ANDREI CIURUNGA – POETI BASARABENI. LIRICA DETENTIEI
Alina Corina GreereNăscut la Cahul în 28 octombrie 1920, Andrei Ciurunga este unul din poeții români cu un destin dramatic, care, în pofida istoriei grele din România secolului XX, nu a recunoscut niciodată hotarul de la Prut, ce a separat pe frate de frate, ce a mutilat sufletește un neam ce împărtășea aceeași limbă, aceeași credință, aceeași istorie. Ca multe alte nume de seamă ale generației sale, poetul își dedică întreaga existență și întregul talent, acestui crez înalt, al unității și demnității neamului românesc, pe care îl slujește până la sfârșitul vieții. Regimul sovietic din Basarabia a înăbușit orice informație despre numele și opera poetului, considerat o personalitate dușmănoasă, ostilă sistemului, motiv pentru care, abia după 1990, apar și la noi, câteva informații despre opera și personalitatea sa. Nici astăzi, nu putem spune că am șters cu totul colbul de pe imaginea acestui om, ce a creat și s-a jertfit pentru un ideal național, al nostru, al tuturor.
Robert Eisenbraun, pe numele lui adevărat, (născut dintr-un tată de origine germană, profesorul Herman Eisenbraun, ce moare pe când poetul avea numai patru ani, și o mamă româncă) întregește prin biografie și operă, pleiada oamenilor de cultură remarcabili, născuți în Basarabia. Ținut prolific, binecuvântat de Dumnezeu, Basarabia și-a adus tributul său incontestabil în cultura noastră națională, prin oameni de litere, scriitori, critici literari, cronicari, dramaturgi, eseiști, istorici literari, memorialiști, poeți, traducători etc. Nume precum B. P. Hașdeu, Pan Halippa, Ion Buzdugan, Alexei Mateevici, Valeriu Gafencu, Valerian Turtureanu, Octav Măgureanu, Vasile Tacu, Grigore Vieru, Ion Druță, Savatie Baștovoi, Leonida Lari, Magda Isanos, Dumitru Matcovschi, Victor Teleucă, Ion Vatamanu, Tudose Roman, Paul Goma, Mihai Cimpoi, Alexandru Donici sunt doar câteva nume ce își au rădăcinile în pământul roditor de cultură și de spiritualitate al Basarabiei.
Andrei Ciurunga s-a format ca poet în mediul cultural de la Cahul, unde a participat la ședințele cenaclului literar condus de profesorul Constantin Radu, directorul Liceului „Ion Voievod”. Editează în 1936 placheta de debut „Melancolie”, beneficiind de sprijinul financiar al unui unchi al său, Haralamb Vizanti. Semnează cu pseudonimul Robert Cahuleanu. Printre oamenii care i-au marcat destinul, în perioada formării sale, se numără și eminentul om de cultură, profesorul Ștefan Ciobanu, originar din județul Tighina, autorul mai multor cărți și studii despre istoria Basarabiei. Profesorul Ștefan Ciobanu este cel care îl îndeamnă pe tânărul poet să studieze în profunzime poezia prietenului său Alexei Mateevici, pe care îl considera un poet de mare valoare. În perioada de la Chișinău, Andrei Ciurunga editează, în 1943, volumele „Poemul dezrobirii” și „Cântece de dor și de război”. La 20 martie 1944, Andrei Ciurunga trece Prutul, spre Brăila, pentru a se salva din fața iminentului pericol sovietic. Din păcate, va ajunge captiv în spațiul concentraționar românesc. La Brăila, unde face gazetărie pentru un timp, la Expresul, va fi forțat în 1947 să renunțe la pseudonimul Robert Cahuleanu, nume ce amintea de orașul Cahul, aflat la vremea aceea sub dominație sovietică, pentru a nu jigni cumva pe tovarășii sovietici. Dintr-un interviu ulterior, aflăm că a mers la poștă, a luat cartea de telefoane a Brașovului, a deschis-o la întâmplare, alegând primul nume ce i-a căzut sub ochi: Andrei Ciurunga.
