Cookies de analiza a traficului  Accept | (oricand puteti renunta la acceptul dat) Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Stiinţă. Medicină. Cultură. ArtăNr. vizualizari: 342

Poezii

Mihai-Alexandru Vladu
Tags: poezii;
Arpegii divine
 
Mă iartă, Doamne,-n slăbiciune
Să-mi cânte sufletul pe strune
Să-nalțe pururi în tărie,
Din adâncimi de moarte vie,
O simfonie ziditoare
Cu-arpegiuiri înălțătoare.
Pe-a inimii, de duh, vioară
Îngenunchiind, în miez de seară
Să sune imnuri descântate
De primeniri descătușate
Și-n armonii cerești, de-o clipă,
Să zboare ruga pe-o aripă,
Cu note vii, nemângâiate
Din făptuiri de mult uitate
Să urce-n ceruri pe solfegii
Săracii triști precum și regii.
Pe-a minții harpă suitoare
Să se-ntrevadă lungi izvoare
Ce-adapă a duhului splendoare
Cu sfiiciune și candoare.
Violoncele-nmănuncheate
Se rup de-a gândului cetate
Și cearcă-n nori, sfredelitoare,
O cale grea, înălțătoare.
Pe tonuri grave-nțelepțite
Fioruri vii se strâng smerite
Se unduiesc pe-o pală lină
Le duce dorul spre lumină
Și uit-așa, într-o răscruce
Simțești cum muzica te duce
Să vezi în ceruri diapazonul
Și Tatăl Sfânt ținând isonul.
07 octombrie 2015, Popești - Leordeni
 
Buna Vestire
Nespusă bucurie frământă acum lumina,
Frântură de speranță împodobește tina,
Rasuflet de dorințe și de-ntrupări în fire,
Sfioasă necurmare în zvon de devenire.
 
Plinire de credință în oase de păcate,
Fior de nemurire și poticniri surpate,
Doar murmur de iubire, în mângâieri divine,
O limpede mireasmă, prefigurând Treime.
 
În șoapta anghelească se lămuresc stihii,
Prin vocea arhanghelească urzită în tării,
Se primenește o lume din necurmatu-i chin,
Șuvoaie vii, de milă, îi spală al ei destin.
 
Prin taine negândite se-nsuflețesc misteruri,
Se plăsmuiesc botezuri pe îngerii din ceruri,
În zămisliri de viață se-mbracă o creație
Și-ntre serafi, prin haruri, tresaltă a lor vocație.
 
Pe dor de-nalt, din nouri, alunecând pe-o rază,
Smerit, plecându-și fruntea, Gavriil se-nfățișează,
Vestește vâlvătaia ce-n jertfă se-nfioară,
Întruchipează Fiul ce, spre neant, coboară.
 
Maria pleacă capul, încununând sorginte,
Înduplecând o lume, slăvind pe cele sfinte,
Călcând, în ascultare, pridvor de curcubeu,
A primenit pe omul căzut din Dumnezeu.
 
Și-a antamat vecie, de sus, pogorământ,
A îmbrăcat creația într-u divin vestmânt,
Și-a coborât genunchii pe-a Tatălui cărare,
Ne-a reclădit, din patimi, în chip și-asemănare.
 
Cereasca veste, pururi, cutremură ființa,
În chipul cel mai tainic, înrâurind căința,
S-au răspândit în ceruri, despătimiri, de gând,
Căci se plinea făptura, într-u Hristos, arzând.
 
08 iunie 2013, Măneciu - Pământeni
 
Cartea vieții
 
Peste dune-ngândurate de istorisiri apuse
De singurătăți trândave și nisipuri nesupuse
Sub un cer croit din raze neștiute de vreun nor
Unde singur numai timpul se înalță către zbor
Pe un mal țesut de vremuri în deșertul necuprins
Stăpânit fiind de Nilul cel fremătător, nestins
Către poalele stâncoase ale muntelui Kolzum
Trec cămilele alene urmând cursul unui drum,
Fiecare având în spate câte-un filosof  hapsân
Mândruleț pe dinafară și-năuntru suflet spân.
 
Cată toți către coliba ce se vede dinainte
Izvodind cuvinte aspre când pe buze, când în minte.
Ce-au mai așteptat sărmanii să ajungă, negreșit,
La Antonie cel Mare ca să-l vadă încolțit
De înțelepciunea arzândă ce nu prididesc s-arate
Ce îi urcă între oameni cu-a lor vorbe însemnate
Să-l întrebe despre astre și pridvor de nemuriri
Să-i zdrobeacă-nchipuirea și grămada de smintiri
La sfârșit să se-ncovoaie printre lacrimi necurmate
Și-naintea lor să-și plece gânduri și simțiri sfruntate.
 
Să îi roage să rămână, să le fie slujitor,
Să-l învețe calea minții pe el, simplul muritor,
În genunchi să cadă atuncea ca să le cerșească milă
Să nu-l lase iar pe munte în coliba sa umilă
Să-i dureze și lui cuget și comori de-nțelepțire
Să îi dea și lui speranță de câștig și-navuțire
Să le jure lor credință și sub soare și sub lege,
Dacă neștiința-i mare ei vor vrea să i-o dezlege,
Să le laude ursita ce le-a-ncoronat putinți
Și i-a zămislit, de-a pururi, ai științelor părinți.
 
