Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Sfânta Tradiţie şi ereziileNr. vizualizari: 83

În câte feluri e prezent Hristos Domnul în viață și în lume?

Pr. dr. Ciprian Valentin Bîlbă
Tags: constiinta; har; virtuti; univers; cosmos;

 

Prezența lui Dumnezeu în viața noastră aduce liniște, bucurie și sens în lume. Omul se simte în siguranță dacă știe că Dumnezeu este prezent și lucrează în lume și în viața lui. Are un temei, o bază. Un reper la care se raportează întotdeauna și cu bune și cu mai puțin bune. Bucuriile trec de obicei destul de repede. Când însă le dai un sens superior și le proiectezi pe ecranul veșniciei își descoperă adevărata semnificație. Cu lucrurile rele din viața noastră se întâmplă la fel. Își pierd din consistență și din iradiere. Una peste alta, cu Dumnezeu prezent în viața ta îți este mai ușor. Și, în orice caz, numai așa poți fi cu adevărat fericit. În perspectiva veșniciei.

 

Prezența Domnului Dumnezeu în cosmos

Domnul Hristos e prezent în creație. Creația este plină de Treime spune inspirat părintele Dumitru Stăniloae, deoarece „mulți văd azi pluralitatea întregii creații specificată în tot felul de trinități” (Stăniloae, 1978, vol. I, p. 288). Rațiunile, gândurile sau energiile divine susțin în existență toate lucrurile din univers. Fiecare lucru își are rațiunea lui de a fi în Dumnezeu. Aceste rațiuni și gânduri divine nu sunt însă tot una cu ființa divină, căci dacă ar fi așa, atunci lumea ar fi prezentă din veșnicie alături de Dumnezeu, iar noi credem și mărturisim că lumea a fost făcută din nimic (ex nihilo) și nu că ea este dintotdeauna. Dar Dumnezeu a gândit această lume dintotdeauna așa cum este ea.

Și că Domnul Dumnezeu este prezent în lume prin rațiunile tuturor lucrurilor este evident în modul alcătuirii și îmbinării elementelor din natură. Unii gânditori care vorbesc despre unitatea lucrurilor din lume spun ca lumea este unitară și că se numește mai propriu, univers. Sunt alții însă care iau în considerare varietatea lucrurilor din lume și legăturile armonice dintre lucruri și de aceea numesc lumea cosmos. Căci cosmos înseamnă armonie, echilibru.

V-ați gândit vreodată ce ar însemna ca axa pământului să nu fie înclinată față de orbita sa la 23,5 grade? Dacă înclinația ar fi mai mult sau mai puțin de atât n-am mai avea zilele și nopțile, anotimpurile... Sau ce s-ar putea întâmpla dacă în anotimpul iernii apa într-un lac sau într-un râu ar îngheța până la fund? Ar mai exista fauna și flora subacvatice? Iar fără acestea viața omului pe pământ ar fi extrem de dificilă, pentru anumiți oameni din diferite zone ale lumii viața fiind chiar imposibilă (Sârbu, 2018, p. 72 – 73). Iată doar câteva exemple din care am putea înțelege de ce Dumnezeu este prezent în creație prin rațiunile, energiile sau gândurile sale eterne. Aceasta este firea lucrurilor lumii care servesc posibilității de viață și mântuire a omului.

 

Prezența Domnului Dumnezeu în om – „Chipul divin” și Sfintele Taine

Dumnezeu e prezent în om prin aceea că el este adus la existență „după chipul lui Dumnezeu” (Facere 1, 26). Omul are în el, spre deosebire de orice altă ființă creată, chipul Creatorului. Aceasta înseamnă că omul este rațional, adică gândește, și, în același timp, este nemuritor. Învățătura de credință ortodoxă este explicită în acest sens: „Omul a fost cinstit prin însuși actul creației sale cu calitatea de chip al lui Dumnezeu, întrucât prin ea i s-a sădit înrudirea și relația sa cu Dumnezeu” (Stăniloae, 1978, vol. I, p. 393). Tot în același loc, părintele Stăniloae exprimă și frumusețea bogată a relației omului cu Dumnezeu prin temeiul chipului divin așezat în om prin suflarea divină: „Prin suflarea lui Dumnezeu, apare în om un tu al lui Dumnezeu, care e „chipul lui Dumnezeu”, căci acest tu poate spune și el eu și-i poate spune și el lui Dumnezeu Tu. Dumnezeu își dă din nimic un partener al dialogului, dar într-un organism biologic. Suflarea spirituală a lui Dumnezeu produce o suflare spirituală ontologică a omului, sufletul spiritual înrădăcinat în organismul biologic, în dialog conștient cu Dumnezeu și cu semenii” (Stăniloae, 1978, vol. I, p. 393).

Numai că „chipul lui Dumnezeu” prezent în om este simultan dar și datorie (Gabe și Aufgabe). Darul acesta divin îi impune omului o misiune de achitarea căreia în mod liber atârnă însăși mântuirea lui. Această conlucrare a omului cu Dumnezeu începe mai cu seamă de la primirea Tainei Botezului, prin care omul se unește cu Dumnezeu. Prin Botez omul se îmbracă cu haina Domnului Hristos: „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat”. Prin Taina Botezului ne hristomorfizăm, adică luăm forma lui Hristos. Haina Botezului pe care omul o primește atunci este croită după măsura hainei lui Hristos care i-a îmbrăcat trupul Său mort și înviat. Aceasta este unirea noastră prin Botez cu Domnul Hristos. Căci Hristos Domnul este prezent în Taina Botezului. Astfel ne îmbrăcăm cu haina lui Hristos.

Unirea noastră cu Dumnezeu continuă apoi prin Taina Mirungerii, când toate punctele cruciale ale trupului sunt însemnate sau pecetluite cu „Pecetea darului Sfântului Duh”. Și, în cele din urmă, prin Taina Euharistiei în care e prezent Hristos Domnul cu Însuși Preacuratul Lui Trup și cu Însuși Preascumpul Lui Sânge, persoana umană se unește nu cu vreo energie a trupului mort și înviat al Domnului, ci cu Însuși Izvorul acestei energii, cu Domnul Însuși.

 

Prezența lui Dumnezeu în icoane, rugăciuni, Sfânta Scriptură, porunci și virtuți, în glasul conștiinței.

Tot cu prilejul Tainelor de inițiere, omul este dus și închinat și la icoane, care sunt locuri ale prezenței harice a Persoanelor divine sau ale sfinților reprezentați pe ele. A nu admite existența icoanelor (de către credincioși) echivalează cu a socoti materia acestei lumi ca fiind rea în sine. Ori Însuși Domnul Hristos s-a făcut om, adică materie sub forma trupului, acest lucru fiind chiar temeiul principal pentru care noi putem cinsti sfintele icoane. La ortodocși nu există „neîncredere că materia se poate penetra de har și poate transmite real harul divin”, ci se afirmă sus și tare adevărul dogmatic „că materia nu este niciodată total lipsită de har, ci este un mediu capabil să transmită harul” (Remete, 1997, p. 280-281).

Și că o icoană este purtătoarea harului Duhului Sfânt pe care persoana reprezentată în icoană l-a dobândit prin împlinirea poruncilor de-a lungul vieții, dar și ca autodăruire a Duhului Însuși, se vede și din influența pe care sfântul sau sfânta din icoană o poate avea asupra omului care se roagă în fața icoanei. Un pictor bisericesc a dorit odată să picteze icoana cu Buna Vestire. Așadar, pictorul respectiv s-a așezat la rugăciune înaintea icoanei Bunei Vestiri și a cerut ajutorul Maicii Domnului pentru a putea realiza cât mai bine icoana. După ce a terminat rugăciunea și s-a apucat să picteze, a constatat cu stupoare că ceva nu merge cum trebuie și că mișcările mâinii nu corespund oarecum cu dorința lui. Constatarea lui a fost aceasta: „Nu pot realiza icoana Buneivestiri cum trebuie, pentru că simt că nu mă pot ridica la înălțimea smereniei Fecioare Maria care a primit această veste măreață”. Iată cum icoana închinată cu rugăciune și cu credință își transmite mesajul ei.

Însă nici rugăciunea dinaintea icoanei nu trebuie făcută oricum. Și pentru că noi nu știm să ne rugăm cum trebuie, Însuși Duhul Sfânt Se roagă pentru noi și zice: Avva, Părinte! (cf. Romani 8, 15 și 26). Să ne aducem aminte, deși poate că nu ar trebui să uităm acest lucru niciodată, că prima rugăciune către Tatăl a rostit-o Fiul lui Dumnezeu, învățându-ne să ne rugăm așa: „Tatăl nostru care ești în ceruri...”. Acestea sunt cuvintele Fiului către Tatăl și cu aceste cuvinte rostite de Cuvântul divin ne rugăm și noi.

Sfântul Ciprian, episcopul Cartaginei, ne spune că Sfânta Scriptură conține cuvântul lui Dumnezeu către noi oamenii, în timp ce rugăciunea cuprinde cuvintele noastre către Dumnezeu. Iar cel sau cea care se roagă cu cuvintele Fiului către Tatăl se umple de prezența lui Dumnezeu: „Trebuie să ne amintim, frați prea iubiți, și să știm că atunci când spunem că Dumnezeu este Tatăl nostru, trebuie să ne purtăm ca fii ai lui Dumnezeu, pentru că așa cum nouă ne place că-L avem pe Dumnezeu ca Tată, la fel să-I placă și Lui că ne are pe noi fii. Să ne comportăm ca niște temple ale lui Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu să sălășluiască în noi” (Sfântul Ciprian, 1981, p. 469). Și poate că nicăieri altundeva nu se găsește o mai mare apropiere între rugăciune și Sfânta Scriptură decât în cuvintele Rugăciunii Domnești. Cine are puterea să îngenuncheze o dată și să rostească cu simțire rugăciunea Tatăl nostru, e imposibil să nu primească ceva în dar de la Dumnezeu. Prin darul și harul lui Dumnezeu omul descoperă că rugăciunea nu este un lucru imposibil, dimpotrivă, omul descoperă că are nevoie de această rugăciune ca de o hrană pentru liniștirea sufletului. Și la fel stau lucrurile și cu Biblia; cred că este imposibil ca cineva care a avut răbdarea și atenția concentrate ca să parcurcurgă măcar o dată Biblia, să nu simtă adierea Duhului asupra inimii care arde când citește cuvintele inspirate ale profeților, înțelepților și apostolilor, tot așa cum Luca și Cleopa simțeau atunci când ascultau cuvintele lui Hristos în drum spre Emaus.

Omul, făcându-le pe toate acestea – după măsura duhovnicească a fiecăruia, ajunge neapărat și la prezența Domnului în porunci și virtuți. Sfinții Părinți împărtășesc îndeobște credința că Hristos este ascuns în porunci și în virtuți și că Se descoperă pe măsura împlinirii acestora. Să încercăm să răspundem acum la întrebarea referitoare la înțelesul poruncilor și virtuților în viața duhovnicească a creștinilor. Răspunsul ne vine de la Sfântul Marcu Ascetul care spune că „Altceva e împlinirea poruncii și altceva e virtutea, chiar dacă acestea se prilejuiesc una pe alta. Împlinirea poruncii stă în a împlini ceea ce s-a poruncit, iar virtutea în a plăcea adevărului ceea ce s-a făcut” (Sfântul Marcu Ascetul, 1999, p. 252). Cu alte cuvinte, nu tot ceea ce e bun în aparență e bun și în profunzime. Un lucru e bun, zice un adagiu, dacă e bine făcut. Recomandarea e ca atunci când faci milostenie, să nu știe stânga ta ce face dreapta ta. Altfel spus este aproape degeaba pentru tine însuți dacă faci lucrurile și împlinești poruncile doar trupește, iar cu sufletul nu te implici. Sau poate că te implici, dar o faci cu mândrie. Milostenia e bună pentru cel care o faci, nu e bună însă și pentru tine pentru că te poți lăuda cu milostenia ta. Cu postul și cu toate celelalte e la fel. Cineva spunea că „rolul acestora (al virtuților trupești) este de a curăți trupul de pofte prin înfrânare, post sărăcie, plecarea deasă a genunchilor. Dar virtutea trupească nu este de ajuns pentru mântuire. Conform Sfântului Ioan Damaschinul, ea este o simplă unealtă a virtuții sufletești. Virtutea sufletească (iubirea, credința, smerenia, nădejdea etc.) este împlinirea vocației interioare a omului, de descoperire a Împărăției Cerurilor (Căci „Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” – Lc. 17, 21)” (Herea și Petcu, 2003, p. 579). Pentru aceasta, discernământul duhovnicesc sau deosebirea duhurilor este foarte importantă din punctul de vedere al vieții spirituale. ”De aceea, cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă” (I Corinteni 10, 12).

În mod firesc, ne punem acum o întrebare: „Cine sau ce instanță în noi, de ce criteriu dispunem, pentru a vedea lucrurile în sensul lor adevărat?” Prin răspunsul la această întrebare ajungem la un alt fel de prezență a lui Dumnezeu în glasul conștiinței noastre. „E un grai tăcut, o chemare lină, pe care o auzi sau înțelegi că vine dinlăuntru, dar totuși de dincolo de tine, de la Dumnezeu. Prin urmare cugetul sau conștiința e ochiul cu care vede Dumnezeu pe om și același ochi cu care vede omul pe Dumnezeu” (Părintele Arsenie Boca, 2006, p. 87). Marea șansă pe care darul lui Dumnezeu ni-l aduce prin acest glas al conștiinței este că, odată și odată, conștiința ne va pune dinainte toate cele pe care le-am făcut, gândit și spus în viață. Să ne rugăm ca această dată să fie până mai putem face ceva. Lucrarea se face pe timpul zilei până este ziuă „că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze” (Ioan 9, 4).

Deși nu este necesar să fie așa, este firesc ca persoanele care au dus o viață îmbunătățită în Hristos să ne lase moștenire osemintele lor spre închinare și evlavie. Persoanele care au dus o viață autentic creștină și s-au rugat la slujbele Bisericii, au ascultat cu evlavie și interes cuvântul evangheliei explicat apoi de preot, au citit în mod particular Sfânta Scriptură și alte cărți de spiritualitate creștin-ortodoxă, au cinstit sfintele icoane prin rugăciuni și îngenuncheri înaintea lor și, într-un cuvânt, au ajuns pe scări înalte ale virtuților prin împlinirea poruncilor, aceste persoane înduhovnicite zic, ne-au lăsat moștenire trupurile lor sfinte, care de atâtea ori s-au făcut colaboratoare ale harul Duhului Sfânt prin faptele bune săvârșite. Ca și în cazul sfintelor icoane, nu e vorba de închinare la idoli, deoarece, cinstind moaștele sfinților, noi nu ne închinăm materialității lor trupești, ci persoanei sfântului sau sfintei respective în integralitatea ei ca persoană (Stăniloae, 1978, p. 350).

 

Sfânta Teodora de la Vasta – exemplu de prezență maximală a lui Dumnezeu în om

Sfânta Teodora s-a născut în Arcadia în secolul al IX-lea. Deși părinții ei erau săraci și plini de nevoi, au crescut-o pe micuța Teodora în frica lui Dumnezeu. Și-a dedicat viața în întregime lui Hristos. Dumnezeu știe din ce motive, Sfânta Teodora a ales să meargă într-o mănăstire de călugări, unde a și intrat sub numele de Teodor. În scurt timp, Teodor a ajuns foarte înaintat pe scara virtuților și dădea dovadă de un discernământ înalt. Numai că nici invidia diavolului nu a lăsat-o în pace pe sfântă și nici răutatea gratuită a oamenilor n-a ocolit-o. Într-o zi s-a întâmplat ca la mănăstire să urce o tânără însoțită de familia ei și toți îl acuzau pe călugărul Teodor că a lăsat-o însărcinată pe tânăra respectivă. Sfânta Teodora nu a negat nici o acuzație, deși putea printr-un gest simplu să-și dezvăluie nevinovăția și să-l vădească de minciună pe „Tatăl minciunii” și pe urmașii lui. Mai mult decât atât, Teodor a fost condamnat la moarte prin decapitare și, abia după ce sentința o fost executată, călăul și cei care mai erau de față au putut constata că sub hainele bărbătești se ascundea Sfânta Teodora.

Câtă măreție în viața Sfintei Teodora și cât de mare este Dumnezeu că a lăsat atâtea feluri de a-L mărturisi în lume. „Lăudat să fie Dumnezeu întru sfinții Săi”.

Înainte de a muri, Sfânta Teodora s-a rugat lui Dumnezeu ca din părul ei să facă arbori, iar din sângele ei să facă râu. Și se pare că Dumnezeu Care poate face toate câte voiește, i-a împlinit rugăciunea, căci pe locul unde a fost martirizată sfânta Teodora, la Vasta (Arcadia), s-a ridicat mai târziu o biserică din al cărei acoperiș s-au înălțat copaci înalți și viguroși dar ale căror rădăcini nu sunt vizibile. Iar de sub lăcaș izvorăște un râu. Știința rămâne mută ca peștele în fața acestei minuni dumnezeiești.

„Voi sunteți trupul lui Hristos și mădulare fiecare în parte” I Corinteni 12, 27). Căci „trupul vostru este templu al Duhului Sfânt” I Corinteni 6, 19).

 

Concluzie

Dumnezeu este iubire și din iubire a făcut El lumea și pe om ca și coroană a creației. Persoana umană nu reprezintă numai cea mai evoluată ființă, omul fiind creat după „chipul lui Dumnezeu” ci, în această calitate, a dobândit statura de împărat al creației. Omul are răspunderea cea mai mare de a se mântui pe sine și de a duce cu sine în acest proces al mântuirii pe semenii săi și întreaga creației. Omul este „preotul creației” și cu el și prin el lucrează în fel și chip Dumnezeu în dragostea Lui nesfârșită față de lume și făpturi. Astfel, Dumnezeu este prezent în toate timpurile și peste tot în lumea Sa, pentru a o putea ajuta și sprijini din interior în înaintarea ei spre veșnicia Sfintei Treimi ca cer și ca pământ nou (Apocalipsa 21, 1).

Bibliografie:
  1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ.
  2. CIPRIAN, episcopul Cartaginei, (1981). Despre rugăciunea domnească, în Apologeți de limbă latină, PSB. 3, traducere de Nicolae Chițescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol și David Popescu, București: E.I.B.M.B.O.R.
  3. MARCU, Ascetul, (1999). Despre legea duhovnicească, în Filocalia, vol. I, traducere, introducere și note de Dumitru Stăniloae, București: Humanitas.
  4. MOLITFELNICUL.
  5. PETCU, Liviu și HEREA, Gabriel, (2003). Lumina din inimi. Spiritualitate isihastă în traducerea și tâlcuirea Părintelui Stăniloae, Iași: Editura Trinitas.
  6. REMETE, George, (1997). Dogmatica Ortodoxă, Alba-Iulia: Editura Episcopiei Ortodoxe.
  7. SÂRBU, Corneliu, (2018). Cunoașterea lui Dumnezeu. Argumente raționale pentru dovedirea existenței lui Dumnezeu. Sibiu: Editura Andreiana.
  8. STĂNILOAE, Dumitru. (1978). Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I și III, București: E.I.B.M.B.O.R.

 

02-10-2019
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu


CARTI/produse despre:
Constiinta, Har, Virtuti, Univers, Cosmos,