În 1947 reușește să editeze în format samizdat o plachetă de 32 de pagini, ce conțineau 15 poezii cu mesaj anticomunist, sub titlul „Poeme de dincoace”. Din păcate este denunțat organelor abilitate, chiar de unul dintre colegi. Mai târziu, în volumul de memorii, putem citi această mărturie a poetului, legată de episodul respectiv:
„Deci pe la finele lunii aprilie 1947 m-am văzut cu 32 de exemplare din noua mea broșurică, tipărită pe o singură față a hârtiei, pentru a apărea mai grosuță.(...)
- Ce vrei să faci cu ele?
- Cum ce să fac? Să le dau drumul în lume!
A clătinat din cap cu neîncredere și dojană:
- Cu mâna ta și-o faci, măi băiete! Ai să vezi ce o să iasă. Eu, în locul tău, le-aș pune îndată pe foc. Plita din bucătărie mai arde!
(...) Câteva exemplare le-am dăruit prietenilor mei de nădejde, restul le lăsasem în grija mamei, care le ascunsese sub o saltea și se străduia să uite de ele. Din fericire, Maestrului Delator nu i-am oferit nicio broșură”.[1] (Poeme de dincoace)
În 1949 se mută la București, unde va fi arestat din nou, fiind condamnat de Tribunalul Militar la 4 ani de detenție, pentru volumul „Cântece de dor și de război”, apărut la Chișinău. Securitatea nu a reușit să găsească niciun exemplar al „Poemelor de dincoace”, deoarece acestea fuseseră distruse înainte de către mama sa. Până în 13 mai 1954, când este eliberat și se întoarce în București, Andrei Ciurunga va sta în penitenciarele Uranus, Galați, Jilava și lagărele de la Canal. În 1958 este arestat din nou, fiind învinuit că a difuzat poeziile concepute la Canal, poeme care circulau clandestin atât în România cât și în Occident. Va fi condamnat la 18 ani de muncă silnică și va sta închis la Gherla și Balta Brăilei, fiind eliberat în urma Decretului nr. 310 din 16 iunie 1964, prin care 3467 de deținuți politici au fost grațiați de restul pedepsei pe care o aveau de executat. Va fi reprimit în 1967 în Uniunea Scriitorilor din România, va începe să publice cărți într-un ritm alert, supravegheat însă cu strictețe de cenzură. Au apărut volumele: „Decastihuri”, „Vinovat pentru aceste cuvinte”, Argumente împotriva nopții”, „Micul meu atlas”, „Echivalențe”, „Gestul împăcării”, „Toată țara-i școala mea”. După Revoluția din 1989, va publica memorii și poezii precum: „Poemele cumplitului canal”, „Memorii optimiste”, „Lacrimi pentru Basarabia”, „Poeme din iad pentru îngeri”, „Ceasuri fără minutare”, „Poeme cu umbre de gratii”. Deși a fost rareori în atenția criticii literare, fiind cunoscut și apreciat mult prea puțin, Andrei Ciurunga este unul din scriitorii reprezentativi ai poeziei carcerale, alături de Nichifor Crainic, Radu Gyr, Vasile Voiculescu și alții. Poetul se stinge din viață la 6 august 2004 la București.
Literatura detenției constituie partea cea mai însemnată a operei lui Andrei Ciurunga, operă ce are, printre altele, meritul de a ne oferi o viziune amplă, de ansamblu, asupra fenomenului gulagului românesc. Experiența sa din spațiile concentraționare românești este evocată ulterior atât în versuri scrise în acea perioadă, cât și în scrieri memorialistice („Memorii optimiste”): „La canal se lucra aproape continuu, treziți din noapte, deținuții luau în fugă „ceaiul” – apă colorată cu puțin zahăr – și o bucată de pâine de 100-200 de grame, apoi erau transportați aproape pe întuneric în șiruri fantomatice dincolo de gardul de sârmă ghimpată. Acolo, în ger cumplit sau călduri toride, mii de schelete vii săpau, cărau piatră și pământ până seara, când erau duse înapoi la barăci, unde primeau o zeamă fără calorii și unde începea reeducarea prin bătaie și durere”[2]. Preocupat, ca și Paul Goma, ca această tristă istorie să nu fie uitată de generațiile viitoare, poetul evocă toată această experiență carcerală în volumele „Poemele cumplitului canal” și în antologia „Poeme cu umbre de gratii” ( ediție îngrijită de autor și apărută în 1996). Ciclul „Poeme din închisoare” cuprinde versurile scrise în timpul celei de-a doua detenții ( 1958-1964). Daniel Philip, care l-a cunoscut în această perioadă la Jilava și Balta Brăilei, remarca următoarele:
„Când l-am întâlnit la Jilava, în 1959, avea 39 de ani și era deja un veteran al închisorilor, trecuse pe la Canal, era de acum recitat în folclorul unic al temnițelor comuniste.
Era mic, slab, foarte miop, cu ochelari de vedere groși ca niște lupe, iar pe de-asupra avea și plămânii bolnavi. (...) De viață îl ținea legat doar firul de aur al poeziei, pe care călăii nu i-o puteau lua. Avea tehnica unică a celor închiși de a scrie în cap și a memoriza cele create pe variante și cicluri. La Jilava, așa bolnav cum era, se ascundea pe sub un pat, întins pe cărămizile umede și reci, închidea ochii și își murmura, singur, versurile lui elegant cizelate și, după câteva zile, apărea cu câte o nouă bijuterie...”[3].
Ioana Cistelecan consemnează în „Antologia poeziei carcerale”[4], apariția în literatura română a unei noi orientări estetice – literatura carcerală – considerându-l pe Ciurunga un nume de rezonanță al acestui gen, ce a avut un impact uriaș în anii și spațiile de detenție, poezia sa fiind extrem de cunoscută, mulți deținuți știindu-i poemele pe dinafară. În antologia „Poeți după gratii”[5], poetului basarabean i se alocă un spațiu amplu, fiind consemnat cu 52 de poeme, critica de specialitate considerându-l un fel de „clasic” al poeziei carcerale, alături de Radu Gyr, Nichifor Crainic și Vasile Voiculescu.
Din volumul „Poeme cu umbre de gratii” (1996) reținem „Poemul din închisoare”, compus în penitenciarul Brăila, în 1994. Structurat în opt catrene, cu versuri având măsura de 10-11 silabe și rimă încrucișată, poemul descrie atmosfera de suferință și umilință atroce în care își duceau existența deținuții politici. Poetul alege formele verbale de indicativ – prezent, pentru a spori dramatismul imaginilor și al scenelor. Verbele folosite sunt sugestive în: „ne tăvălim”, „simțim”, „urlăm”, „se clatină”, „mușcăm”, „sorbim”, „strivim”, „sugrumă”, „râd”, „ard”, „îngenunchem”, „ne pregătim”, „judecăm”. Remarcăm forma de persoana întâi plural a verbelor, ce ne indică faptul că poetul este vocea și expresia suferinței unei întregi comunități, căci el nu vorbește în nume propriu, ci în numele tuturor celor încarcerați, în numele tuturor fraților de suferință. Abundența verbală indică dinamica unei agonii, a unui muribund ce-și trăiește parcă ultima zbatere, ultima fărâmă de energie.
Imaginile sunt dramatice, reușind să redea în tușe groase, întunecate, scene ale unei lumi dezumanizate, aflate la limita rezistenței fizice și psihice. Imaginea din primele două versuri, reluată ca un refren sinistru în penultima strofă: „Ne tăvălim de nu știu câte nopți/ pe rogojini murdare și pe scânduri”[6], devine imaginea unei lumi în agonie, a unei zvârcoliri fără sfârșit, în care chinul se măsoară în nopți și în întuneric, într-o beznă ce a cuprins tot universul.
Ceea ce rămâne vie în tot acest calvar, este „revolta care fierbe-n gânduri”[7]. Tot ceea ce le dă forță să supraviețuiască supliciului teribil este visul, este idealul, este crezul lor comun în numele căruia „am vrut să biruim văzduhul”[8]. Metafora „simțim în gură gust de vis amar” dublată de comparația „urlăm ca lupii între patru muchii”[9], ne indică faptul că visul măreț, idealul, s-a transformat într-un fel de otravă ( epitetul „vis amar”), aducătoare de moarte. Astfel, ceea ce trebuia să-i înalțe, să le dea viață, a devenit un urlet al morții ( „între patru muchii”) , al pustiirii („urlăm ca lupii”).
Imaginile sunt dantești, infernul este fără fund, fără margini: „De ne-ar fi dat pământul mii de vieți,/ tot n-ar fi fost sătulă azi cătușa.”[10] În toată această atmosferă infernală, sufletele își găsesc, în mod miraculos, forța pentru rugă: „și plini de toate câte le râvnim,/ îngenunchem fierbinte pentru rugă.”[11] Trăind permanent cu perspectiva morții iminente, sufletele au nădejdea unui mâine („să strângem mâine rodul din livadă”[12]) trăiesc visul rodirii sufletești, spirituale, într-o lume mai bună, de dincolo de moarte. Moartea este privită metaforic, în cheie biblică, precum un timp al secerișului: „Ne pregătim de seceriș, visăm/ să strângem mâine rodul din livadă”[13]. Imaginea ne amintește de cuvintele Domnului: „Secerișul este mult, dar lucrătorii sunt puțini; rugați deci pe Domnul secerișului, ca să scoată lucrători la secerișul său.” ( cf. Luca 10,2). Se pare că Domnul secerișului le-a împlinit visul, împărtășindu-i veșnic de „rodul din livadă”, răsplătindu-le chinul și jertfa.
Calvarul deținuților politici seamănă cu cel al lui Hristos, iar poetul are forța de a transfigura suferința în recunoștință, dându-i un sens mai înalt, un sens ce împlinește și desăvârșește:
Rezistența la tortură este posibilă doar prin rugăciune, iar cei care au supraviețuit, în mod miraculos, au mărturisit că, fără Hristos, nu se putea supraviețui în carceră. Nu puțini au fost cei care s-au convertit și s-au botezat în închisori, transformând supliciul în bucurie, temnița în Biserică, și cuvântul în rugă. Mărturiile supraviețuitorilor sau ale martorilor sunt nenumărate în acest sens. Metafora „drumului de sânge” al cărui capăt este masa jertfei euharistice, este învăluită în atmosfera de recunoștință și pace, a sufletului care nu se mai revoltă, căci a găsit în suferință, calea spre libertatea desăvârșită. Prin împărtășirea cu Hristos, „strigoii morții” (metaforă) sunt biruiți, căci în Hristos, biruința cea mare este a vieții asupra morții.
Supliciul Mântuitorului se repetă la nesfârșit, căci Domnul se lasă răstignit din nou și din nou, într-o împreună jertfire cu fiecare încarcerat. Versurile sunt de un dramatism cutremurător, purtându-ne și pe noi, pas cu pas, pe drumul Golgotei, către lumina nepământească a Învierii:
Hristos ia locul încarceratului, suportând supliciul în locul acestuia. Dragostea lui Dumnezeu pentru om se relevă și prin această participare de bună voie la durerea celuilalt, ea devenind modelul de iubire pentru toți oamenii. Cu alte cuvinte, a iubi, în sens creștin, înseamnă a purta greutatea sau povara celuilalt, înseamnă a urca împreună cu celălalt drumul Golgotei, înseamnă a te pune de bunăvoie pe cruce alături de cel pe care-l iubești. Crucea pe care o purtăm pentru fratele nostru, devine astfel măsura dragostei noastre. Tocmai de aceea, în creștinism, iubirea se măsoară prin cruce. Drumul crucii purtate este un drum al desăvârșirii, al sfințirii, și mulți dintre deținuții politici din temnițele comuniste din România, au descoperit în carceră poarta spre rai, poarta spre mântuire. Neamul nostru are la temelia lui, osemintele sfinte ale martirilor, iar jertfa și rugăciunile lor au adus pentru noi toți, harul și binecuvântarea lui Dumnezeu. Acesta este sensul adevărat al biruinței în Hristos: „Și astfel, de-am ieșit de sub povară/ și fără greș spre moarte de-am călcat,/ nu trupul meu, ci Tu ai sângerat/ și Tu ai biruit a doua oară...”[16] (Recunoștință).
Sfinții închisorilor, martirii neștiuți ai neamului românesc, reprezintă, pentru poet patria. Patria are aură de sfințenie, este vie, căci prin trupul ei „din aur, sânge și cernoziom” zvâcnește o inimă rotundă „ca stupul,/ adusă pân-aici din om în om.”[17] (Patria) Observăm că, atât pentru Andrei Ciurunga, cât și pentru mulți alți deținuți politici, a fi creștin este sinonim cu a fi român, și invers: „Ce ochi păgâni ai altor generații/ văzură-n veacuri dense de mister/ cum izbucnesc din cremene Carpații/ pe verticala timpului, spre cer?”[18] (Patria). Geografia patriei se suprapune cu geografia spirituală a poporului nostru, a cărui traiectorie în timp, este una transcendentă: „spre cer”.
Conectat ca printr-un cordon ombilical la sufletul neamului și al patriei, poetul se simte parte integrantă a acestui Tot viu și miraculos, de o frumusețe divină, în care răsună doinele și baladele, ca într-un templu, „pe strune/ spre fericitul cântecelor sud”[19]. Patria aceea profundă, atemporală, poartă amprenta divinității, căci jertfa morților ei, se ridică precum tămâia spre ceruri: „Iar morții care-ți fumegă-n altare/ te-mbracă-n rod însuflețit și greu,/ atemporală patrie prin care/ ne-nvecinăm la nord cu Dumnezeu.”[20] (Patria)
În celulă, sărbătoarea este trăită în rugăciune, complet interiorizată, căci nicio manifestare exterioară nu era posibilă. Suferința dă rugăciunii forță, o forță ce întoarce timpul înapoi, conferindu-i alte dimensiuni: „Cuvine-se-n genunchi a ne supune/ acestei nopți de-ntoarcere la noi,/ când mâinile-nfloresc în rugăciune/ și curge-n matcă timpul înapoi.”[21]( Crăciun penitent). Tot ceea ce le-a rămas acestor suflete, este visarea („Visăm podoabe-n pomii ce ne-mbie,”) și taina sărbătorii pe care o trăiesc în inimi, până la ultima suflare („Purtând pe buze spuza ce mai arde/ a unui încă neucis mister”[22]). În ciuda atrocităților la care sunt supuși, deținuții nu au aerul unor învinși, căci ei erau dintre aceia al căror spirit nu putea fi ucis: „învinșii cântă-n lanțuri pe brancarde,/ învingătorii fumegă spre cer...”[23] (Crăciun penitent)
Rugăciunea este curată și senină, izvorâtă dintr-un suflat inocent, de copil. Poezia „Rugăciune” are ceva din tonalitatea versului arghezian, ce transformă totul într-un fel de joc, într-un fel de poveste, în care suferința și supliciul își pierd dimensiunea tragică. Jocul pare o formă de evadare, de eliberare, iar Dumnezeu este prins și El în acest joc, de-a viața și de-a moartea, de-a libertatea și de-a închisoarea:
Atmosfera ludică suprimă tragicul condiției încarceratului, fiind totodată un indiciu al forței interioare a acestuia, capabil să găsească cele mai ingenioase soluții pentru a se salva. Totul pare un joc, iar atmosfera pare una de poveste, populată cu personaje și ființe din lumea de basm: „licurici”, „sfântul soare”, „zmei”. Ca și în basme, în confruntarea dintre bine și rău, totul devine posibil, stând sub semnul miracolului. Rugăciunea este candidă: „ Doamne, de-or veni grămadă/ peste ea furtuni din hău,/ pune-i sprijin să nu cadă/ degetul cel mic al Tău.// Zmeii ca să nu mi-o soarbă,/ lacrimă s-o faci în barbă.”[24] ( Rugăciune). Jocul devine condiție esențială, vitală a supraviețuirii. Dumnezeu Însuși acceptă regulile jocului, prinzându-se ca un copil în joc. Sufletul se roagă curat și simplu, și tocmai de aceea ruga este ascultată, căci, în sufletul copilului nu există urmă de îndoială. Dumnezeu, El însuși parcă un copil, nu iese niciodată din joc, căci miza este uriașă: viața și libertatea omului.
Existența încarceratului stă sub semnul paradoxului, căci „în trupul ghem, cu spaimele la pândă”, sufletul trăiește stări îngerești: „Un înger alb – sau liniștea se-aude? Se-mbracă-n aur noaptea și-n mister./ Abia sunându-și lanțurile crude,/ se-nalță toată temnița la cer.”[25] (Înviere) Binecuvântarea lui Dumnezeu este trăită cu adâncă recunoștință: „Mare fie-Ți, Doamne, slava,/ c-ai trimis cu sfânt temei/ rândunele la Jilava/ și la Gherla porumbei.”[26] (Solii Tăi). În celule, veșnicia însăși coboară pe pământ, acolo Dumnezeu este mai viu decât oriunde, căci niciunde nu a fost mai evidentă neputința răului de a ucide sufletele. Celula a devenit biserică, spațiu liturgic, iar încarcerații, sfinți:
Patericul este plin de exemplele celor ce au sfidat și boala, și suferința, și frigul, și focul, și moartea, și tortura, și foamea.. Viața în Hristos este o permanentă împărtășire de taine, o pregustare a veșniciei, o stare în care miracolul devine firescul lumii. Taina euharistică este sugerată prin metafora pâinii care crește, căci cel ce se unește cu Hristos devine una cu El, într-o permanentă creștere, într-o permanentă devenire spirituală. Imaginea este extrem de sugestivă, căci din potir izvorăște lumina cea neînserată a veșniciei, a zilei de mâine: „Azi fruntea noastră nu se mai prăvale,/ ci crește, numai crește ca o pâine,/ căci împotriva negurii din cale/ noi bem lumina zilei pentru mâine.”[28]( Veșnicie)
Nicicând ruga n-a fost mai caldă, nicicând dorul de Dumnezeu n-a fost mai adânc, nicicând dragostea n-a fost mai tulburătoare. Treptat, ruga întemnițatului devine tăcere, liniște sfântă plină de dumnezeire, inima-i devine biserică, a cărei pulsație este în potirul de viață dătător. În distihuri scurte, de 6-7 silabe, întemnițatul îi cere Domnului „mila zorilor”: „Lumină feerică/ inima-i biserică// Gândul mi se reazimă/ în potir și-n azimă.// Între umeri crucile/ risipesc nălucile.// Calde ca velințele/ Mă-nvelesc credințele.// Somnul vise-nșiruie,/ liniștea ne miruie.// Doamne-al închisorilor,/ Dă-ne mila zorilor.”[29] (Rugăciune).
Rugăciunea crea legături profunde între deținuți, iar suferința, ce le curgea prin sânge, legase între ei frății sfinte. În volumul de „Memorii optimiste”, poetul și amintește de experiența extraordinară de a fi fost coleg de celulă cu Nicolae Steinhardt. „Nu-mi amintesc exact luna în care am stat în aceeași celulă cu Nicu Steinhardt. (...) Știam vag câte ceva despre el și despre comportarea sa exemplară în închisoare, mai mult din spusele altora, cu care stătuse în timpul anchetei sau al anilor de detenție. Nu ne-a fost greu să ne apropiem. Era un om tăcut, rezervat în relațiile cu colegii de suferință. Avea și dreptate într-un fel, printre noi se aflau destui turnători, cozi de topor, care mergeau cu ștafeta la ofițerul politic. Spre deosebire de alți amatori de cozerii, care ne țineau veritabile dizertații pe anumite subiecte, Nicu Steinhardt discuta discret, aș zice chiar la ureche, cu interlocutorul pe care și-l alegea.”[30] ( Memorii optimiste – Nu-s vinovat față de țara mea) . Întâlnindu-se, la 16 ani după eliberarea din 1964, la librăria Univers de pe Calea Moșilor, poetul își amintește că Nicolae Steinhardt i-a dăruit o carte, „Incertitudini literare”, abia apărută, pe care i-a scris următoarele: „Lui Andrei Ciurunga, în amintirea anilor de la Gherla, cu frățească și banditească afecțiune și cu cele mai alese simțăminte. Nicu Steinhardt, martie 1980.”[31] Și astfel, memoriile și poemele contribuie, fiecare cu resursele specifice, la conturarea unui profil literar de excepție, a cărui complexitate este greu de înțeles de noi, cei de astăzi.
Figura mamei îndurerate are aură de icoană. Durerea fiului este îngemănată cu durerea mamei, și gestul este încărcat de dramatism: „Măicuța mea, primește ca pe-un dar/ acești arginți, cu sunet de osândă./ Puțini or fi, dar i-am plătit amar,/ cu toată tinerețea mea flămândă.”[32] (Pe un mandat poștal) Sunetul de osândă al arginților ne amintește de trădarea lui Iuda, căci și acei arginți au fost semnul vânzării și al trădării. Deținuții politici au fost trădați atunci și mulți sunt trădați încă și astăzi, căci noi, cei de azi, și numele lor l-am uitat. În fața mamei, poetul trăiește tristețea irosirii, a risipirii, simțindu-i toate speranțele frânte o dată cu el: „Sângele cald pe care mi l-ai dat/ l-am cheltuit ca pe-o nimica toată./ O bună parte darnic s-a vărsat/ sub târnăcop, sub rangă, sub lopată.”[33] (Pe un mandat poștal). Fiul își asumă vina de a nu fi împlinit așteptările mamei, își asumă o vină pe care nu o are.
Tot ceea ce a păstrat pentru el, este doar „atâta cât să pot ajunge-acasă.” Mama se identifică cu acel acasă, mama este acasă pentru poet, iar acasă este spațiul binecuvântat, viu și ocrotitor, în care niciun rău nu poate pătrunde, căci acolo, acasă, veghează mama. De aceea, tot puținul agonisit este trimis acasă mamei: „Iar restul ți-l trimit senin,/ să-l dai pe pâine și să-l plângi la masă”.[34]
Din păcate, eliberarea din temniță aduce cu ea și mai multă suferință. După o viață în carceră, libertatea este o temniță mai grea. Poemul „M-am întors nicăieri” este o oglindă a acestui alt fel de prizonierat: „Nevasta și mama nu m-au așteptat./ Una era prea tânără, cealaltă prea bătrână./ S-au privit o clipă în ochi și au plecat,/ care spre viață, care spre țărână.”[35] (M-am întors nicăieri). Poemul se încheie amar, cu imaginea dezolantă a unei libertăți în care nu se regăsește:
Poezia lui Andrei Ciurunga face o radiografie a suferinței, a durerii, însă nu a disperării. Din ghearele deznădejdii, poetul se salvează prin credință. Deși devine glasul tuturor celor întemnițați, deși dezgolește o rană adâncă, poezia lui Andrei Ciurunga nu alunecă în disperare, în deznădejde. Fără să încerce să camufleze în vreun fel ororile carcerei, reușește totuși să se salveze prin credință și prin versul, devenit, nu de puține ori, rugăciune. Marea durere a poetului a fost și a rămas ciopârțirea țării. A murit cu acest vis neîmplinit, visul României Mari. Dragostea pentru Basarabia, tărâm mitic, plin de lumină, este una din forțele vitale ce îi asigură supraviețuirea. Nicio clipă nu a renunțat la acest vis: „Pământul meu, cum spune și-n izvoade,/ l-a scris pe harta lumii Dumnezeu,/ și câți prin veacuri au venit să-l prade/ îl simt și-acum pe piept cât e de greu.” [37](Nu-s vinovat față de țara mea).
Credința poetului este că jertfa lor nu va fi fost zadarnică, iar numele lor, al martirilor, va scăpa din noaptea uitării: „Într-o zi se va vorbi de noi/ la fel de simplu ca despre stejari./ Oamenii vor fi spălați de noroi,/ iar copiii de-acum, oameni mari”[38] (Simplitate) sau : „Despre noi se va vorbi-n balade/ ca de-acele veșnice păduri,/ care-nalță trunchiuri sub securi/ și vibrează-n creștete și-n mlade.”[39] (Despre noi). Ceea ce ar trebui să înțelegem astăzi, este că poezia detenției este scrisă pentru noi; ea este scrisă cu sânge, în numele unui ideal, pentru care ei au ales să moară. Și dacă astăzi suntem liberi, este și pentru că ei ne-au plătit această libertate cu viața.
În degringolada lumii contemporane, jertfa lor este cel puțin un reper, dacă nu o lumină călăuzitoare către Dumnezeu, către adevăratele valori, către libertate și mai ales către noi înșine. Fără ei, nu avem trecut, nu avem istorie, nu avem nici nume. Credința poetului în nemurire rămâne nestrămutată: „Dar vom urca spre inimi ca un fum/ pentru nepoții miruiți cu pace,/ în alt veleat, când rănile de-acum/ peceți în cartea țării se vor face.”[40] (Nemurire)
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:
- BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, Tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul BOR cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al BOR, București, 1988
- andrei CIURUNGA, Scrieri/ Poezie. Memorialistică, Editura Știința, Republica Moldova, Chișinău, 2018.
- ioana CISTELECAN, Antologia poeziei carcerale, Editura Rikon, Cluj- Napoca, 2006.
- ion BUZAȘI, Poezia religioasă românească, Antologie, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993.
- nichifor CRAINIC, Spiritualitatea poeziei românești, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 1998.
- Poeți după gratii, Mănăstirea Petru Vodă, 2010.
NOTE
| Citeste si: | |
Adaugati un comentariu:
