au suferit, care au luptat fără preget, din sângele celor care au muncit pentru înfăptuirea lui, lăsând ca moştenire sfântă credinţa lor nestrămutată, a răsărit sămânţa, ale cărei roade astăzi le culegem ca un dar din cer. Mulţumesc Atotputernicului că mi-a îngăduit, ca prin vitejia ostaşilor mei, să pot contribui la această măreaţă faptă şi ca împreună cu poporul meu iubit să pot trăi aceste clipe înălţătoare.

Cum am fost părtaşul suferinţelor şi durerilor voastre, aşa iau din adâncul inimii parte la bucuria voastră, care este aceea a tuturor românilor, şi, unind glasul meu cu glasul vostru, zic plin de nădejde într-un viitor frumos: Trăiască România Mare, una şi nedespărţită!

La rândul ei, Regina Maria a României a scris lui Gheorghe Pop de Băseşti, preşedintele Marii Adunări de la Alba Iulia:

Războiul sfârşit a fost războiul nostru sfânt pentru dezrobirea Ardealului. Când au plecat ostaşii, am fost şi i-am văzut. În ochii lor strălucea lumina entuziasmului. Am împărtăşit credinţa lor şi am fost părtaşa suferinţelor şi a zilelor grele, prin care toţi am trecut. Pe mulţi i-am văzut căzând cu braţele întinse spre Alba Iulia, cetatea împlinirii visului nostru.

Mulţi, cei mai mulţi, erau tineri şi dorinţa lor cea mai înflăcărată era să-şi unească mâinile cu fraţii de peste munţi. Aceeaşi credinţă trăia şi în inimile voastre. Când voluntarii Ardealului au venit şi au jurat să fie credincioşi tronului şi steagului României, în ochii lor strălucea aceeaşi lumină şi când am văzut mâinile lor ridicate spre cer şi auzind glasurile lor puternice, am înţeles că aceeaşi hotărâre trăia în sufletele voastre: să vă uniţi cu noi şi să fim o singură ţară, o ţară mare. Ziua măreaţă a împlinirii visului nostru a sosit şi este o zi de biruinţă, ziua când îmi împreunez mâinile şi aduc mulţumirile mele Domnului.

Binecuvântat fie ceasul în care trimit această vestire Ardealului. Aştept ziua cea mare când voi veni la voi să văd falnicii voştri munţi, izvoarele, câmpiile şi căminurile voastre. Acum, atâţia sunt copiii mei, că mi-i inima plină de nerăbdare, să mi-i strâng la piept. Strălucitoare este ziua zilelor, când după atâta suferinţă şi aşa de multe jertfe, suntem pentru totdeauna cu toţii laolaltă, înfăptuind astfel visul de veacuri, visul de aur al românilor.

(Pr. Niculae Șerbănescu, „1 decembrie – Sărbătoarea națională a României”, în: Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, Vol. II, Basilica, București, 2018, pp. 294-295) - Doxologia