Poezia domnului Adrian Eugen Moraru

Limbajul poetic modern

După volumul ”Fructe de cer înalt. Înger albastru” pentru care poetul Adrian Eugen Moraru a obținut Premiul al II-lea la Festivalul de Arte, concursul internațional de creație literară, 2025, salutăm apariția a încă două volume în care se continuă aceeași mișcare ascendentă, aceeași aspirație spre înălțimi accesibile Divinității: ”Deasupra curcubeului” și „Râu vertical”.

Poezia modernă formează un peisaj variat, complex, dominat de paradoxuri și manifestări deviante de la modelul tradițional. Ceea ce este simptomatic în cercetările poeziei moderne e că aceasta este subsumată unei metafizici a profunzimii și valorilor ideale care-l obligă pe cititor să depășească temporalitatea reală a fenomenului poetic și să se îndrepte spre identificarea substraturilor simbolice, transcontingente ale semnificației. Discursul poetic devine un limbaj verbal particular, inedit, sub care se ascund sensuri revelate poate în urma unui proces hermeneutic (de interpretare a unui text, de descifrare a simbolurilor). Oricum observăm că limbajul poetic modern e deviere semantică și abatere de la normele limbajului instrumental. Că poezia de azi este foarte aproape de întâmplările insignifiante ale vieții noastre și că prin aglomerare de detalii subiective, metaforizate sau nu se strecoară o tensiune de natură specială care le transcende. ”Peste sufletul meu rebel/ plana zborul unui porumbel,/ peste arcada senină a unui gând/ înflorea splendoarea unui cuvânt”. ”Mă ridic solemn/ purtând pe frunte coroana cu spini, umerii-mi sângerează încă/ de dor de stele” susține și dl. Moraru în ”Flux de lumini”. Conectându-se la concret sau imediat, poetul speră să stabilească relații directe cu cititorul și universul său de valori morale, sociale, culturale. De cea mai mare importanță rămâne funcția poetică pentru că ea are calitatea de a produce sens bazat pe principiul selecției și al combinării. I se adaugă funcția emotivă pentru că este o poezie subiectivă, orientată către pers. I, a intimității. Poezia dlui Adrian Eugen Moraru se înscrie în această hermeneutică prin paralelismul fonetic – ritmul și prozodia impun versurilor o identitate sonoră repetabilă: ”treaptă pe treaptă urcând,/sânge din sânge curgând,/ lacrimi din lacrimi născând,/coastă pe coastă îmbrățișând,/ pat de dureri așezând, suflet pe suflet mângâind” (Minune înflorită); ”Cercuri în apă rotind,/ceruri în apă-oglindind (Lazăr I) – fie prin paralelism sintactic sau semantic – structurile sintagmatice ale enunțurilor sunt asemănătoare, metafora având rolul de a echivala imaginile, doar aparent diferite ca sens: ”Carnea zilei prin geamuri se rotunjește,/ îmi bat încet în tâmplă fiori de ducă,/ noaptea-și retrage mareele,/ ziua în mine își crește aroma de nucă.” (Flux de lumini)

Sistemul achiziționat de legături sau analogii este fracturat printr-un sistem de reprezentări provocat de construirea unor enumerații în care termenii nu aparțin aceleiași sfere semantice: trup lângă trup, vagon lângă vagon, bucăți de noapte/ trupuri de vânt defilând (Trenuri); cerul obosit, visceral (Al cui); ”femeie tânără, femeie lacrimă”(Concert pentru cvartet și coarde și o femeie frumoasă), ”verde pur de lumini și tulpini”(Flori în buchet). ”Iubesc slăvind lumina,/ lumini de lumini/ și lumini din lumini de lumini,/ sub chipul foșnitor/ al blândei și înlăcrimatei/ și răbdătoarei/ Sfintei Treimi”. Majoritatea poeziilor dlui Moraru ca toate poeziile neomoderniste sunt alcătuite din astfel de lungi enumerații având ca principiu dominant de construcție – elipsa, mai ales a verbului predicat: ”Floare de lut, floare de lut,/ miros de proaspătă trezie,/rădăcină adâncă de trecut,/ tu, făptură vie./ Floare de lut, floare de lut,/ baladă a iubirii, obrazul noului născut,/vis al împlinirii”. (Floare de lut); ”Vis de nouri și de sori,/ de roșu sângele din zori, lăsat în urmă de eroi, înroșind drumul, înnegrind fumul, spulberând scrumul/ din pașii lor...”(Curajul ființei); ”Văpaia lunii” – ”Ramuri de gând țesute prin spații în văpaia lunii/ Fluiere de vânt, crâmpeie de vaier în geamătul lumii,/ Cioburi de suflet atârnând prin crengile sorții,/ Pași de umblet răsunând în tăcerile nopții”  sau ”Deșert. Lumină. Deșert./ Valuri de lumină. Valuri de nisip. Uscăciune. Uscăciuni. Sahară goală de sălbăticiuni. Sus cerul, gol de orion. Jos pustiul, podoabă cu scorpioni,” (”Travalii”),  la fel în ”Interferențe”; ”Un fluviu”, ”Între azi și ieri” etc.

Fonetic, se observă absența constrângerilor ritmice, dar pe alocuri poetul apelează la eufonia ritmului popular cum e în ”Curajul ființei”, ”Între ieri și azi”, ”Verde neînceput”, ”Vis răstignit”, ”Odă omului simplu” și mai ales în ”Doină”, ”Horă de tinere femei”, ”Horă de bărbați în Munții Carpați” unde este reclamată de însăși tema lor: ”Drum fără alean/ nesfârșit , viclean,/ ce te ia, te pierde/ în culori de verde,/ în palori de mov,/ de sfânt de Sarov,/ prin margini de cer violet/ și ruperi de vânt violent/ prin apropieri cu gust amărui/ din depărtările nimănui”. (Între ieri și azi)

La nivel stilistic și semantic, metaforele și epitetele, comparațiile inedite sunt resemantizate prin plasarea lor în contexte inedite. Nu există literatură fără operația de înlocuire a unui substituit (cuvântul obișnuit) cu un substituent (figura artistică/ semnificantul). Iar această substituire este produsul unei intuiții obscure ce potrivește mesajul la natura configurației psihice a poetului ce trebuie comunicată. Această configurație subiectivă e unică și de netransmis prin mijloace raționale. Astfel limbajul poeziei este figurat/conotativ, emotiv, muzical, închis în propria sa natură psihică și lingvistică, dar deschis unei multitudini de interpretări. Elementul esențial al poeziei moderne care favorizează interpretarea plurală, deschisă, se află deci în ambiguitatea limbajului care generează un sentiment, o stare psihică nu întotdeauna recognoscibilă. Dar chiar dacă nu e ușor să le identificăm, interferențele de imagini și simboluri asociate imprevizibil generează tensiune interioară: ”omul se naște ca să moară/și moare ca apoi din toate/ să se trezească tânăr și senin/ în prima dimineață din eternitate.”(Interferențe)  ”Însângeratele tălpi lunecau prin rănile zilei./ Un drum se deschidea în față/ – șarpe de lut prin raiul grădinii...”; ”Carnea luminii sfâșiate pe altarul zilei – miros de jertfă bine plăcută.” (Altarul zilei)  De cele mai multe ori metafora în creația dlui Moraru se construiește din simboluri creștine, creând analogii cu universul său de valori morale, raportat în permanență la sacru. Ea creează cititorului astfel senzația confruntării cu o experiență metafizică pe care autorul ține să ne-o împărtășească, iar la nivel stilistic ea e susținută și prin procedee cum ar fi: structura aparte cu ingambament, urmărind ideea – ”Visul nins/ pe fruntea de zăpezi/ a omului,/ căprioara saltă,/ sufletul exaltă/ pe sub turlele,/ arcadele,/ bolțile,/ catedralele Domnului.”(Vis răstignit); ritmul tensionat – ”teii își roteau umbrele, mestecenii-și albeau oasele,? ‘coperișele nopții din cerul de jos prin lună se înșurubau”, (Pasărea suspinului) folosirea paradoxurilor, conștientizarea substraturilor simbolice, transcontingente ale semnificației – poezia spune ceva, dar arată altceva, o anumită specificitate a limbajului ș.a.

Originalitatea expresiei verbale este dată și de continua recreare a limbajului, ceea ce revitalizează teme tradiționale: 1. jocul cu analogii fonetice: „S-o alini / sus în mălini,/să te chemi/ în rădăcini/ să-ți lucești/ în arcul frunzei/ dorul de frați/ în cercul undei” (Ce vrei, suflete?), „cerc din cerc învie-n/ oglinzi transparente/ lacrima ție vie-n/ ecou de poveste.”(Madrigal tăcut); 2. Mărirea distanței dintre cuvânt și semnificația lui creând incompatibilități denotative: „Prin geana lui Dumnezeu/ păsări mirate apun în amurg (Cântar prin furtuni); „De la alb la negru/ suspinul meu albastru” (Stoluri de vise) ; Asocierile inedite de cuvinte îmbogățesc ideaticul.

Indiferent de mijloace, interesat de amestecul celor două spații sacru și terestru autorul știe că vrea să se desprindă de ”amiază”, o stare de lâncezeală a trupului, de o tristețe precum sunetul ploii, de o lume desacralizată în care arhanghelii au aripi arse de sete, de valurile vieții care lovesc țărmul ființei și accede spre o renaștere spirituală, spre rugăciunea minții trează, spre țara luminilor, a strălimpezimilor, spre cuvântul născut din cuvânt, acel cuvânt, spre acoperământul Maicii Domnului, spre lumina blândei și înlăcrimatei și răbdătoarei Sfinte Treimi, spre mult așteptata și dorita zi când Cel ce va veni va veni, spre Cerul tău cu stele, spre chip în raze, Dumnezeu. ”Orice poezie se naște dintr-un mit, dintr-un entuziasm extatic, chinuitor și contemplativ (inspirația) care se celebrează într-o atmosferă supraumană, rarefiată” (Cesare Pavese). Această poezie este concretizarea lingvistică a unor revelații, a unor intuiții inefabile în ordinea existenței redate după exemplele date  printr-o mare libertate asociativă.

Descoperim astfel în cele două volume, expresii concentrate ale lirismului, că poetul A.E. Moraru participă la natura însăși a creativității cu simbolurile și valențele expresive pe care le descoperă în universul mental, imaginativ, simbolic în care trăiește cu sensibilitate și emoție. Din punctul de plecare ontic (de la trăsăturile generale ale existenței), de la sfera existenței cotidiene, dl Moraru cultivă o poezie a experienței revelatoare; nostalgiei dorului de Dumnezeu, a întoarcerii în existența eternă, în ”grădinile raiului”, ”înălțimilor Domnului” i se suprapun ”vânturile aprige” ale sufletului ”de om risipit” cu ”însângerate tălpi lunecând prin rănile zilei”; ”câmpiilor elizee”, ”câmpiilor solare ” li se asociază ”opririle și întoarcerile”, ”căderile și înălțările”. Semnificațiile ființei, ale existenței în lumea tradițională sunt exprimate prin mit, mitul cu valoarea unei chei. Amintirea paradisului și dorința de reconstituire a omului spiritual, semnificația ultimă, metafizică și eternă a creației, intersectează frânturile a două naturi care renasc prin mituri: OMUL și CREAȚIA . Dincolo de acestea se întrevede o lume care nu poate fi rostită, o lume invizibilă percepută de poetul sensibil într-o lume vizibilă: ”doină prinsă într-un crin..” Pun urechea la rădăcina ta/ să înțeleg, în iubire,/ ecuația ce te-ar mișca/”. Dar sugerată prin titlul volumului ”Deasupra curcubeului”.

Sub scenariul acestei tentații extrasenzoriale, dincolo de curcubeu, se ascunde o alta, orfică pusă în analogie cu experiența revelatoare a invizibilului în căutarea păcii interioare, a stării paradiziace prin contemplarea armoniei divine, stare care nu poate fi depășită, doar explorată: ”Firul ierbii în verde-vânt,/ adiatul dor de pământ,/ verde răsărit în meleag străin,/ doină plânsă într-un crin.” ”Vis răstignit pe crucile de fum,/ în ochii stinși fantasma unui drum,/ privire obosită prin jarul aproape stins/ visând apriga-nviere a păsării Phoenix.” ”Ca-ntr-o rupere de nor/ mă cutremur tot de-un dor,/ tânjesc după-un sfânt fior/ precum cerbul la izvor”; ”Urcă în sus melodia/ vrej între cer și pământ,/ oh, zburată ciocârlia/ purtând în cioc sămânța lui ”sânt”.

Imaginarul poetic predominant e din sfera semantică a lutului, adică a condiției umane, pieritoare, din care ne putem smulge prin mântuire. Sensibilitatea autorului se observă în stările de derută, de oscilație între teluric și celest: ”Un fluviu de roșie magnă/ șerpuind sub dunga apusului,/ sângerând din colțul surâsului,/ o tristețe fără margini, fără maluri, fără vindecare,/ o durere fără apus în șerpuită cărare,/ un dor ca un clopot albastru/ bătând în însingurare,/ un fluviu de magnă lichidă/ a cărui curgere te doare, te doare,/ arzând duios în înserare... O revărsare de unde,/ de spume rotunde,/ ce nu curge în jos/ doinind din fluier de os/ ci în sus, doar în sus se revarsă/ până spre geana apusului,/ până sub buza norului,/ până în aripa dorului/ cântat duios/  din dureri de tandru os,/ căutându-și alean și vindecare/ de stingere a infinitului în mare.../ În apele de sus./ Lacrima lui Iisus...”

Tragica pustietate a omului care aspiră spre întoarcerea la Dumnezeu se reliefează în ontologia eului etalată și întemeiată pe valori personale, existențiale, coroborate prin estetic, transpuse în simboluri, metafore, alegorii. Astfel parcursul vieții devine oglinda unui destin, cel al omului contemporan, datele semnificative – repere ale unui concret asumat, ale experienței nemijlocite a realității din care ne atrage revelația. Gândirea modernă este pusă în relație cu experiența trăită concentrând tensiunea fundamentală a acestei relații. Astfel volumul dezvăluie o puternică dimensiune ontologică de unde reiese propria metafizică a empiricului și semnificațiile ființei.

 Artă poetică, poezie despre poezie

Creația dlui Moraru se circumscrie artei poetice anunțate încă din titlul volumului: apariția unui curcubeu profilat deasupra muritorilor. În imaginea lui se contopesc reminiscențe din literatura noastră, dar și mituri ale umanității, mai ales creștine. Curcubeul e atât un simbol al creației lui Dumnezeu, dar și al creatorului, al promisiunii acelui Creator că va găsi modalități de umanizare, de sensibilizare, de resemantizare pentru mântuirea creației Sale.

Volumul se deschide nu întâmplător, ci natural cu poezia ”Floare de lut” ale cărei petale sunt ”Altarul zilei”, prezența lui Hristos, se continuă cu ”lumina”, reper al efortului creator  - ”Muncesc cinstind lumina”, Firul de iarbă”, sugestia vieții, ”Sămânța eternă a lui „Sânt„”– esența naturii umane, ”Văpaia lunii”, martor etern al zbaterii umane, ciocârlia, ”Minune înflorită”, aflată dincolo de senzorial. Aceste petale ale florii de lut, receptori și receptaculi ai subiectivității și sensibilității creatoare sunt conturate separat sau interferând ca în poezia ”Interferențe”, ”Travalii”, ”Flux de lumini”, ”Dor”, ”Vis răstignit”, ”Până când?”, ”Evidențe” etc. În toate versurile recunoști strigăte ale sufletului, zbateri umane între cele două axe ale orizontalității și verticalității, când ”Cer în ecouri”, când ”fluviu de roșie magnă”; când ”Doină”, când ”ploaie”; când ”suspin”, când ”Amiază”; când  pe un ”Verde neînceput”, când ”Deasupra curcubeului”; când ”Memorie”, când ”Rugăciune”; când ”Fioruri”, când ”Trenuri”; când ”Între ieri și azi”, când ”Între cer și pământ”.

Poetul este instrument relațional între Lume și Creație, ”pune urechea la rădăcina ei”, ascultă, observă pentru a surprinde cu sensibilitatea sa secretul nașterii Ei, a POEZIEI posibile ”prin puterea cuvântului spus”. Astfel devine LOGOS, cuvântul cu putere de creație, rostirea semnificativă, revelație a drumului solar, ecoul Ființei de la Începuturi cu reverberații în infinit.

Invocația florii de lut amintește rugăciunea, dar repetiția - la care apelează deseori - îi conferă rezonanța descântecului care nu constrânge, ci produce revelația. Limbajul cu virtuți incantatorii pare străin de lumea profană și obsedat de orizonturile transcendentale ale existenței. Deschizând o serie de conotații posibile, prin semnificații alternative sau din simultaneitatea semnificațiilor, floarea de lut, poate fi omul sensibil, Artistul, Creația divinității, supusă perisabilității, dar și creația realizată de OM prin care încearcă să opună finitudinii construcții durabile. ”Floarea de lut” potențează natura pieritoare a omului, dar floarea realizată de către lutul ființei umane care rodește devine sugestia unei construcții durabile care să-l înveșnicească pe creator. Omul poartă în el sămânța eternității, a esenței universului, a misterului creației, poartă focul, dorul, visul, ecoul, tăcerea. Așa cum Omul este fructul unei ”Mâini nevăzute”, ”floarea” născută din ”mâna” ființei poetului este însăși Creația. Omul care este visul și creația divinității ajunge la rândul lui Creator al unui microcosmos artistic ”aprins într-un pumn de pământ cu întreagă pasiunea sa”.

Floarea de lut este ”miros de proaspătă trezie”, ecoul al ”trezviei”, stare de limpezime, de abilitate împletită cu neprihănirea sufletească, o stare de veghe, a stare de atenție la mișcările sufletului. E diferită de trezire. Părintele Teofil Părăian o considera priveghere așa cum cel treaz știe ce se întâmplă cu sine și în jurul lui. E luare aminte la cele ce se petrec în interiorul nostru, la gândurile noastre, la sugestiile care ne vin, la consecințele lecturilor, se manifestă prin paza minții pentru a înlătura ce e negativ, ce aduce neliniște și deviere. Trezvia e dobândită prin silință, e începutul binelui, a orientării spre lumină. Această stare este coroborată prin metafora ”rădăcină adâncă de trecut”, sugestie a universului artistic tradițional care stă la baza oricărei creații culte pentru a deveni ”baladă a iubirii” și ”obrazul noului născut”, caracterul inovator fără de care poezia nu poate fi ”vis al împlinirii”, nu poate aduce împlinire artistică. Poezia este ”buchet al respirațiilor” în care interferează Divinul – ”flori de lumină” și Umanul – ”miros de făptură vie”, construind un mesaj ”deplin”, ”sferic” respectând metrica și muzicalitatea – ”pură melodie”.

Identitatea Poet-Poezie se realizează și cu ajutorul chiasmului (așezare în cruce – nu întâmplător, repetarea încrucișată a elementelor sintactice sau semantice), figura de stil preferată sincronizată cu așezarea în cruce a relațiilor OM-DIVINITATE, CREATOR-CREAȚIE: ”prin flautele oaselor/prin oase de flaute”. O perpetuă trecere de la Poezie în ființa poetului ale cărui oase vor deveni flaute cântând, iar Poetul însuși va deveni Poezia care transmisă altei ființe receptive, sensibile va transfera și va sensibiliza la rândul ei o altă ființă transformând-o în alt poet care la rândul ei va deveni Poezie și lanțul continuă la nesfârșit; astfel Poezia devine ”visul etern ce nu cunoaște nici sfârșit, nici început”, ”o frunză de cântec” ”doinind prin veșnicii”, depășind senzorialul, într-o lume ireală, ”deasupra curcubeului” unde e ”sărbătoare de ciocârlii”, unde ”fiorul cosmic trece prin morți și prin vii”. Prin Poezie, omul se sacralizează, iar Cerul se umanizează. Născută din condiția umană ”din lut”, Ea se reîntoarce la ființa umană, ”somnul lumii” și astfel se explică suprapunerea semantică flaut-os.

De la lumina primordială se ajunge la identitatea floare – harfă ale cărei sensuri nu pot fi mereu reperate, revelate sau identificate, ci și pierdute, pentru că interpretarea nu epuizează semnificațiile, nu dezvăluie toate valorile sugerate. Accesul la mesaj este îngreunat prin aglomerarea de imagini și simboluri, Creatorul universului se manifestă în creatorul literar. Aspirația este nota distinctivă: ”amirosind a lună și a luceferi”, dar ”pământul făgăduinței”, sensul, răsplata se găsește nu în înalt, nu în ceruri, ci ”în lăuntruri din lăuntruri adânci”, ecouri barbiene. Poezia e astfel nu numai aspirație spre celest , ci și ”zbor în jos” spre interiorul uman. Ultima parte a acestei poezii vizează efectele, sensul acesteia continuate în următoarele poezii care este terapeutic, cathartic, mântuitor. ”Negrele suferințe/ nu-mi mai populează nopțile” pentru că ”orice prilej de suferință/ deschide un alt și un alt / boboc de crin” cu care ”aprinde candela cerului”, rezonanțe argheziene, dar care dezvăluie înțelegerea lumii din perspectivă creștină ( Muncesc cinstind lumina).

Creația rămâne numele pentru dorul nostru de a exprima legături invizibile, a năzuinței spre unitatea EU-UNIVERS, poet-lume, poet-creație. În acest ansamblu, elementele figurative și mitice, devin o stare a unei condiții spirituale în cadrul unei ontologii, o stare de înveșnicire prin legătura dintre iubire, universul artistic și eternitate. Cu alte cuvinte, prin EROS se construiește ESTETICUL și se atinge ETERNUL: ”Floare de lut, floare de lut/tu cuprinzi în sinea ta/tot misterul creației/ întreaga taină a revelației,/ tot focul și tot dorul/ prinse-n dulceața unui fruct/ pe care o mână nevăzută/ le-a aprins într-un pumn de pământ/ cu întreagă pasiunea Sa.” O legătură dintre lumea primordială și infinit: ”Floare de lut, floare de lut/ taină a Ființei de la început, alunecare prelungă a privirii/ de-a lungul nemuririi firii/ și dorului tău neostoit/ ce-și aude ecoul/ ce-și aude ecoul/ În infinit.”

Nu întâmplător ipostaza poetului, a unei conștiințe care trebuie să ajungă la trezvie e asociată cu imaginea lui Lazăr. Prin invocațiile magice ale lui Lazăr, cu rezonanța vechilor incantații, poetul își constrânge spiritul să se trezească, să ia seama la paza minții, să folosească drept reper existențial LUMINA; astfel poezia ia forma unei exhortații (rugă, cuvântare patetică, îndemn) adresate sieși, conștiinței sale pentru a-și recupera specificitatea, valorile fundamentale, aflate în concretizare, nu doar în interior, într-un ”afară” eliberator, o salvare prin cunoașterea de sine, ca forță purificatoare a spiritului, o renaștere în conștiință, o primenire sufletească, unica șansă de salvare din automatismul istovitor al existenței: ”zalele bolii și ceții se vor sfărâma”. ”Lazăr, Afară, ieși afară/ Lazăre, afară!/ scoală-te,/ ia-ți viața și umblă!”/ ”Strigătul sfânt al vieții/ moartea nu-l mai ascunde,/ sfâșie pântecul gheții/ iatagane rotunde”. Autorul caută salvarea prin semnificarea lumii, iar cel mai semnificativ și cel mai important mit: Lazăr, strigat de trei ori, în trei poezii. Noi, oamenii tindem spre idealul de viață spirituală care este Iisus, dar nu putem fi decât Lazăr, exemplul nostru de înfrângere a morții. În setea pentru libertatea de exprimare și de acțiune, regăsirea sinelui, efortul de a conferi sens destinului nostru sunt aspecte importante pentru a ieși din rigorile vieții, oprind lanțul cauzalității obiective. Avalanșa de cuvinte construiește mesaj aruncat în marea singurătății din teama de tăcere și din speranța de a se salva. Plasamentul interior/exterior e irelevant. Oriunde ar fi, omul contemporan se simte captiv, salvarea – trezirea conștiinței, trăirea în LUMINA lui DUMNEZEU: (”Muncesc cinstind lumina”) ”garoafele negrelor suferințe/ nu-mi populează nopțile...”; precum morarul ce-și trece/din scocurile și morile lui,/ prin degete făina”, Mă regăsesc cinstind lumina”, ”Iubesc slăvind lumina”; orice prilej de suferință deschide un alt și alt boboc de crin cu a căror imaculare poetul ”aprinde candela cerului”

Modelul de creator prin excelență pentru dl Moraru în spațiul românesc rămâne Brâncuși căruia autorul îi dedică ultima parte a volumului. Coloana infinitului este structura osoasă a sufletului românesc care susține și ne susține mai ales în vremuri învolburate cerul spiritualității noastre. Ea transcende timpul, venind din veșnicie și urcând în veșnicie, ridicată pe ruguri de sfinți și martiri, pe sicriele dacilor și devenind astfel scara noastră către cer. Volutele ei împletesc viețile noastre mirosind a pâine, receptacul al cântecului nostru, sufletul viu al neamului și mai presus de toate Coloana fără sfârșit este transfigurarea artistică a trupului lui Hristos. Muzicalitatea versurilor creează iluzia creșterii progresive a fiecărei volute, se aude muzica unui arbore în  creștere, rădăcină a cerului metamorfozată în LOGOS, Cuvântul primordial cu putere creatoare, infinit, punct nodal în destinele noastre. ” Coloana dinlăuntrul nostru/ o aud cum crește/organic,/ atom peste atom,/ celulă cu celulă,/ sunet pe sunet/.. moartea pe moarte călcând negreșit, arbore cosmic la cer/ crește, ah,/ precum o cantată de/ Johann/ Sebastien/ Bach”. Și conotații asemănătoare atribuie și celorlalte creații brâncușiene, ”Masa tăcerii” și ”Poarta sărutului”.

Transcenderea ființei temporale. Axa sincronicitate - verticalitate

Urmărind axa verticalității, volumul ”Râu vertical” se întemeiază pe raporturi spațiale și temporale pe axa sus-jos, divin-uman, a identității și a temporalității, simbolurile au dublă conotație: țara e și geografică și spirituală, reîntoarcerea e regăsirea sinelui, suferința e dezrădăcinare, înălțimea atrage și respinge. Un eu liric sfâșiat între chemări diverse și contradictorii, definit la nivelul imaginii prin metafore șocante, contrariind obișnuințele noastre mentale, dar sintetizând tema creației și drama artistului. Închis în propria experiență, lutul, poetului i se revelă o altă viziune, autentică, viziunea extremității, a lumii metafizice generate de preaplinul sufletesc și alimentate de cultura sa filozofică și teologică  din care principiul iubirii, al înțelegerii animă universul în ”Râu vertical”. Atracția divinului, ”un râu vertical/ ce te absoarbe/ către înalt,/ către deplin, către curând”, dar și irezistibila chemare a pământului, ”miezul de lavă al pământului” conturează identitatea vocii lirice. Un râu vertical ”din Duhul Sfânt”, ”strigându-și mereu și mereu/... dorința de a fi,/ de a iubi/ de a birui,/ într-o tânjire a sufletului/ fără de chip,,/ fără de timp,/ fără de nume”, izvorăște ”plăpând”, ”în hăul/ nemărginirii/ lui/ Dumnezeu”. De multe ori curgerea ”mereu în sus/ din ochii mei/ către Iisus” devine ”marș infernal/ cu meandre, cu prăpăstii,/ suișuri și coborâșuri”. Expresie a substanței și a permanenței, râul se suprapune condiției artistului, el este izvorul vieții și al creației inepuizabile, el reprezintă verticalitatea, ascensiunea, demnitatea, uniunea omenesc – divin, coloana infinitului, scară spre cer, văzută nu ca o construcție, ci ca o juisare, o țâșnire din preaplinul inimii, dar și refuzul compromisului moral, condiție obligatorie pentru cel care aspiră spre lumea lui Dumnezeu. Timpul dispare, istoria e ploaie, iar tăvălugul ei potop, fluviul curge la vale ”prin delta deșertăciunii umane străpunsă de orgolii și invidii”, ”în ciuda Luceafărului ce strălucește din tării pe cale”; salvarea – Omul născut într-o iesle și ”Închinarea” în fața Treimii Sfinte.

Memoria este reactivată și creația devine o retrăire anamnetică: ”un adevăr din altă viață-abia ghicită..” (Lebăda). Omenirea redescoperă valoarea ontică și de adevăr existențial ieșit din comun în care își transcende ființa temporală ca să trăiască la nivelul ființei eterne, divine: ”Tu, icoana mea de alb,/scăpătând din lumine,/ ia-mă și du-mă/ și poartă/mă/ și zboară-mă/ și mântuiește-mă/ Și pe mine...(Lebăda) Încărcătură mistică și teologică definește tematica poetului și constituie registrul reacțiilor sale tipice în anumite contexte. Perspectiva ontologică, relația ființă-existență se adâncește. Omul contemporan confuz, rămas fără repere morale, aflat în derivă, redevine stăpânul propriului destin prin  redescoperirea sacrului.

Pe axa orizontalității, a identității se observă bucuria de a trăi redată prin construirea unei galerii de picturi, o expoziție în care cititorul se plimbă încântat descoperind că există și un fundal sonor mediat, rostogolit înspre noi printr-un limbaj subtil, plastic, sugestiv. Tehnica picturală, concentrarea pe anumite detalii: O ploaie mare, Concert pentru cvartet de coarde și o femeie frumoasă, Flori în buchet, Horă de tinere femei, ... sau de bărbați în Munții Carpați, Zi în noapte, Râu vertical, un chip – Al cui?, Rapsodie mută, Flori de stele, Geometrie, Fluviul, Amurg, Coloane de muzică ș.a. Imaginea unui concert pentru cvartet de coarde și o femeie frumoasă, flori în buchet, , ”totul pare pictură/ lumini și umbre în ulei/ apă a vieții prin care strălucesc ochii ei”, horă de tinere femei sau de bărbați în munții Carpați. Toposul este românesc. Și dacă e vorba de redarea frumuseților prin muzică, nu putea lipsi Ciprian Porumbescu, ”înflorind melodii în margini de veșnicii”. ”O, voi cânturi/ ape ale învierii!!/ Curgeți mere în sus./ Mereu în sus./ Din ochii mei/ către Iisus.” Dorul de casă este exprimat tot prin muzică; dar cântecul, ”sămânță de văzduh„ nu este numai al vieții, ci și al morții ca în ”Rapsodia mută”. Nu putea lipsi din peisajul muzical românesc Madrigalul tăcut pentru că rezonează în sufletul inundat de lacrimi, iar ecoul melodiei cea de toate nopțile răsună în inima unui tată a cărui inimă bate lângă ”crinișorul lui de fată”. Dintre atâtea lacrimi nu lipsește Bacovia care ”plânge cu lacrima lumii,/ printre locuințe lacustre în lumina lunii,/ în nopți prelungite în gând/ prin care tot aud plouând/ singurătatea-întregului pământ/ și-aud materia plângând/ lăsând în urmă tăceri de vânt/ și apa lovind din mal în mal, /că nu-i tras podul de la mal”. Memoria, trecutul, viața se împletesc într-o eternitate a luminii.

Un ansamblu de obiecte, buchetul de flori, o situație, concertul pentru cvartet de coarde, o serie de evenimente, horele alcătuiesc formula anumitor emoții și se finalizează în experiențe senzoriale. Poezia devine o lume descrisă și rescrisă ca fenomen psiho-spiritual cu structură eidetică specifică (reprezentarea cu mare acuitate vizuală a obiectelor văzute anterior/reproducerea vie a imaginilor). Structură descriptibilă pentru că i se pot indica granițele și releva componentele, atât la nivelul substanței, al elementelor de conținut, cât și la cel al fenomenalizărilor. Astfel experiența poate fi creionată pe verticala subiectului creator, prelungită la maximum până în teologic sau mistic – în sus – și empiric – în jos – înfiptă în solul impur al experienței terestre.