Cum se îndemnau aievea cărturarii într-un gând
Iese sfântul din colibă, înaintea lor mergând.
Straiul negru ce îl poartă îl înalță-n asfințit
Iară barba se-mpletește cu un vânticel smerit
Părul alb i se-ndomnește peste umeri fluturând
Fața-i blândă poartă gându-i împăciuitor și blând,
Se închină și se-apleacă ducând fruntea spre pământ
Printre stânci se-aleargă vântul într-un jucăuș descânt
Le urează pace-aleasă fiecăruia, pe rând,
Și-i poftește să coboare, pe cămile liberând.
 
Îi îndeamnă-n crucea serii să se-așeze lângă foc
Să-i admire vâlvătaia ce se-nalță la mijloc.
Cere lor ca să îi ierte sărăcia și prostia
Căci nu a gândit sărmanul c-au să vrea să-i calce glia
N-are băuturi alese și bucate nu-s pe mese
Dar cu mila lui Hristos ce, în jurul lor se țese,
Se vor sătura pe dată bând din apa cristalină
Și mâncând curmale coapte de pe-a muntelui colină,
Iară când, la orizonturi, soarele o să apună
Vrerea lor, ce îi aduse, către dânsul să și-o spună.
 
Se așează învățații și-și aruncă-n cerc ocheade
Mulțumesc nălțându-și fruntea, pe-a cuvintelor pleiade,
Gustă apa răcoroasă ce le stinge fierbințeala
Și se-nfruptă din curmale, simt cum fuge moleșeala.
Dar dulceața nu pătrunde în al gândului sălaș,
Gând ce-ntunecă simțirea pe a inimii imaș,
Și în loc să prețuiască o primire iubitoare
Simt o ură ne-mblânzită cum îi cearcă, cum îi doare,
Nu pot nici ca să privească spre bătrânul trăitor
Ce-și înalță acuma glasul blând, duios și-nrobitor.
 
“Frații mei, domnia voastră, ce-ați venit din depărtări,
Rogu-vă să-mi spuneți mie ce-ați cătat în aspre zări?
De-ați purces pe căi arzânde de nisipuri însorite
De călduri-năbușitoare și de vânturi despletite
De v-a cercetat, în munte, șerpuita lui cărare
Și-ați mânat domol cămila spre a piscului urcare,
Ce v-a-nsuflețit chemarea în sălașul meu sărac
Unde neputința adastă și păcatele îmi zac?
În ce chip vreți neștiința să-mi înțelepțiți deplin
Să mă scoateți din neanturi și ispitele ce-mi vin?”
 
S-au descumpănit, o clipă, filosofii încercați
Căci s-au încurcat, în minte, cât erau de învățați
Nu înțelegeau prea bine vorba spusă de moșneag
De-i împăuna cu lauri al cuvintelor șirag
De-i suia pe trepte-nalte de virtuți covârșitoare
Și le înălța-nainte laude încântătoare
Sau era o ironie mușcătoare și subțire
Ce voia să le despoaie slăbiciunea lor din fire?
Dar și-au dumirit, pe dată, cumpăna din cugetare
Căci n-ar fi-ndrăznit bătrânul să le-ntunece splendoare.
 
“Auzit-am despre tine cum că umblă vorbe multe
Despre bunele-ți povețe și înalte și mărunte
Știm că te urmează-n fapte zeci de mii de trăitori
Ce se zbat cu gânduri grele și cu-a patimii prinsori
Te urmează-n a ta cale ca pe-un drept învățător
Păcătoși și drepți, de-a valma, te găsesc îndurător.
Cum de-ai strâns atâta lume să păzească al tău cuvânt
Când ești doar un moș în munte, în singurătăți înfrânt?
Cum mulțimea nu se-adapă din înțelepciunea noastră
Ce e ca o apă vie ce se-nalță-n noi, măiastră?”
 
“Dragii mei învățători cu știință adâncă, aleasă
Chiar n-ați învățat nimica de la Cel împuns în coastă?
Cine mi-s în colț de dune dacă nu un păcătos
Ce se-agață de iertare aducându-mă prinos?
Cine să mă vadă mare când sunt slab și mititel
Și-n cărările divine nu-s decât învățăcel?
Dară voi, în tot înaltul, unde sunteți îndomniți
Ați uitat ce scrie-n lege pentru vii și adormiți?
Cine-L va cinsti în viață doar pe Domnul Dumnezeu
Prea slăvit va fi de Dânsul, printre oameni tot mereu.”
 
Sar scânteile, de-a valma, dinspre focul jucăuș
Șiretenia lor pălește pe-al luminilor căuș
Cărărui brăzdează cerul, înstelate, luminoase
Ochii lor se-ncețoșează sub păreri întunecoase
Umbra nopții-nvestmântează stâncile dogoritoare
Se frământă filosofii pe-a ispitelor vâltoare
Se trezesc în ei apusuri ce vor viața să le-ndrume
Steaua morții le vorbește dintre umbrele-i nebune,
Arțăgoși fără pereche, cu-ntrebări fără cusur
Tot răspunsul pe potrivă îngrozindu-i ca un fur.
 
“Să ne spui, în taina nopții, tu, atoateștiutor
Ce e viața și ce-aduce peste omul scrutător?
Este pod de strămutare peste bogății, în unde,
Sau meleag de deșteptare a credințelor plăpânde?
Este miezul din ființa ce se-ncumetă să vrea
Sau o temniță zidită de o zeitate rea?
Este adâncul de speranță pentru tot ce poți să ai
Sau o cale de smintire ce se ține de om scai?
Nu-i o priveghere sacră de dorinți și de putinți
Ori o fi ațâțătoare, purtătoare de căinți?
 
Să ne spui apoi de moartea ce se țese împreună
Și curmează viețuirea cu-ntristarea ei nebună
Trebuia să se-nfiripe într-un vis așa deplin
Purtătoare de duhoare, de durere și de chin?
Avea drept să zădărească un urcuș neîncetat
Către piscuri de mărire și nepieritoru-i sfat?
Să-nțolească vâlvătaia inimilor simțitoare
Înspre neguri și-ntre umbre ca să vrea să le doboare?
Ce e moartea de nu scâncet, tânguire și risipă
Ce se-nalță din neanturi să îți fure a vieții clipă?”
 
“O, iubiților statornici pe-un drumeag întrebător
Vă-ntrebați de viața-i caznă sau un pisc amețitor?
Viața-i darul ce Lumina ni l-a presărat în rost
Este chip și-asemănare ce se țese-n miezul nost
De-o urmezi în vad de lege și de fapte-nțelepțite
Este scară de urcare spre lăcașurile sfinte,
De te poticnești pe cale, spre măriri și bogăție
Și bei apă din izvorul de smintiri și de trufie,
Este scară ce coboară în adâncuri de abis
Unde iadul nu-i vedenie și durerea nu e vis.
 
Iară moartea ce vă sperie e un leac dumnezeisc
Ce ne-ntoarnă din cădere spre tărâmul îngeresc
Spală a noastră silnicie ce-ntre noi s-a presărat
Nu ne lasă-ngropăciune într-o lume de păcat
Se-ndomnește mai pe urmă din iubiri adânci, cerești
Îți dă ghes în poticnire să te urci, să te căiești
Nu te lasă să-ți țeși vremea pe-o suveică-mpătimită
Și te-ntoarnă-n vecinicia regăsită, jinduită
Este ușă de intrare spre a cerului pronaos
Sau spre adâncimi urzite din durere și din caos.
 
Viața noastră trecătoare și cu moartea dimpreună
Sunt pilaștrii de-nvățare despre a omului făptură
Cum nimica nu durează pentru noi cei răi și vii
Și cum moartea trece pragul spre adânc sau spre tării
Cum ne lecuiește una de dezgust și de-ntinare
Și cum alta te coboară spre neant și desfrânare.
Nu e niciun chip să capeți vreo clipită sau mai mult
Când ți-e vremea să te lepezi de al traiului tumult
Nu puteți cunoaște moartea când pândește să v-agațe
Dar puteți trăi o viață ce vrea ceru-ntreg să-nhațe.”
 
O negură coboară pe filosofi și-ascunde
A-nțelepțirii cale ce vorba lui pătrunde
Mândria îi oprește la malul de simțiri
Tălăzuind, în suflet, fioruri de smintiri,
Iar mintea lor, nebuna, de spini e purtătoare
De gânduri osândite și ceți otrăvitoare.
Se-ntunecă în cuget mulțimea de-nvățați
Purtând al urii fulger în ochii-ntunecați
Vuind, iscoditoare, șirag de întrebări
Primesc răspuns, pe dată, pân’ se făcură zori.
 
Nemulțumiți anume de tot ce le-a fost spus
Și vrând ca să se-ntoarne pe dată în apus
Simțind în inimi vrajbă și-al moșului descânt
Cum le pătrunde adâncul și îl preface, frânt,
Au lepădat, în grabă, a vorbei bună fire
A gândului noblețe și-a faptei împletire
Și-au semețit privirea și limba nătăfleață
Jignind cu aspre vorbe pe sfânt în dimineață
Plătit-au găzduirea și timpul său jertfit
Cu-a gurii lor trufie ce mi l-au osândit.
 
“Să ne-mpărtășești Antonie, de vezi tu așa departe,
De te-ndrepți spre mântuire tu și vorbele-ți deșarte
Vrem să știm, în zori de ziuă, dacă steaua ta apune
Și uitat vei fi, de-a pururi, prin deșert și prin cătune
Dacă vei urca pe scară spre lumină și mărire
Sau vei zace ca o umbră în abisuri și căznire?
Ne vei fi un spin în coastă și când moartea te va vrea
Ne vei adumbri speranța cu învățătura-ți rea?
Te vom întâlni în ceruri când, semeți, îți vom urma
Sau te va-nghiți adâncul și urgia cea mai grea?
 
Este ultima-ntrebare ce, din milă, ți-o-nchinăm
Căci simțim cum, lângă tine, ne micim și ne-ntinăm.
Te știm prost și făr’ de carte, un pribeag neînvățat
Te-am croit, în miez de noapte, din prea bunul nostru sfat
Te-am lăsat să guști merinde de-adevăr nestrămutat
Ți-am zidit simțiri și cuget în deșertul înstelat.
Am venit să te cunoaștem, să-nțelegem, de-om putea,
Cum de crede-o lume-ntreagă că te-asemuiești cu-o stea?
Am găsit doar întuneric, slăbiciune, nebunie
N-am găsit aici răspunsul la ce-a fost și ce-o să fie.”
 
“O, voi ce-mi sunteți deopotrivă vlădici și căi de-nțelepțire
Ce m-ați purces din neființă și-ați stors din sufletu-mi smintire
Voi încerca acum, pe dată, să dau răspunsul ce-l cătați
La întrebarea ce-adineauri mi-ați picurat-o ca-ntre frați.
Nu cred să văd cu ochii, aievea, abside-n ceruri și vecii
Nici mântuirea că afla-voi printre cei morți ori printre vii
Căci am păcate cu duiumul și nu mă văd nicicând scăpat
De-nvârtoșiri și necredință ce-adapă sufletu-mi turbat
Dar de nădejdea se-nsoțește cu duhul meu bolnav, humos?
Nădăjduiesc că mântuirea primi-voi dar de la Hristos!
 
Presimt acum doar adevărul în tot ce spus-ați nu demult
Că sunt un prost făr’ de știință și-n mintea mea e un tumult
Și cum putea-voi eu vreodată ca să m-asemuiesc cu voi
Când gândul meu se poartă aiurea doar înspre vremea de apoi?
Cum să-nnădesc în a mea minte înțelepciuni nebănuite
Când fuge mintea mea, nebuna, pe cărărui de necuvinte?
De unde bogății, de-a valma, să-mi prisosească-n cugetare
Când nu citesc decât o carte, cu două foi și nu prea mare?
O foaie-i cerul ce vestește tării ce țin de necuprins
Iar cea de-a doua mi-e pământul ce oglindește ceru-ntins.
 
Nu știu, fraților, cum lumea poate crede c-am lumină
Căci opaițul e-un soare ce-a mea umbră mi-o alină
Mă-mpresoară gândul vostru și al milelor avânt
Iară vorba voastră dulce e pentru auz descânt.
Întunericul ce-adastă peste cuget și simțire
Mi-ați străfulgerat în noapte cu fior de-nțelepțire
Teamă mi-este însă acuma că-ntrebărilor curate
N-am răspuns decât în grabă, în cuvinte ne-nvățate.
Vă voi chema în rugă cu un cuvânt duios
Ci vă-nturnați cu grija Stăpânului Hristos.”
 
Cu ochi trădând micime și-adâncuri de dispreț
Se-ntoarnă filosofii spre traiul lor de preț
Nu spun măcar o vorbă sau mică mulțămire
Pentru bătrânul aprig ce le-a fost doar căznire
De îi privești alene, pe-a lor cămile-n zare,
Nu știi care din dânșii au coada pe spinare,
Iară Antonie dragul și blândul rugător
Cu semnul crucii-i poartă și ochiu-i scrutător
Iar când nu îi mai vede pe marii învățați
Își pleacă-ncet genunchii și ochii-nlăcrimați.
 
“Fii Tată Bun, de-a pururi, și mie Milostiv
Căci trupul rugăciunii mi-e slab și costeliv
Mă iartă, Doamne, iarăși căci mi i-am supărat
Pe frații ce călcară pe pragu-mi necurat
N-am pus zăbală, anume, pe firea-mi săltăreață
Ca să-i întorc spre Tine măcar în dimineață
În vorba mea neghioabă la Tine n-am gândit
Nu am lucrat, în taină, să fiu tăcut, smerit.
Ci dă-le Doamne viață, nădejde și iubire
Și ține-Ți-i aproape, să știe împlinire
Să le rodească vorba și fapta, pe măsură,
Să semene doar pace pe brazdele de ură
Să aibe-n cer, de-a pururi, arvună de sfințenie
Și-n suflete s-audă cântare de utrenie.
Iară pe mine, Doamne, pe robul păcătos
Ce înfrunzesc doar patimi din duhu-mi noduros
Nu mă lăsa, Stpăpâne, să zac nemângâiat
Primește-mă Hristoase la pieptul Tău curat
Mă ține doar de mână când cerc ca să mă sui
Ca să-Ți sărut picioare și urma de la cui.“
 
Cartea vieții se desface și îl cheamă s-o citească
La lumina ce-l aține din a sufletului iască
Tot pământul îi vorbește despre a timpului aripă
Ce-i promite nemurirea și a veciniciei clipă
Se orânduiesc, anume, toate-n cer și pe pământ
Și privirea lui se-nalță pe un adiat de vânt
Mângâie încet tăria, al zăganilor sălaș,
Îl inspiră jocul tainic desenat de-un nouraș.
Iar voi ce treceți timpul citind povestea sa
Ce credeți de Antonie, s-a mântuit au ba?
 
08.05.2016, Măneciu Pământeni
Pentru Părintele Ilarion Dan
 
 
Fiica Babilonului
 
Fiica Babilonului bolnavă și-nrobită și hulpavă
Ne-mpăcată de iubire și nebună și trândavă
Toarce gânduri păcătoase și le țese-nmănuncheate
Într-u neputiți le-ncheagă și le ține-ncătușate
Se smintește în adâncuri și pe văile de ură
Gustă râuri de mândrie, urcă munții de minciună
Se desțelenește-n patimi și se-mbracă-n nepăsare
Uită mila și credința și-și durează-n iad cărare
Surpă temelie sfântă căci e turn de apărare
Și a inimii cetate o îneacă în vâltoare.
Nu-i apărător de seamă cum ar trebui să-i fie
Nici a cugetului jertfă nu o scapă de pustie
Lasă-n inimă să șadă, sus, pe tronul de lumină
Numai vină-ntunecată și-o putere rea, străină.
 
Când e gata-gata dânsa ca să-ngroape,-n om, Cuvântul
Și să-l ducă pe coclauri unde-l ia ca pradă vântul
Iată că apare-aievea o învățătură sfântă
Din înțelepciuni bătrâne ca o boare dulce, blândă.
Îl botează în speranță și îl îmbăiază-n crez
Pentru a se-ntări ca stâncă și-a spori ca meterez,
Îl învață legea sfântă ce-i străveche și adastă
Dintr-u vecinice-nceputuri într-u firea veche-a noastră.
Să-și supună cugetare și să-și străjuiască minte
Pentru a rândui credința în șuvoaie vii, fierbinte,
Să lovească-n dimineață și să nu aștepte moarte,
Lucrători de făr’ de lege și de fapte necurate,
Păcătoși ce ruinează și presară căi spurcate
Într-u inima cea sfântă, tron a Domnului cetate.
 
Prima treaptă ce se suie pe această scară a legii,
Unde pasul tre’ să-și puie și săracii dar și regii,
Este să trăiești smerenia ca un adevăr statornic
Să te vezi în vecinicie că ești ne-nsemnat, nevolnic,
O făptură-nlănțuită de mândrie și cârtire
Ce împrăștie marasmul aplecării spre smintire,
Împărat fără coroană peste-o zestre de abisuri
Ce se-nfrunptă-n nedreptate și stăpânitor de visuri.
Pentru a trece această vamă a înțelepciunii sfinte
Te-nfășoară în smerenie, tăinuit, prin necuvinte
Să te vezi supus creației ce te înconjoară, roată,
Să nu mergi spre osândire cu revolta ta deșartă
Să fii înțărcat de rele și un vrednic slujitor
Pentru firea lumii toată, de te vrei nemuritor.
 
Treapta a doua e trezvia ce, cu greu, se înfiripă
Și se-ntunecă pe dată, cu-o bătaie de aripă
E putința neputinței de-a pătrunde ne-ncetat
Subțirimea de păcate ce, în minte, te-a-nfruntat.
Ca o sabie se-nvârte în rotiri șuierătoare
Taie, luminează patimi care vor să o doboare,
Negurimea-mpătimirii o-nfășoară ș-o pătrunde
Cu tăișu-nțelepțirii scrie legile-i arzânde.
Despărțind într-o clipită tot ce vrea să adumbrească
Nemurirea-nomenită și arvuna ei cerească,                        
Pune stăvilar de focuri peste patimile oarbe
Ce, prin valuri deșucheate, vor adâncului s-o soarbe,
Îl înalță pe om, strașnic, din vrăjita-i adormire
Și îl poartă mai departe, cu un pas spre nemurire.
 
După ce-ai urcat, în taină, prin smerenie și trezvie
Vine a treia treaptă-ndată, suitor ca să te ție.
Ne-mpăcarea cu păcatul să ți-o ții, ca bogăție,
Să te dăltuiești din piatră și să naști a sa tărie.
Când vei fi luptat, de-a dreptul, de păcate urzitoare
Să nu le primești în minte, să nu lași să te doboare
Vrednicia ta în luptă îți va fi ocrotitoare
Printre urâciuni arzânde ce vor vrea să te omoare.
Să duci un război statornic și de pace să nu știi
Cu tot răul ce se luptă să îți surpe temelii.
Lupta, de ți-o cere viața, să ți-o dai atunci, pe dat’
Și să nu cutezi cu răul să te afli împăcat,
Iar în clipa de pe urmă, când sfârșitul vei vedea,
Tot cu sabia dreptății să treci pragul ce-i afla.
 
Ultim vreasc ce-aprinde focul peste răul din adâncuri
E chemarea nerostită care suflă peste gânduri,
Numele cel sfânt Îl cheamă pe Hristos, stăruitor,
Iar El vine și se luptă într-u omul rugător.
De-acest nume fug, de-a valma, dracii răi și îngroziți
Lasă mintea împăcată și pe oameni mai cuminți,
Duce Domnul lupta firii într-u omul credincios
Ce Îl cheamă de pe buze, iubitor și cuviincios,
Printre fulgere arzânde negrăit Se face scut
Și în pace îl botează, prefăcândul sfânt din lut,
Îi dă rost a Sa ființă și îl urcă ne-ncetat
Înspre plaiuri de putință și cu dânsul ține sfat,
Îl înalță pân’ la ceruri și îl face măricel
Se coboară El la oameni și Se face mititel.
 
De-ai aprins în tine focul ce îți mistuie păcate
Te-nsoțește rugăciunea și-n a inimii cetate,
Se deschide-n crucea nopții poarta plină de smintire
Și o năvălesc șuvoaie de simțire și iubire,
Spală turnuri și coloane, metereze întinate
Primenește,-n taină, socluri cu efigii deșănțate.
Și atunci, ca prin minune, din adâncuri de mister
Dintre bezne îngropate peste-un duh firav, stingher,
O lumină se-nfiripă care crește, crește, crește
Arde umbrele nebune și pe om îl întregește,
Intră-n sala din adâncuri și pe tron se îndomnește
Și cetatea năruită, ca prin vis, se primenește,
Scade apoi, încet, lumina, prefăcându-se duios,
Apărând în jilțul slavei, Domnul nostru Sfânt, Hristos.
 
Dă-ne, Doamne, rugăciune și fierbinte și curată
Ne preschimbă necredința și ne-ntoarce viața roată,
Pune mâna Ta cea Sfântă peste creștetele noastre
Fă-ne rugători spre Tine în necaz și în năpaste,
Nu lăsa împătimirea să ne piardă în tumulturi
Dă-ne pacea Ta în suflet și-n a inimii ținuturi,
Pleacă-ne genunchii-n tină spre iertare și credință
Fii milos cu noi, Stăpâne, și cu-a noastră neputință,
Primenește-ne lăcașul din adâncul ce nu-l știm
Tot cuvântul Tău, Hristoase, în abisuri să-l rodim,
Nu lăsa stihia minții să ne fulgere putinți
Străjuiește-ne în inimi gânduri, fapte și dorinți.
Vino acuma, Domne Sfinte, fii Stăpân pe-al nostru rost
Și viază-ne Hristoase din pustiu-n care am fost!
 
01 august 2015, București
 
 
Mi-e dor
 
Mi-e dor de politețuri nesfârșite
Să scalde suflete înțelepțite,
Să bată vântul prin văiag,
Purtând cuvântul bun, șirag,
Să-nvăpăieze o lume moartă
Să-i urce, din abis, o soartă.
 
Mi-e dor de gânduri înflorite
Și răutăți desțelenite,
De crez puternic, în avânt,
Doar bogăție-n simțământ,
Fior de milă, destrămată,
Să țină omul laolaltă.
 
Mi-e dor de tinereți îmbătrânite,
De soare-n bătrâneți întinerite,
Să văd miresme de lumină vie,
Pe cerul nopții, într-o soartă de urgie,
Să se-nsumeze, în virtuți uitate,
O fire-ntreagă, primenind dreptate.
 
Mi-e dor de voievozi, de altădat’,
Ce-ngenunchează timpul necurmat,
Călăuzesc destine, în pridvor,
Și-ncununează omul, ca odor,
Îl priveghează, mut, în slăbiciuni
Și se-ntronează, -n milă, ca stăpâni.
 
Mi-e dor de pace-n suferință,
Să picure, în om, credință,
De sfiiciuni, de mit, dansante,
De triluri măiestrite și vibrante
Să ne trezească forme, armonii,
Prin văile de ură și pustii.
 
Mi-e dor de bunătatea omenească
Ce-nțelepțește vatra pământească,
Să netezească steiuri de mândrii,
Să-nsuflețească moartea printre vii,
Să-nalțe omul pe talaz de mit,
Să-i primenească duhul greu căznit.
 
Mi-e dor de toleranța osândită
Ce ne arată calea dăltuită,
Presară inspirații-n asfințit,
Și urcă, prin iubire,-n infinit,
Călăuzește lumea spre temei,
Ne-aburcă, lin, căderea de atei.
 
Mă săgetează,-n minte, reclădiri,
Aleargă doar speranța în simțiri,
Aud, în suflet, zvonuri din trecut
Și nemuriri pierdute-n așternut,
Mi-e dor, în lume, de-un nou rost,
Mi-e dor de ce, nicicând, n-a fost,
Decât în timpuri de-nceput
Când omul s-a născut din lut.
21.04.2013, Istanbul
 
 
O, cât aș vrea.....
 
O, cât aș vrea să mă strămut,
Din moarte să fiu viu,
Să-mi țin credința într-u lut
Pe țărmul de pustiu.
 
Din setea-mi cruntă de înalt
Să-mi ostoiesc un strop,
Să-ncerc spre Tatăl Sfânt un salt
În sufletu-mi miop.
 
O, cât aș vrea să îmi re-ntorc
Privirea către cer,
Din suferinți să-mi țes, să-mi torc
Un duh mai bun, de fier.
 
Să mă-nsumez în vecinicii
Pe plaiuri de hotar,
Să simt în cuget bucurii
Și-n inimă amnar.
 
O, cât aș vrea să priveghez
La clipa ce-am pierdut,
În pocăinți să adăstez,
În timpul mut și surd.
 
Să-mi văd condiția de păcat
Cum urlă spre tării,
Să cerc iertări în al meu leat
Și scoborâri din vrii.
 
O, cât aș vrea să-ngenunchez
Sub bolți de patrafir,
La mântuirea-mi să veghez,
Să simt doar iz de mir.
 
Să merg pe cărărui de-avânt,
Să urc poteci de dor,
S-aud Cuvântul Viu și Sfânt,
Dinspre păcat să-mi mor.
 
O, cât aș vrea să fiu umbrit
Dinspre lumini arzând,
Să nu cutez să fiu smerit
Nici în adânc de gând.
 
În mângâieri de jar nestins
S-ating serafi de foc,
Să mă petrec bătrân și nins
Cu dânșii, la soroc.
 
Să scurm în tina de amar,
Să-L regăsesc pe Fiu,
Să nu mai fiu nebun hoinar,
În inima-mi să-L știu.
 
Să simt iubiri de necuprins
Pân’ pieptul m-o durea,
De lacrimi să mă las cuprins
O, Doamne, cât aș vrea.....
 
01 februarie 2014, Popești - Leordeni
 
Originea Pământului
 
Când caos sta sub cețuri și vremuri de tăcere
Când presimțea neantul a Tatălui putere,
Când nici nu se-ntrupase al clipelor descânt
Și totul sta să nască prin dor și prin Cuvânt,
Când a luminii mantie se-nfășura în Duh
S-au despărțit abisuri de ape și văzduh.
 
Și prinde viața,-n ape, un amplu așezământ
Înveștmântat degrabă în haine de pământ,
Se-nalță stânci înalte spre ceruri suitoare
Și se prăvăl spre râuri în văi tulburătoare,
Pe dealuri și coline se-nsuflețesc păduri
Și-n marea argintată se spală munții suri.
 
Și flori înmiresmate, de-a valma, mii și mii
Țesute-n strai de nuntă pe umeri de câmpii,
Înmuguresc copacii, iar frunze prinse-n vânt
Zburătăcesc, valsânde, pe-al razelor descânt.
Aripa vieții însăși întinsă a fost spre ape
Și viu a stat pământul, cât ochiul cearcă roate.
 
21 noiembrie 2016, avion Milano - București
 
Scupltând în timp
 
Cu ochi plecați stau, Doamne, în al Tău sfânt pronaos
Și-ncerc împăciuire peste adâncimi de caos
Să îmi adun în suflet a gândului târcoale
Și să îi plec genunchii pe-a sfiiciunii cale,
Al neiubirii cuget să-nlănțuiesc de Tine,
S-agăț de-a Tale mile tot ce răsuflă-n mine,
Să simt iertări divine cum îmi mângâie creștet,
Să știu doar dor de Tine și nicidecum vreun preget,
Să-mi stăpânesc rărunchii și tot ce am viclean
Măcar un preț de-o clipă să port pe duh caftan.
 
Și, cum aștept lumina în cuget și-n simțire,
Pe cele sfinte daruri mi-adastă a mea privire.
O cruce se-nfiripă cu-o mână tremurândă
Și-n adâncimi mă arde o scânteiere blândă,
Îmi plec pivirea-n tihnă căci nu cutez privi
Eu, mortul, păcătosul ce umblă printre vii.
Simt taina cum m-apasă, mă poartă și mă duce
Spre Cel împuns în coastă și răstignit pe cruce
Privirea Lui blajină alintă a mea trufie
Și valuri de iubire mă cuceresc, mă-nvie.
 
Dar ce-mi arată ochii când, în sfârșit, se urcă
Spre preotul ce,-n brațe, vrea ceru-ntreg să ducă:
O clipă mi se pare că-mprejurimea-i foc
Doar cele sfinte daruri stau pavăză-n mijloc
Și clipa trece-n pripă și focul s-a-nălțat
Și umbra morții-arzândă stă lângă noi la sfat,
Nu mai răsar privirii coloane, temelii
Iar bezna-i neclintită pe zorii argintii,
Nainte-i numai scâncet, fior, zădărnicie
Și urlete-necate în val de moarte vie.
 
Se adâncesc în cuget tablouri în tumult
Unde doar ura paște pe câmpuri de descânt
Sunt săbii adânc curbate ce cad înrobitoare
Pe capete plecate spre crezuri ziditoare
Și aspre chingi strâng timpuri smerite-n suferinți
Și le strujesc în chinuri ce nu-și au trebuinți,
Pe jos curg, înroșite, pârâuri ce suspină
Și-aduc durere tare pe-a cerului lumină,
Putinți de nebunie și sete de căzniri
Se înfășoară,-n taină, pe lacrimi din priviri.
 
Văd ochii mei, sărmanii, cum frați-mi se perindă
Spre cetele din ceruri trecând a sabiei tindă
Și cum se înfiripă a zodiei semilună
Peste dureri apuse ș-ascunse-n clar de lună.
Nu vreau să știu preface în vorbe ce-mi arată
Privirea mea, de-a valma, cu totul și deodată.
Aș vrea să uit de toate decât să știu vreodat
Că voi vedea aievea ce-n clipă am vegheat
Dar nu curma-voi scrisul, să-mi plâng de milă eu,
Când unul mi-e stăpânul, Hristosul Dumnezeu!
 
Și iar deschis-am ochii ș-adânc de-adânc mă poartă
Spre timpuri de-nrobire ș-a crucii crudă soartă
Văd nebunii dospite în minți de necuprins
Unde doar ura șade pe tron de foc nestins,
Se prind în treacăt ochii în mreje deșănțate
De crime sângeroase-n a Domnului cetate.
Nu știu privi în lături și nu mai pot afla
Nimic despre apusul ce-l cunoșteam cândva
Căci firea-i e-ngropată sub cruda silnicie
Ce-n brațe vrea să strângă o lume ș-o vecie.
 
Și stau întinși, de-a valma, în umbra de abside
Copii, femei și vârstnici cu fețe-ncremenite
Și mâinile li-s albe, vârstate și murdare
Și fața li-i pictată cu-a morților paloare,
Iar ochii lor mă poartă sub bolți îndantelate
Pe-aripi de deznădejde, spre siluiri sfruntate,
Arunc încet ocheade și mă-nfior deplin
Căci simt o suferință ș-al lumii aspru chin,
Încerc să-nduplec ochii să-ntunece privirea
Dar nici că vor s-asculte, s-ascundă-nchipuirea.
 
Biserici nesupuse de-al vremilor răstimp
Zac la pământ surpate de-al prigonirii timp,
Tot lemnul plânge alene cu lacrimi de amar
Știu ziduri și icoane al înrobirii har,
Odoare și veștminte ce-au primenit pe sfinți
Se odihnesc sub flăcări sătule și cuminți.
Dar inima tresare simțind fiori de jar
Ș-un Prieten tinde mâna-I pe fapte de coșmar
Hristos Pantocratorul se-nalță abisal
Privește peste lume, divin, sfios, regal.
 
O, Doamne, cât de bine că-n clipă Te-am găsit
Și că,-n a mea durere, m-ai vrut și m-ai iubit
Că inima îmi plânge de tot ce-n jur zăresc
Și simt ca ape ochii ce,-n grabă, mi-i feresc.
Să fie peste mine un văl de rătăcire
Ce-mi împresoară firea cu iz de nălucire?
A vaietului tobă să-mi cânte ne-ncetat
Cu-a sale osanale ca într-un vânt turbat?
Să fie-nlăcrimarea botez de-mpătimiri
Și să-nțolească soarta cu-a lumii mântuiri?
Să fie tot păgânul în toate domnitor
Și, în genunchi, creștinul să șadă rugător?
Să curgă râuri repezi de sânge și de zoaie
Pân’ s-o-ndura Lumina să ne trimită ploaie?
Să-ncerce-ntreg ținutul să-nduplece vreun vis
Lipsit de întuneric și scâncet de abis?
Pe-acest meleag de zbucium, plângând, Te-am regăsit
Ș-al sufletului bucium răsună peste timp
Zăvoaie-ntregi de ură s-au preschimbat în dor
Și mi-au făcut simțirea și mersul mai ușor
Îți simt doar mângâierea pe creștetu-mi plecat
Nu mai zăresc omoruri și clipe de neant
Aud în suflet susur de nemuriri și cânt
Și știu, în taină, neguri sfințite prin Cuvânt.
Aș vrea acum, Hristoase, să cad la pieptul Tău
Să-mi plâng tristețea amară și tot năduful meu
Să îți sărut picioare, cu ochii să mă sui,
Spre brațele-Ți întinse și urmele de cui.
Să îndrăznesc, acuma, să-Ți cer ceva au ba?
Că-mi simt însuflețirea întemnițată-n za
Dar îndrăzni-voi, Doamne, căci ești și Drept și Bun,
Și sper în astă clipă și îndrăznesc să-Ți spun:
Nu voi ca, prin vedenie, să am un gând nebun.
 
01 august 2016, Popești - Leordeni
 
Vai nouă, farisei!
 
Vai nouă, pleavă de prisos,
Cum iscodim doar zbucium
Aducem lumii, ca prinos,
Doar ură-n glas de bucium.
 
Vai nouă, servi de-ntunecimi,
Ne adumbrim sorginți,
Gustăm, în humă, din micimi,
Fugim de nevoinți.
 
Vai nouă, trupuri de popas,
Cădem din ascultări,
Ne-mpreunăm, în aspru glas,
Cu necurate zări.
 
Vai nouă, chip de răutăți,
Ne-ncremenim în seu,
Blagoslovim singurătăți,
Uităm de Dumnezeu.
 
Vai nouă, umbre din trecut,
Destinul noroim,
Ciulini, sub soare, am crescut,
În duhuri ne sfădim.
 
Vai nouă, oameni dăruiți,
Ne isprăvim talant,
Ne biruim, ne-ndrituiți,
Lumina de diamant.
 
Vai nouă, fire de nebuni,
Ne destrupăm domnii,
Căznim pe frații noștri, buni,
În moarte suntem vii.
 
 
 
 
Doar ispitiri, în jur, durând,
Ne poticnim, atei,
Cu suflete de stânci, urând,
Vai nouă, farisei!
 
13 august 2013, Măneciu - Pământeni
 
Viață și moarte
 
Ce-i viața necuprinsă de mintea omenească
Înțelepțindu-i gânduri, făcând-o să sporească?
E taină ne-nțeleasă, lumină printre stele,
Cărare ziditoare printre dureri stinghere
E crez de biruință, spre ceruri o scăpare
Din mrejele ispitei și-a patimei strânsoare
Fior de-ntraripare spre-a sfinților putinți
Potecă urcătoare spre piscuri de credinți
Podoabă izvodită într-u a noastră fire
Ce-nvestmântează omul și-a lui dumnezeire.
 
Nemărginirea ne cuprinde, pe toți, deopotrivă
Când moartea ne dezmiardă cu neagra ei aripă
Ne-nalță spre limanuri de liniști și splendoare
Sau ne avântă-n umbre și-n neagra lor vâltoare
Ne primenește firea și viața noastră stinsă
Sau ne-nțolește-n vină și-n ura ei nestinsă
De vrem misterul morții să știm a dezlega
Să ducem traiul vieții în scânteieri de stea
Și-n clipa de pe urmă, când moartea ne-o lega,
Să ne rugăm la Tată și către mila Sa.
 
Că nu-i nimica viața și nici al ei sfârșit
De sufletul se-ntoarnă spre ceruri ațintit
De facem milostenie cu fapte, vorbe, gând
Ne subjugăm păcate și patimi rând pe rând.
Să ne iubim ca frații, cu toții pe potrivă,
Și vom afla iertarea cerească, milostivă,
Să luăm aminte-acuma de viață și de moarte
Nu-s doar cuvinte goale, străine și deșarte
S-avem în cer nădejde de viață presărată
Cu un urcuș spre stele și moarte ne-nfruntată.
 
14 august 2015, București
31-03-2023
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu