(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica. Neamul. Politica. LumeaNr. vizualizari: 342

Viața, drept constituțional fundamental al omului

Lector univ. dr. Marius Andreescu
Tags: dreptul la viata; drepturile omului; Constitutia; viata;
 
 
  1. Argument

 Într-un studiu precedent am prezentat viața din perspectiva dreptei credințe ortodoxe, ca dar al lui Dumnezeu și am arătat și am arătat limitele și chiar imposibilitatea cunoașterii științifice de a explica și înțelege viața exclusiv prin procedeele cunoașterii raționale, bazate pe observație, experiment și demonstrație. Am subliniat totodată valoarea perenă a adevărurilor revelate ale dreptei credințe ortodoxe privind explicarea și înțelegerea vieții și în mod deosebit a originii și semnificațiilor profund existențiale în această lume și în veacul ce va să vină ale vieții omului [1].

 Adevărurile de credință nu sunt contrare cunoașterii științifice oneste, ci dimpotrivă, o întregesc și îi conferă sensuri și semnificații autentice, fără însă a se confunda sau a se transpune formal în raționalismul teoriilor științifice. Și aceasta pentru că nu revelația naturală și supranaturală a întâlnit știința, ci invers, știința onestă se întâlnește cu revelația făcută cunoscută de dreapta credință ortodoxă.

 Manifestarea fenomenală a vieții omului este existența sa socială reglementată de norme juridice. De acea societatea organizată statal este în fapt starea juridică a existenței omului. Concepția constituțională și democratică a stării juridice își are originea și fundamentul în teoria clasică și modernă a contractului social dar și în doctrina drepturilor naturale. Ideea fundamentală este acea că omul încredințează prin acest teoretic contract social, fenomenalitatea libertății sale, a drepturilor naturale inerente și inseparabile de viața sa cu scopul de a fi garantate și protejate de puterea statului.

 Normativitatea, cu deosebire normativitatea constituțională, este caracteristica stării juridice a existenței sociale.

 În acest context fenomenalitatea socială a vieții omului este exprimată, garantată și protejată în mod deosebit de norma constituțională prin care viața este considerată un drept fundamental al omului.

 Incontestabil consacrarea și garantarea constituțională a drepturilor fundamentale ale omului și cu deosebire a dreptului la viață prezintă o importanță istorică deosebită în planul existenței sociale, deoarece din perspectivă juridică omul nu mai este considerat un simplu individ subordonat întru totul statului și existenței sociale, ci devine persoană, se transformă din obiect în subiect de drept, egal statului, având capacitatea juridică de a opune drepturile fundamentale recunoscute și garantate de normele constituționale puterii discreționare a statului și de a cere respectarea exercitării lor.

 Este necesar să facem unele precizări pe care le vom dezvolta în acest studiu:

 Dreptul la viață nu este însăși viața omului, ci numai expresia normativă a fenomenalității sociale a vieții, la fel ca și celelalte drepturi și libertăți fundamentale consacrate de constituții. Din nefericire în societatea contemporană și pentru guvernații actuali fenomenalitatea juridică a drepturilor și libertăților fundamentale, cu deosebire a dreptului la viață, este considerată singura, unica și adevărata existență ignorându-se originea și natura existenței ca fiind Creația lui Dumnezeu și refuzând adevărul fundamental că omul este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, iar viața și libertatea acestuia sunt valori inestimabile și reprezintă infinit mai mult decât expresia generală, abstractă, limitată și normativă a vieții și libertății. Este o consecință a laicizării și secularizării tot mai accentuate a societății și statului, a aversiunii manifestată social dar și de către stat față de dreapta credință ortodoxă.

 Raționalismul iluminist și ateu, care a început în secolul al 18-lea și se manifestă tot mai puternic în prezent, consideră drepturile omului ca pe o „nouă religie”, ceea ce este nu numai eronat dar și împotriva evidenței.

 Drepturile omului, dreptul la viață, consacrate juridic, primesc adevăratul sens și finalitate numai dacă se consideră că ele sunt numai expresia fenomenală, precară și limitată a existenței juridice a omului iar fundamentul lor ontologic îl reprezintă existența, viața și libertatea ca daruri ale lui Dumnezeu.

 Un al doilea aspect este acela că nici o formă juridică modernă și contemporană nu exprimă și nu epuizează conținutul vieții și al libertăților omului. În mod firesc normativismul juridic este limitat de natura sa fenomenală, este și relativ, fiind determinat de voința guvernanților de la un moment istoric dat.

 Pe scurt, dreptul constituțional la viață nu este și nu exprimă complexitatea vieții omului.

 Așa cum o să arătăm, protecția juridică a vieții are în vedere numai sensul biologic și nu poate cuprinde viața, trăirea, nu poate înțelege și exprima însușirile și trăsăturile sufletului nemuritor al omului.

 Un al treilea aspect se referă la realitatea istorică, dar și contemporană, care demonstrează cât de puțin a fost respectată și garantată viața omului privită chiar și numai în sensul ei biologic. Avem în vedere războaiele, crimele de tot felul, mijloacele de tortură, avorturile și altele. Toate acestea sunt, în limbaj teologic păcate împotriva Duhului Sfânt, împotriva evidenței și demonstrează precaritatea și limitele instrumentelor juridice de consacrare și protecție a drepturilor omului, a libertății și a vieții. Constituția și normele juridice se dovedesc insuficiente pentru realizarea finalității lor. Mai este nevoie de ceva și anume de conștiințe ancorate în adevărurile de credință ale dreptei credințe ortodoxe. Cât de actuale sunt cuvintele Mântuitorului „Fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan, 15, 5).

 Considerăm că valoarea și eficiența consacrării și garantării în documente juridice și politice internaționale și în constituții a drepturilor omului există și au sens și semnificație adevărate și utile pentru viața și libertatea omului numai în măsura în care opera de construcție normativă, interpretare și aplicare a normelor juridice nu se mărginesc la raționalitatea abstractă, impersonală și de multe ori atee a vremurilor noastre, ci se raportează permanent, au ca punct de referință și origine adevărurile de credință ortodoxe cuprinse în cuvintele Mântuitorului: „Eu am venit ca oile mele viață să aibă și din belșug să aibă” (Ioan, 10, 10); „Eu sunt calea adevărul și viața” (Ioan, 14, 6); „Eu sunt învierea și viața” (Ioan, 11, 25).

 Din nefericire realitatea juridică contemporană privind drepturile omului rămâne în raționalismul abstract ateu specific lumii de astăzi.

 În cele ce urmează ne prezentăm succint unele aspecte juridice ale drepturilor omului, demers teoretic pe care îl considerăm necesar pentru analiza reglementărilor internaționale și constituționale privind dreptul fundamental la viață.

 

 II. Dreptul la viață. Conținut, semnificații și limite juridice

 Începem prin a preciza că reglementările internaționale și constituționale în materie se referă exclusiv la aspectul fenomenal al vieții omului. Din formularea abstractă a normelor juridice rezultă că se operează o distincție între om ca persoană și viața sa. De aici și protecția juridică limitată a vieții omului. Legiuitorii contemporani nu țin cont de adevărul de credință că omul este unic, alcătuit din trup și suflet nemuritor iar viața omului nu poate fi separată de unitatea existențială a ființei umane. Părintele profesor dr. Dumitru Stăniloae afirmă că omul este o taină a luminii.

 Dreptul la viață reprezintă un drept fundamental al omului, care, prin importanța sa depășește sfera interesului personal, având relevanță pentru întreaga societate. De aceea, acest drept fundamental capătă o dimensiune socială, garantarea sa fiind necesară prin tratatele și convențiile internaționale, dar și prin normele dreptului intern. Interesant de stabilit este momentul din care începe protecția dreptului la viață, aspect care atrage în diferitele legislații incriminarea sau nu a faptei de avort.

 De asemenea, prezintă importanță determinarea conținutului acestui drept, în sensul de a stabili dacă el include și dreptul de a muri al unei persoane. Protejarea dreptului la viață prin normele interne și internaționale constituie un imperativ și, în același timp o necesitate, deoarece reprezintă un atribut fundamental al persoanei, a cărui ocrotire este strâns legată și determină ocrotirea celorlalte atribute ale persoanei: integritatea corporală, sănătatea, libertatea etc. După cum s-a arătat, viața umană, ca valoare socială apărată prin normele de drept, se înfățișează nu numai ca un drept absolut al individului la viață, opozabil tuturor cetățenilor, dar și ca o valoare socială pe care dreptul obiectiv o ocrotește în interesul întregii societăți.

 Ocrotirea dreptului la viață își găsește consacrarea prin normele internaționale în primul rând, dar și prin normele interne ale dreptului penal, având în vedere importanța pe care viața unei persoane o prezintă nu numai pentru ea, dar și pentru întreaga societate. Astfel, în articolul 3 al Declarației Universale a Drepturilor Omului se prevede că „orice ființă are dreptul la viață, la libertate și la securitatea sa". În articolul 6 din Pactul Internațional privitor la drepturile civile și Politice se precizează că: "Dreptul la viață este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar".

 Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la viață al oricărei persoane, dar reglementează, în același timp, și cazurile în care se poate aduce atingere acestuia. În articolul 1 se precizează că: "Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenționat, decât în executarea unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal în cazul în care infracțiunea este sancționată cu această pedeapsă prin lege."

 Dispozițiile articolului 2 vin în completare arătând că "moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forță:

a. pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale;
b. pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deținute;
c. pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecție."

Ulterior, prin Protocolul nr 6 la Convenție, pedeapsa cu moartea a fost abolită și din acest document internațional.

 De asemenea, Convenția Europeană a Drepturilor Omului impune statelor obligația de a lua toate măsurile necesare pentru a asigura o protecție efectivă a dreptului la viață.

 Carta Drepturilor Fundamentale ale Omului a Uniunii Europene garantează dreptul la viață, în opinia noastră mai aproape de sensul și semnificația ontologică a omului: „Articolul 1, Demnitatea umană este inviolabilă. Aceasta trebuie respectată și protejată. Articolul 2, (1) Orice persoană are dreptul la viață. (2) Nimeni nu poate fi condamnat la pedeapsa cu moartea sau executat”.

Dreptul la viață este garantat, afirmă Constituția României. El nu poate fi restrâns în nicio situație, așa cum prevăd și dispozițiile alin. (3): pedeapsa cu moartea este interzisă.

Într‑o accepțiune restrânsă, dreptul la viață privește viața persoanei în sensul ei fizic. Acesta este și sensul la care se referă Constituția României, stabilind că nimeni nu poate fi privat, în mod arbitrar, de viața sa, iar pedeapsa cu moartea este contrară drepturilor naturale ale omului.

În sens larg, viața persoanei este privită ca un ansamblu de fenomene, fapte și cerințe, asigurat prin întregul sistem constituțional.

Corelativ dreptului la viață, statului îi revin câteva obligații esențiale: asigurarea condițiilor minime de existență pentru cetățenii săi, asigurarea mijloacelor necesare pentru ocrotirea sănătății lor, protecția mediului și altele. Dreptul la viață atrage consecințe foarte complexe și importante în legislația statelor, respectiv:

1) atitudinea pe care o adoptă față de eugenie – ameliorarea fondului genetic al populației umane;

2) incriminarea genocidului;

3) incriminarea sau, dimpotrivă, liberalizarea avortului;

4) modul de reglementare a transplantului de organe;

5) admiterea sau interzicerea eutanasiei;

6) incriminarea orthotanasiei – abținerea voluntară de la a‑i administra unui bolnav îngrijiri medicale al căror singur efect ar fi supraviețuirea prelungită și dureroasă.

Dreptul la integritate fizică este reglementat prin același art. 22 din Constituție și se află în strânsă legătură cu dreptul la viață.

Orice atingere adusă integrității fizice a persoanei va trebui sancționată de lege, iar dacă ea se impune totuși, din considerente de ordin social, se poate face numai în condițiile prevăzute de art. 53 din Constituție, de exemplu: recoltări de sânge pentru dovedirea alcoolemiei, tratament medical obligatoriu impus de către instanțele de judecată, ca măsură de siguranță.

Dreptul la integritatea psihică este reglementat de același text constituțional, este un drept natural, ocrotit și considerat ca valoare esențială. Omul este conceput, sub aspect juridic, ca un complex de elemente în care fizicul și psihicul nu pot fi despărțite.

Constituția impune respectarea vieții, integrității fizice și psihice, arătând prin dispozițiile art. 22 alin. (2) că nimeni nu poate fi supus torturii și niciunui fel de pedepse sau tratament inuman sau degradant. Această prevedere se regăsește și în documentele internaționale, respectiv art. 5 din Declarația universală a drepturilor omului și art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, care, în teza a II‑a, precizează că: este interzis ca o persoană să fie supusă, fără consimță­mântul său, unei experiențe medicale sau științifice.

Constituția României vizează, în acest sens, trei activități care sunt interzise: tortura, pedepsele sau tratamentele inumane și pedepsele sau tratamentele degra­dante. Practica Curții Europene a Drepturilor Omului se referă la aceste aspecte, subliniind că această interdicție este absolută, indiferent de aprecierea unor situații concrete.

Garanțiile subsidiare ale celor trei drepturi fundamentale sunt prevăzute în legea penală, care incriminează faptele prin care sunt lezate atribuțiile existenței fizice a ființei umane ori ale personalității acesteia (viața, integritatea corporală, sănătatea).

Drepturile prevăzute în art. 22 din Constituție sunt ocrotite față de toate subiectele de drept. Autoritățile publice trebuie să respecte, în orice împrejurare, dreptul la viață, și la integritate fizică și psihică a persoanelor.

 În legătură cu limitele protecției juridice a vieții biologice doctrina arată că nașterea copilului este momentul care marchează începutul protecției juridice a dreptului la viață. Cel nou născut nu trebuie să fie viabil, adică să continue să trăiască, ci numai viu, adică să fi respirat o singură dată.

Momentul nașterii unei persoane reprezintă, așadar, momentul de la care fapta de suprimare a vieții se încadrează în infracțiunea de omor; până în acest moment, mama are dreptul de a renunța la viața fătului prin avort, fără ca această faptă să atragă consecințe penale.

 Acestea sunt totuși incidente în situația în care avortul nu se săvârșește în condițiile și împrejurările prevăzute de lege, caz în care încadrarea juridică a faptei este aceea de provocare ilegală a avortului. De altfel, și Comisia Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că termenul "orice persoană" folosit în textul Convenției nu poate fi aplicat unui copil care nu s-a născut. Prin prevederile Convenției nu este recunoscut și garantat fetusului un drept la viață absolut, deoarece viața acestuia este intim legată de viața femeii care îl poartă și nu ar putea fi avută în vedere separat. Dacă s-ar considera că articolul 2 se aplică și fetusului și că protecția acordată de acest articol ar trebui, în absența unor limitări exprese să fie considerată ca absolută, ar trebui să se deducă de aici că avortul este interzis [2] chiar și atunci când sarcina ar pune în pericol viața mamei. Acest lucru ar însemna că viața fetusului ar fi considerată ca fiind mai prețioasă decât viața mamei însărcinate. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a oferit o soluționare clară a acestei problematici, încercând să evite un răspuns din care să rezulte dacă normele Convenției garantează un drept la avort sau dacă dreptul la viață garantat prin aceste norme este aplicabil și în cazul fetusului. Într-o hotărâre recentă s-a decis că punctul de plecare al dreptului la viață ține de marja de apreciere a statelor, lăsând astfel legislațiilor naționale rolul de a stabili condițiile și limitele în care este permis dreptul la avort.

 Aceste soluții ale legislației interne și internaționale care ignoră și nu protejează în nici un fel viața ființei umane concepute sunt în evidență contradicție cu realitatea confirmată de adevărurile de credință ortodoxe potrivit cărora viața ca dar a lui Dumnezeu există încă din momentul concepției și prin urmare avortul este o crimă, un păcat împotriva Duhului Sfânt așa cum vom arăta spre finalul acestui studiu.

 Momentul final în care încetează viața unei persoane este considerat momentul în care a încetat activitatea cerebrală. Tot ca un atentat la viața unei persoane este considerată și infracțiunea de determinare sau înlesnire a sinuciderii. Această faptă reprezintă tot un omor și nu poate fi caracterizată ca o formă de participație la sinucidere, cum ar sugera calificarea dată prin normele penale, întrucât sinuciderea nu reprezintă o infracțiune. În această situație omorul nu se săvârșește în mod direct asupra victimei, ci activitatea făptuitorului constă în a ajuta sau a convinge victima să se sinucidă, ceea ce echivalează cu o intervenție a sa în sfera valorilor sociale protejate de lege, respectiv viața persoanei, aspect care nu poate să fie indiferent legii penale, nu poate scăpa de sub incidența acesteia. O justificare a incriminării acestei fapte este aceea că, din punct de vedere al vinovăției cu care este comisă, determinarea sau înlesnirea sinuciderii este săvârșită cu intenție, directă sau indirectă; de aceea, ar fi inechitabil ca o astfel de faptă să scape constrângerii penale, în vreme ce sunt pedepsite fapte care au ca rezultat moartea persoanei săvârșite din culpă. Este situația infracțiunii de ucidere din culpă, dar și a infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, faptă care are la bază o activitate intenționată de vătămare a integrității corporale urmată de rezultatul neintenționat al morții persoanei.

 O altă problemă care decurge din necesitatea protecției dreptului la viață o constituie controversa legată de eutanasie, având în vedere faptul că există țări în care eutanasia nu este sancționată penal (de exemplu, Olanda) sau este nu numai permisă, dar chiar reglementată în mod amănunțit, beneficiind de asistență medicală (cum este cazul în Australia).

 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat însă că dreptul la viață nu poate fi privit prin prisma a două fațete: dreptul de a trăi și dreptul de a muri. Dispozițiile articolului 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu pot fi interpretate, fără a risca o distorsiune de limbaj, în sensul că ar conferi un drept diametral opus dreptului la viață, și anume, dreptul de a muri; ele nu pot crea un drept la autodeterminare potrivit căruia un individ ar putea să aleagă moartea, mai degrabă decât viața [3].

 Așadar, nu este permisă producerea morții, cu acordul victimei, nici de către o altă persoană, nici beneficiind de sprijinul unei autorități publice. După acțiunea sau inacțiunea persoanei care efectuează eutanasia, aceasta poate fi clasificată în:

 - eutanasie activă - se referă la situația în care o persoană este ajutată să moară de o terță persoană sau de o autoritate;

 - eutanasie pasivă - se referă la împrejurarea în care o persoană refuză să mai primească hrană sau medicamentația necesară pentru prelungirea vieții.

 Raportându-ne la legislația română, eutanasia activă se încadrează și se pliază pe prevederile care incriminează fapta de determinare sau înlesnire a sinuciderii, atrăgând astfel sancțiunea penală, pe când eutanasia pasivă reprezintă o modalitate de sinucidere. Totuși, în situația în care sprijinul acordat victimei în vederea suprimării vieții este absolut necesar și indispensabil pentru obținerea acestui rezultat și depășesc ajutorul dat victimei de a-și pune în executare hotărârea de suprimare a vieții, fapta subiectului activ se încadrează chiar ca omor.

 Legea penală apără dreptul la viață ca valoare socială și nu dreptul la calitatea vieții, de aceea eutanasia nu-și găsește o justificare legală, indiferent de condițiile în care își duce viața o anumită persoană.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului lărgește sfera protejării dreptului la viață, incluzând aici nu numai actele de natură a suprima viața unei persoane, dar, în situații excepționale, și actele de natură a aduce atingere integrității fizice a unei persoane, săvârșite în condiții care periclitează viața persoanei, chiar dacă nu a survenit decesul acesteia.

 În legătură cu limitele protecției juridice a dreptului la viață, legalitatea avortului, sau întreruperea voluntară a vieții prezentăm câteva aspecte din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului:

 Frontierele dreptului la viață sunt o problemă intens dezbătută la nivel european, care nu a primit dezlegare nici până în prezent. Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a oferit o rezolvare problemei frontierelor la viață, astfel încât problema este lăsată la aprecierea fiecărui stat în parte.

 Persoanele fizice, in genere, consideră că viață începe odată cu nașterea fătului și se sfârșește în momentul decesului, însă începutul și sfârșitul dreptului la viață ridică mai multe semne de întrebare, din punct de vedere juridic. Există un drept de viață al copilului nenăscut? Există un „drept de a muri”? sunt întrebări la care se așteaptă încă un răspuns de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere că nu există un consens în legislațiile statelor europene.

 În doctrină se apreciază că în privința primei frontiere a dreptului la viață, dificultatea de interpretare pornește de la absența unei definiții clare din punct de vedere științific (medical) a începutului la viață. Astfel, în lipsa unei definiții precise, legislațiile naționale și internaționale nu conțin reglementări despre aceste frontiere, iar, spre exemplu, problema juridică a embrionului uman are de suferit, în contextul evoluției științelor medicale, astfel încât devine o necesitate prevederea unui statut juridic al embrionului uman, statut ce trebuie să permită protecția eficientă a acestuia.

 În privința dreptului la viață al copilului nenăscut, Comisia Europeană a Drepturilor Omului a oferit, inițial, o anumită personalitate fătului, independentă de a mamei, Comisia considerând că nu este încălcat dreptul la respectarea vieții private și de familie prevăzut de art. 8, în cazul limitărilor întreruperilor voluntare de sarcină.

 Comisia a apreciat că, întreruperea sarcinii cu scopul de a proteja sănătatea fizică și/sau mentală a mamei nu constituie o încălcare a art. 2 din Convenție (a se vedea cauza Panton c. RU (1981) pentru mai multe detalii).

 Ulterior, în cauza X c. RU (1980), Curtea a refuzat să recunoască fătului un drept la viață absolut, deoarece termenul de „persoană” utilizat de art. 2 nu se referă și la copilul conceput. Tot Comisia a constat că, dreptul la viață s-ar aplica numai de la naștere.

 Curtea Europeană s-a pronunțat asupra dreptului de viață al embrionului uman, în cauza Evans c. RU (2006). Cauza a avut o importanță majoră pentru reclamanta Natalie Evans, deoarece acesta, împreună cu partenerul său J., au urmat un ciclu de fertilizare in vitro (FIV), după ce reclamanta a fost diagnosticată cu o stare pre-canceroasă a ovarelor. Clinica a informat atât pe reclamantă, cât și pe partenerul său J. că își pot retrage consimțământul oricând înainte de implantarea embrionilor în uterul reclamantei. Evans a întrebat dacă există și alte mijloace pentru a-și fertiliza ovulele, pentru a se proteja în cazul în care partenerul își retrage consimțământul, însă J. a asigurat-o că acest fapt nu se va întâmpla. În urma tratamentului au rezultat 6 embrioni. Ulterior, reclamanta Evans a suferit operația de extirpare a ovarelor, iar singura sa șansă de a mai concepe copii fiind embrionii obținuți prin tratamentul in vitro. Relația dintre reclamantă și J. s-a încheiat, iar acesta și-a retras consimțământul dat pentru ca reclamanta să folosească embrionii.

 La data de 27 februarie 2005, având în vedere eșecurile sale la instanțele interne, a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cerând măsuri interimare, astfel încât să se prevină distrugerea embrionilor. Curtea a aprobat cererea și embrionii nu au fost distruși.

 În cauza analizată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că embrionii nu au un drept la viață în sensul art. 2 din Convenție. Curtea Europeană a argumentat că în lipsa unui punct de vedere comun în privința dreptului la viață al embrionilor, statele părți au o largă marjă de apreciere în această privință.

 Refuzul constant al guvernanților din perioada contemporană, din toate țările de a consacra și garanta dreptul la viață intrauterină a embrionului uman, liberalizarea avorturilor, oscilațiile jurisprudenței internaționale în a recunoaște că omul și viața sunt existente încă de la concepție și nu de la naștere sunt consecința raționalismului ateu în care sânt elaborate constituțiile și legile și în care trăiesc mulți, a nepăsării și indiferenței față de complexitatea și importanța omului și a vieții sale, a refuzului constant al guvernanților de a se raporta la adevărurile dreptei credințe și la Dumnezeu.

 Părintele Cleopa Ilie, răspunzând la întrebarea Părintelui Ioanichie Bălan: de ce avortul este considerat ucidere și este combătut cu atâta tărie de Sfânta Biserică, spune că:

 „Prin avort se înțelege uciderea pruncilor în pântece prin tot felul de mijloace. Deoarece fătul are suflet viu, creat de Dumnezeu chiar din clipa zămislirii, pentru aceea avortul este combătut de Biserică și de Sfinții Părinți cu atâta tărie, pentru că se ucide viața, se pierde sufletul, atât a celui ucis, cât și a celui care săvârșește uciderea și se calcă porunca lui Dumnezeu, care zice: „Creșteți și vă înmulțiți” (Facere 1, 28). Se calcă și porunca a V-a din Decalog, care zice: „Să nu ucizi” (Ieșire, 20, 13). Prin avort se amenință viața de pe pământ, se calcă porunca creației dată de Dumnezeu în rai, se atentează la viața celor mai nevinovate ființe omenești care sunt copiii; se destramă familia, se îmbolnăvește societatea întreagă și se aduc peste cei vinovați cumplite pedepse dumnezeiești, atât în viață, cât și după moarte. Apoi sufletele copiilor avortați, nefiind botezați, nu pot intra în Împărăția lui Dumnezeu, ci așteaptă ziua cea înfricoșată a judecății, când singuri vor acuza pe părinții care i-au ucis în fața Dreptului Judecător Iisus Hristos...

 Așadar, să înțeleagă femeile cele înțelepte și credincioase și să primească canonul cel dat lor de prea Bunul Dumnezeu cu toată bucuria și mulțumirea, că este spre iertarea păcatelor și mântuirea sufletelor lor. Iar dacă vreuna din ele va muri în chinurile nașterii, pe altarul jertfei și va avea dreaptă credință, aceea se va mântui, cum spune Sfântul Pavel, și cu mucenicii se va socoti. Căci Biserica lui Hristos nu acceptă nici un motiv pentru uciderea de copii, adică avort, boală, sărăcie, primejdie, copii mulți, bărbați răi etc.

 Toți creștinii sânt datori să se jertfească până la moarte, acolo unde i-a rânduit Dumnezeu să trăiască” [4].

 Omul este înzestrat de Dumnezeu cu libertate, având posibilitatea să se raporteze la Dumnezeu sau să-l refuze. Omul este liber dar este responsabil și răspunzător pentru decizia sa în fața lui Dumnezeu, a oamenilor și a legilor juridice. De aceea respectarea vieții intrauterine a persoanei umane concepute, menținerea acesteia cu orice risc este în primul rând o datorie de conștiință a mamei și a părinților, dacă sunt bine credincioși mai înainte de a fi o obligație a statului de consacra și garanta constituțional dreptul la viață intrauterină a persoanei umane concepute.

 „Dreptul de a muri”, așa cum a fost numit în literatura de specialitate, este o problemă controversată la nivel european, deoarece statele abordează în mod diferit problema eutanasiei. Legislația olandeză este singura care permite eutanasia de orice fel, din anul 2001 (Legea privind controlul eutanasiei și al suicidului asistat). La polul diametral opus se situează Elveția care, prin Constituție și legea penală, interzice eutanasia activă (prin care moartea este accelerată printr-un act pozitiv).

 Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în hotărârea pronunțată în cauza Pretty c. RU (2002), a refuzat să facă orice interpretare a art. 2 prin prisma „dreptului de a muri”, apreciind că „într-o chestiune atât de delicată, soluția trebuie să fie politică (prin revizuirea textului convențional), iar nu juridică”. În opinia instanței europene, art. 2 nu conferă individului dreptul de a pretinde statului să-i permită sau să-i faciliteze decesul.

 În cauza Lambret c. Franței (2015), Curtea a fost chemată să se pronunțe asupra unei pretinse violări a art. 2 din Convenție, întrucât autoritățile naționale și o parte din membrii familiei, doreau să oprească tratamentul de susținere artificială a vieții pacientului în cauză. Marea Cameră a constat că „autoritățile naționale trebuie să verifice, în primul rând, dacă decizia de a opri tratamentul este compatibilă cu legislația internă și cu Convenția, precum și de a stabili care a fost dorința pacientului în concordanță cu dreptul intern”. Curtea a apreciat că rolul acesteia este doar de a verifica dacă statul și-a îndeplinit obligațiile pozitive potrivit art. 2 din Convenție, iar în cauza de față, a constat că procesul decizional a fost compatibil cu cerințele art. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

 În concluzie, statul este cel care deține instrumentele prin care poate asigura protecție efectivă dreptului la viață, iar obligațiile sale includ nu numai adoptarea unei legislații în materie, dar și luarea măsurilor necesare pentru protejarea vieții.

 Dar viața omului, chiar și numai în accepțiunea sa fenomenală protejată juridic este mai mult decât dreptul biologic la viață consacrat ca drept fundamental în Constituție și în instrumente juridice internaționale.

Dreptul la viață implică dreptul la ocrotirea sănătății (art.34 din Constituție),

dreptul la un nivel de trai decent (art. 47 din Constituție), dreptul la un mediu sănătos (art. 35 din Constituție), accesul liber la cultură (art. 33 din Constituție), dreptul la învățătură (art. 32 din Constituție), libertatea conștiinței (art. 29 din Constituție), libertatea de exprimare (art. 30 din Constituție), libertatea individuală (art. 23 din Constituție), dreptul persoanei la viață intimă, familială și privată și dreptul de a dispune de propria persoană( art. 26 din Constituție), dreptul de a avea o familie (art. 48 din Constituție).

 În fapt toată fenomenalitatea existenței sociale a omului, atât cât poate fi garantată și protejată constituțional, își are sursa și temeiul în consacrarea și garantarea vieții ca drept fundamental al omului. Așa cum am mai spus, oricât de eficientă și cuprinzătoare ar fi protecția juridică a dreptului la viață a omului, dreptul nu va putea cuprinde niciodată viața omului în toată frumusețea, complexitatea și taina ei ca fiind creația lui Dumnezeu, pentru fiecare persoană umană, și mai ales nu poate cuprinde dimensiunea spirituală a vieții și a eternității acesteia.

 Protecția juridică a dreptului la viață și a drepturilor corelative acestuia implică, ceea ce în doctrină și jurisprudență se numesc obligații pozitive ale statului de a le garanta, proteja și a le da eficiență.

 Din nefericire neîndeplinirea acestor obligații ale guvernanților față de ceea ce înseamnă viața omului nu atrag răspunderea juridică a acestora și nici sancțiuni juridice, nici măcar răspunderea materială pentru imensele prejudicii pe care le produc prin indiferența, incompetența, erorile decizionale pe care le comit.

 Câteva exemple sunt elocvente: În România, toate guvernele și înalții demnitari care s-au perindat în ultimii treizeci de ani la conducerea statului au fost indiferenți față de sistemul de sănătate. Investițiile au fost minime sau nu au existat de loc. Salariile medicilor și a celor care lucrează în sistem sunt deplorabile. Dotările tehnice necesare, medicamentele, condițiile igienico-sanitare din spitale, măsurile de protecție și prevenție împotriva bolilor de tot felul sunt deplorabile. Toate acestea situează sistemul instituțional de sănătate din România din punct de vedere al eficienței sale și al garantării vieții pe ultimul loc din Europa.

 Învățământul și cultura, supuse la numeroase așa zise reforme, au ajuns și ele într-un stadiu deplorabil. Rezultatul este că România înregistrează în prezent cel mai mare procent de analfabetism intelectual din Europa, adică oameni care știu să citească, dar nu înțeleg ce citesc.

 Dreptul la o viață și la un trai decent sunt proclamate în textul art. 47 din Constituție. Este un drept fundamental al fiecărei persoane care face parte din poporul român și care izvorăște direct din dreptul la viață. Aliniatul 1 al articolului sus menționat stabilește obligațiile statului: „Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială, de natură să asigure cetățenilor un nivel de trai decent”.

 Cred că sunt unele dintre cele mai puțin respectate dispoziții constituționale. Guvernanții care s-au succedat la conducerea țării în ultimii 30 de ani au promis demagogic multe în această privință, dar nu au realizat aproape nimic exceptând propriile interese personale sau de partid. Realitatea o demonstrează din plin. Industria românească a fost desființată sau oferită pe nimic străinilor prin așa zisa privatizare. Aceeași soarta au avut-o și resursele naturale ale țării. Locurile de muncă au fost reduse în mod dramatic, iar rezultatul este procentul masiv de români care au emigrat în țările lumii pentru găsirea unui loc de mult, de cele mai multe ori presupunând o activitate necalificată, prost plătită, în condiții de muncă grele și refuzată de cetățenii din țara respectivă. Sărăcia și pauperizarea socială sunt cele mai accentuate din Europa. În România există cele mai multe regiuni sărace din Uniunea Europeană. Discrepanțele sociale dintre bogați și marea masă a populației sărace sunt de asemenea cele mai mari din Europa. Veniturile din salarii sau pensii ale românilor sunt mult sub media europeană. Această exemplificare tragică a precarității vieții de fiecare zi în România ar putea continua.

 Constituția stabilește o obligație de natură constituțională în sarcina statului nu numai pentru garantarea, dar și pentru asigurarea unui nivel de trai decent pentru fiecare cetățean. Această obligație nu a fost respectată de niciun guvern. Conform principiilor de drept nerespectarea unei obligații juridice și în mod special a unei obligații constituționale ar trebui să atragă răspunderea constituțională a guvernanților, dar și răspunderea civilă, materială sau chiar penală. Niciun politician sau guvern aflat la putere nu au fost vreodată sancționați pentru nerespectarea acestei obligații și în final pentru încălcarea dreptului la viață, deși, în opinia noastră, chiar și în actualul stadiu deficitar al legislației noastre privind răspunderea statului și în special răspunderea materială și morală pentru prejudiciile produse ar putea fi stabilită judiciar.

 Viața, ca mediu, are o sferă mult mai largă deoarece cuprinde plantele și toate viețuitoarele, adică mediul în care omul trebuie să trăiască. Lipsa unei legislații adecvate, corupția, indiferența guvernanților au avut drept consecință degradări importante ale mediului natural în care omul trebuie să trăiască. Defrișările masive de păduri, gropile de gunoi ilegale, poluarea sunt numai câteva exemple în acest sens.

 Restricțiile de tot felul impuse de guvernanți în ultima vreme au îngrădit în mod nepermis de mult libertatea omului, dreptul la viață în accepțiunea sa largă. Pentru justificarea interdicțiilor și restricțiilor de tot felul, ale libertății de conștiință și religioase, în special a libertății de exercitare a cultului ortodox, libertatea de întrunire și în mod deosebit afectarea gravă a dreptului la învățătură și accesului liber la cultură se invocă un scop nobil și anume apărarea vieții și sănătății față de pericolul generat de actuala pandemie.

 În realitate restricțiile se dovedesc a fi inutile, ineficiente și chiar periculoase pentru viața omului în tot ceea ce înseamnă firescul ei. Aceasta pentru că statul ateu crede că poate rezolva această criză provocată de pandemie numai prin astfel de măsuri restrictive, ignorând cu desăvârșire voia lui Dumnezeu. Restricțiile aduc atingere gravă, nejustificată libertății cultului ortodox și dreptei credințe a poporului român.

 Nu cu restricții și interdicții, multe absurde și periculoase se poate apăra dreptul la viață și la sănătate, ci prin acțiuni pozitive, dispuse în spiritul dreptei credințe ortodoxe, cu inima și gândul la Dumnezeu și la voia Lui, la Maica Domnului și la Sfinții Părinți, de întărire și dezvoltare a sistemului de sănătate și pentru exercitarea în condiții normale a învățământului, a culturii, a tuturor libertăților, în mod deosebit a libertății de conștiință și de religie. Acest adevăr este susținut astăzi de înalți ierarhi ai Bisericii Ortodoxe, de preoți, de reputați medici și savanți, dar și de unii politicieni onești și dreptcredincioși [5].

 Îngrădirile actuale au deformat profund sensul adevărat al dimensiunii sociale, fenomenologice al vieții. Se vrea să se impună noi forme existențiale de viață contrare firii: distanțare socială, izolare, carantină, obligativitatea portului măștii etc.

 Dar realitatea demonstrează cu putere că viața ca dar al lui Dumnezeu libertatea omului, dreapta credință ortodoxă nu pot fi încarantinate sau desființate prin astfel de măsuri împotriva firii și neconstituționale impuse de guvernanții actuali, care vor răspunde pentru ele, dacă nu juridic, în mod sigur în fața lui Dumnezeu.

 

 IV.Concluzii

 Viața individuală și socială a oamenilor, în condițiile în care raportarea la Dumnezeu și dreapta credință ortodoxă sunt refuzate sau chiar blamate, sunt orientate contra firii aproape exclusiv pentru a avea și nu pentru a fi. Oamenii de rând, dar și guvernanții au uitat că existența și viața sunt dăruite din iubirea lui Dumnezeu, iar noi, omul ca persoană dar și societatea, putem fi cu adevărat liberi, putem exista și trăi autentic numai prin Dumnezeu și pentru Dumnezeu, iar adevăratul sens al vieții este cu preponderență unul spiritual, valoric, nu unul material. Or, cetățenii și guvernanții au consacrat în constituții ca fiind sacră proprietatea și nu dreptul la viață.

 În spiritul tradițiilor ortodoxe milenare ale poporului român, dar și pentru a conferi un grad de protecție constituțional vieții omului, care să corespundă naturii divine a omului, ca fiind creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, propunem ca în Constituție să se proclame expres că:

„Dreptul la viață este sacru și inviolabil” și „Protecția constituțională și garantarea dreptului la viață începe din momentul concepției, în stadiul intrauterin”.

 Pentru a se conferi o protecție mai ridicată (în fața interpretărilor) a drepturilor și libertăților fundamentale consacrate constituțional și a da posibilitatea Curții Constituționale și instanțelor judecătorești să cenzureze măsurile discreționare ale guvernanților și care reprezintă exces de putere, ar trebui să se menționeze în art. 53 din Constituție că: „Exercitarea dreptului la viață, a libertății de conștiință și a libertății de religie nu poate fi restrânsă. Orice măsură restrictivă nu poate afecta demnitatea omului” [6].

 Consacrarea și garantarea juridică a dreptului fundamental la viață al omului ar trebui să țină seamă de această realitate:

 „Tocmai pentru că viața omului este mai mult decât viața biologică, însemnând viață spirituală, de comuniune cu Dumnezeu, omul este mai mult decât o simplă făptură din lume. El poate cuprinde de fapt, cu simțurile sale, și poate aduna în mintea lui înțelesurile Creației, care stau ascunse în lucruri și în viața celorlalte făpturi. De aceea, în viziunea Sfinților Părinți, omul și lumea se situează într-un raport răsturnat. Lumea este pentru om, nicidecum omul pentru lume; omul este macrocosmos iar lumea microcosmos. El descoperă înțelesurile Creației, nicidecum lumea nu este cea care îl determină pe el, în mod ultim. El este lumea mare situată în cosmosul văzut ca lume mică” [7].

NOTE

 [1] Viața, darul lui Dumnezeu. Viața în Hristos, în Porunca Iubirii, Editura Agaton, Făgăraș, oct. 2020
 [2] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Osman c. Marii Britanii, hotărârea din 28 octombrie 1998, par. 115. 4 Prin Decretul-Lege nr. 1/1990
 [3] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza nr. 2346/2002, Pretty c. Marii Britanii, hotărârea din 29 aprilie 2002,
 [4]Arhimandrit Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovnicești, Editată de Episcopia Romanului și Hușilor, 1993, Vol. I, pp, 84-85
 [5] A se vedea, Mesaj de alertă internațională din partea medicilor către Guvernele și cetățenii lumii, publicat online la 22 septembrie 2020
 [6] Pentru dezvoltări a se vedea, Marius Andreescu, O încercare de a ridica Constituția României la valorile dreptei credințe ortodoxe, în Porunca Iubirii, Editura Agaton, Făgăraș, iulie 2020
 [7] Diacon, Adrian Sorin Mihalache, Lumina Celui Nevăzut, Editura Basilica, București 2016, Vol. I, pp. 401-402
17-11-2020
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu