Începutul liniștii - Poezii

 

Răsăritul liniștii

Da: liniștea!,

E prima lumină,

Ce  răsare

Din Muntele Fericirilor, -

Fără a mai asfinți.

La smulgerea sunetelor

Din rădăcina simțurilor,

Omul „moare” de frică,

Înjunghiat de furcile întunericului.

Uneori poate fi

Ca o uimire… uvertura morții?

Cu viteză divină,

Prin clătinare

Cerul sare din osia timpului,

Și sufletul e „orbit”

De a doua răsărire a veșniciei.

Stelele sar de pe orbită,

Așa „cum se scoteau...

ochii sfinților -,

Surprinși în rugăciune

În catacombele Romei.

După ce moartea

A scos sufletul

Din sângele inimii,

Liniștea e întâia…

Lumină ce răsare

Din Muntele Fericirilor.

 

Altruism

Nu avem nimic de împărțit,-

Îi spun sufletului.

Credem că

Proprietatea este cu adevărat ,-

O scorneală a lacomilor.

Singur Hristos se împarte tuturor

Fără să se micșoreze

Și fără în schimb ceva să primească,

Afară de „răstignirea” lumească.

 

Hotarele transcendenței

Prietene, te rog!

Toarnă mir peste

Inima uscată a omului aceluia

Ce încremenită e gata să se oprească

Cuprinsă de spasmele

Adânci ale urii.

După aceea

Vei trece

Ca un pelerin al tăcerii

Peste

Hotarele veșniciei -

Unde te vor îmbia

Să  guști din

Fagurii iubirii.

Strigă la cer, frate,-

și de nu-ți va răspunde Împăratul

îți va trimite cuvânt prin

îngerul păcii.

 

Liturghia toamnei

Nicicând nu am simțit

O mai tainică vestire

Precum se lasă toamnă peste țară.

Ca o plutire de auroră

Trimisă de Împărat

Către inima sfinților;

Se așează discret peste

Holde și păduri.

Și niciun

Ungher nu uită din toate

Cotloanele pământului.

Precum o mireasmă edenică

Împrospătează și sfințește

Întreaga creație.

Numai, ea, toamna,-

Coace fructele teilor

Și satură de frumusețe sufletul poeților.

Și lumina e așa de blândă,-

Ca privirea puiului de rândunică,

Lipsită de orice spaimă a întunericului.

 

Și cu o nevăzută

Mângâiere…  atinge sufletul pădurii

Pornind către cer precum o

Odă… cântecul bucuriei cosmice.