Scurte considerații privind evoluţia constituţională în România

1. Periodizarea dezvoltării constituționale a statului român

În literatura de specialitate, dezvoltarea constituțională a unui stat e tratată în două accepțiuni:

Evoluția constituțională a României reflectă tradițiile culturale, realitățile sociale, gradul de dezvoltare economică și gradul de democratizare. Evoluția nu a fost simplă, ea are o dimensiune complexă ce implică multitudinea de factori constitutivi ai societății. Este marcată de acte normative cu valoare constituțională prin care, în decursul tim­pului, au fost reglementate relațiile sociale privind puterea și drepturile fundamentale ale omului. Această materializare juridică a voinței gu­vernanților este determinată în mod direct de realitățile sociale exis­tente la un moment dat.

În România, ca și în alte state europene, evoluția constituțională semnifică demo­cra­tizarea exercitării puterii, limitarea puterilor discreționare ale statului, afirmarea principiului democrației privind organizarea socială, politică, juridică, în stat și consacrarea drepturilor și libertăților fundamentale cetățenești. Dezvoltarea constituțională reflectă realitatea politică, juridică, economică, tradi­țiile, dar și influențele internaționale împreună cu preluarea ideilor democratice afirmate la finele secolului al XVIII‑lea și începutul secolului al XIX‑lea.

Una din problemele teoretice este aceea de a stabili momentul istoric ce marchează începutul dezvoltării constituționale în România. Nu există o demarcare clară și nici opinii unanime în doctrină. Este important de subliniat că în orice moment de dezvoltare au existat regle­mentari juridice cutumiare sau scrise ce reglementează modul de exercitare al puterii și atribuțiile ce revin autorităților statului. Din punct de vedere științific, începutul este marcat de adoptarea primelor consti­tuții, respectiv a actelor normative care, din punct de vedere formal, dar și al conținu­tului răspund criteriilor generale de definire a constituției. Este important a fi identi­ficate actele normative constituționale, principiile generale ale constituției, separația puterilor în stat, reglementările cu privire la consacrarea drepturilor și libertăți­lor fundamentale ale omului.

În literatura de specialitate evoluția constituțională în România este analizată în funcție de actele normative care au fost considerate că au valoare constituțională. Autorii au propus diferite sisteme de clasi­ficare a perioadelor istorice a dezvoltării constituționale a statului ro­mân. Considerăm că evoluția constituțională trebuie înțeleasă și stu­diată din pers­pec­tivă juridică numai în raport cu actele normative considerate veritabile constituții în sensul teoriei generale a constitu­ției.

2. Acte politice și juridice cu caracter preconstituțional

În doctrină nu există un punct de vedere unitar privind actele normative cu valoare constituțională care au fost adoptate pentru întâia dată în statul român. Astfel, unii autori consideră că primele constituții române sunt Regulamentele Organice din 1831, 1832, iar alți autori consideră că Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris, adoptat de Cuza în 1864, este o veritabilă constituție.

Apariția și dezvoltarea constituției în România este marcată de unele caractere specifice sistemului economic și istoric al statului – dominația altor puteri asupra statului. Astfel, structurile statului au evoluat mai lent față de alte țări. Spre deosebire de Franța, ideile de­mocratice ale constituției au fost receptate mai puțin de populație și mica burghezie. Astfel, au fost preluate și adoptate marile idei ale democrației în primele constituții. Evident, aceste idei vizau afirmarea libertăților individuale, elimi­narea privilegiilor, exercitarea puterilor statale în conformitate cu principiul sepa­rației puterilor în stat.

Unii autori susțin că ideile constituționale ce au stat la baza adoptării unor consti­tuții sunt preluate exclusiv din Occident, iar statul român nu a făcut altceva decât să le dea o formă constituțională fără a schimba conținutul. Această afirmație nu este fundamentată științific.

Constantin Mavrocordat – 7 februarie 1741 – adopta un act normativ, considerat de unii autori un veritabil act constituțional, cunoscut sub denumirea de Constituția lui Mavrocordat. Acest document reglementa organele adunării obștești, această instituție dorindu‑se a fi un organ reprezentativ la care aveau acces boierii. Prin acest document se afirmau unele principii democratice prin încasarea taxelor, dar și echi­librul ce caracteriza impunerea fiscală.

Școala Ardeleană, la finele secolului al XVIII‑lea, afirma dezvoltarea respectării drepturilor fundamentale ale omului, ale poporului român din Transilvania.

Prin Supplex Liberrus Valachorum se consacră: dreptul la pro­prietate, la iden­titatea și conservarea ființei umane; echilibrul ce tre­buie să existe între interesele fiecărui cetățean – comunitate – stat. Este proclamat dreptul la viață, libertate, unitate pentru tot poporul român.

Primul document ce se află la originea organizării moderne a statului este un proiect constituțional al lui Dimitrie Sturdza –1802. Referitor la separarea puterilor în stat, adunarea obștească se împărțea în: Divanul cel mare – Guvernul; Divanul pravilnicesc – Parlamentul; Divanul de jos – mica boierime.

Doctrina liberală și teoria drepturilor fundamentale ale omului pătrund în Prin­cipatele Române după 1820. După revoluția lui Tudor Vladimirescu se observă un document politic ce recepționează ideile și hotărârile democratice ale vremii. Constituția Cărbunarilor – 1822 – consacră valori importante pentru individ ca: liber­tatea individuală a persoanei, a întrunirilor, a comerțului, egalitatea în fața legii, respectarea proprietății, principiul unei ordini financiare echitabile, organizarea învă­țământului, organizarea statului, restrângerea puterii domnești și darea dreptu­rilor de conducere a statului sfatului obștesc. Acesta era o adunare reprezentată de boieri.

Constituția proclama principiul guvernării naționale prin ea însăși. Deși nu a primit o valoare oficială, această constituție a reprezentat un document important reprezentând voința boierimii de a re­forma drepturile și libertățile statale și drepturile și libertățile fundamentale. Un moment istoric important în dezvoltarea constitu­țională a României îl constituie Revoluția din 1848. Au fost procla­mate mai multe documente politice prin care erau consacrate drepturile și libertățile fundamentale ale omului și principiul statului modern. Astfel, unul dintre punctele programului din 1848 era adopta­rea unei constituții a statului, Proclamația de la Izlaz (care este o veritabilă proclamație de drepturi a românilor).

Față de documentele juridice anterioare, Regulamentele Organice din 1831, 1832 sunt opera marii boierimi a Principatelor Române. Nicolae Iorga afirma că Regula­mentele Organice sunt adevă­rate constituții, fiind în cea mai mare parte o creație a românilor. Adoptarea acestor documente politice și juridice s‑a realizat la inițiativa Impe­riului rus, dar și cu colaborarea marilor boieri din prin­cipate.

Convenția de la Paris este actul internațional prin care s‑au stabilit normele fundamentale referitoare la situația juridică și politică a Principatelor Române:

Convenția de la Paris prevedea existența Comisiei legislative, ce avea ca principal rol acela de a pregăti proiectele de lege.

Scopul este acela de a unifica legislativ cele două Principate Române. Această comisie a elaborat un proiect de constituție ce avea ca principale caracteristici: afir­marea clară a dezideratului unirii Prin­cipatelor Române; dorința de a se apropia de valorile occidentale; de­mocratizarea reală a vieții României prin afirmarea prin­cipiului pluralismului.

3. Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris

Primul act considerat ca fiind o constituție în România este Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris (1864).

Premisele istorice ale adoptării acestui document sunt marcate de:

În acest document cu valoare politică și juridică sunt consacrate primele reguli constituționale privind organizarea statului.

Astfel, el consacra faptul că puterea statală aparține națiunii și era încredințată spre exercitare domnului și reprezentanței naționale.

Puterea legislativă era exercitată în mod colectiv de către domn și Reprezentanța națională, care avea o structură bicamerală, respectiv Adunarea Ponderatoare și Adunarea Electivă. Cele două camere erau formate din membri aleși și membri de drept.

Puterea executivă era exercitată de către domn, cu toate că acest act constituțional nu făcea referire expres la acest lucru.

Prin statut se organiza pentru prima dată Consiliul de Miniștri și Consiliul de Stat, ambele fiind organisme executive, ce puteau face propuneri legislative și să analizeze stadiul actual al legislației.

Inițiativa legislativă aparținea în exclusivitate domnului, care putea să sancționeze legile prin promulgare. De asemenea, prin atribu­țiile ei, Adunarea Ponderatoare, care avea un caracter conservator, veri­fica și corespondența dintre proiectele de legi și dispozițiile Convenției de la Paris și ale Statutului Dezvoltător. În acest sens, Adu­narea Ponderatoare realiza „un control de constituționalitate prealabil” al legilor.

Statutul cuprindea și reguli privind structura și organizarea guvernului, funcțio­narea parlamentului, a armatei și a administrației locale. Puterea domnitorului era preponderentă, mai ales că putea emite acte cu putere de lege. Se consideră că Statutul Dezvoltător, deși nu consacra în mod expres, respecta principiul separației puterilor în stat. Drepturile electorale erau consacrate într‑o lege separată. În acest act normativ cu valoare constituțională erau mențio­nate modul de desfășurare a alegerilor, precum și drepturile electorale. Astfel, sistemul de vot nu era universal, era organizat pe baze cenzitare, în funcție de avere, iar femeile nu aveau drept de vot și nu puteau fi alese.

Unii autori contestă că Statutul Dezvoltător ar fi o veritabilă constituție, deoarece nu cuprinde niciun capitol privitor la drepturile și libertățile cetățenilor. Considerăm că acest aspect nu este de natură să nege caracte­rul de constituție, deoarece:

-‑ legea electorală, anexa statutului, face referire la drepturile politice;

-‑ există constituții în vigoare care nu cuprind capitole dedicate drepturilor și liber­tăților fundamentale ale omului, de exemplu, Constituția Franței – 1958.

4. Constituția din 1866

Adoptarea acestei constituții, prima în sens modern, a fost determinată de evoluția sistemului legislativ (adoptarea legii agrare – 1864, precum și a legilor privind instrucția publică și justiția din același an), precum și unele evenimente politice majore, cum ar fi abdicarea la 11 februarie 1866 a lui Cuza și aducerea pe tronul României a unei case regale străine.

Constituția României din 1866 era considerată a fi una dintre cele mai demo­cratice constituții din perioada respectivă și era inspirată după constituția Belgiei – 1831. Cuprindea 133 de articole, grupate în 8 titluri, care se refereau la puterile statului, organizarea și funcționarea instituțiilor statale, caracterele statului, drepturile cetățenești, principiile de organizare a activităților economico‑sociale.

Constituția consacra faptul că puterea și suveranitatea aparțin popo­rului, precum și caracterul indivizibil al statului. Totodată, se acorda o atenție deosebită drepturilor și libertăților fundamentale cetățenești. Erau consacrate și garantate drepturile spiri­tuale, libertatea individuală, libertatea de conștiință, inclusiv cea religioasă, libertatea de exprimare, precum și drepturile politice fundamentale, inclusiv dreptul de a alege și de a fi ales.

O atenție deosebită se acorda poziției proprietății, care era declarată sacră și inviolabilă, și se stabilea că nicio lege nu poate înființa pedeapsa confiscării averii. Constituția se referea pe larg la organizarea și exercitarea puterii. Stabilea în acest sens că toate puterile în stat emană de la națiune, iar puterea legiuitoare era exercitată colectiv de către rege și reprezentanța națională, care avea o structură bicamerală (Senat și Adunarea Deputaților).

Regele avea inițiativă legislativă și sancționa actele normative adoptate de reprezentanța națională. Puterea executivă aparținea domnului, care o exercita împreună cu Consiliul de Miniștri.

Puterea judecătorească era organizată în mai multe structuri, la vârf fiind Înalta Curte de Justiție și Casație. Sistemul electoral era organizat pe baze cenzitare și pe sistemul colegiilor. Astfel, existau patru colegii de alegători pentru Camera Depu­taților și două colegii pentru Senat. Acest sistem nu era considerat a fi demo­cratic – censul pe avere. Femeile nu aveau drept de vot.

Constituția cuprindea reguli restrictive privind modificarea sau abrogarea ei. Astfel, se interzicea suspendarea constituției, iar proce­durile de modificare erau extrem de dificile, propunând în esență mai multe legi de modificare în camerele reunificate.

O noutate constituțională pentru acea vreme era consacrarea principiului respon­sabilității ministeriale, acest lucru materializându‑se în anul 1879 prin adoptarea unei legi privind condițiile în care mi­niștrii răspundeau pentru activitatea lor.

Această constituție a suferit în decursul timpului un număr de modificări, dintre care menționăm modificarea din 1884 privind siste­mul electoral și desființarea colegiilor, modificarea după 1918, ca ur­mare a constituirii statului național unitar.

5. Constituția din 1923

Adoptarea acesteia este determinată de premise economice, politice și sociale, cum ar fi:

Constituția din 1923 a fost controversată sub aspectul modului ei de adoptare. Astfel, mulți teoreticieni în drept constituțional (C. Dissescu, P. Negulescu) nu au recunoscut valoarea de constituție a acestui act normativ, deoarece nu a fost adoptat după regulile și pro­cedeele prevăzute de Constituția din 1866.

Cu toate acestea, constituționaliștii moderni, având în vedere conținutul acestui act constituțional, îl consideră a fi una dintre cele mai democratice din perioada respectivă.

Constituția cuprindea 138 de articole grupate în 8 titluri.

În ceea ce privește puterea, se stabilea, la fel ca și în constituțiile precedente, că aparținea națiunii. De asemenea, constituția stabilea caracterul statului român ca fiind un stat național, unitar și indivizibil. În ceea ce privește forma de guvernământ, era consacrată monarhia.

Se stabilea totodată că frontierele statului nu puteau fi schim­bate decât prin lege. Totodată, stabilea că organizarea administrativă a teritoriului se făcea în comune și județe.

Constituția făcea referire și la modul de dobândire a cetățeniei române, în sensul că aceasta urma să fie dobândită potrivii unei legi ulterioare constituției.

În ceea ce privește puterile statului se consacra că acestea erau exercitate de către reprezentanții națiunii.

Puterea legislativă era exercitată de rege împreună cu reprezen­tanța națională formată din două camere: Adunarea Deputaților și Se­natul.

Sistemul electoral consacra pentru prima dată votul egal, direct, secret și obliga­toriu și se renunța la orice sistem cenzitar. Ambele ca­mere erau alese pe baza votului egal, direct și secret, dar Senatul cuprindea și membri de drept, numiți pe viață de către rege, fie din rândul foștilor demnitari ai statului, fie din rândul personalităților reli­gioase.

Puterea executivă aparținea regelui și o exercita prin Guvern. Consiliul legislativ avea rolul de a sistematiza legislația existentă.

Puterea judecătorească – sistemul instanțelor fiind organizat pe grade de juris­dicție, la vârf se situa Înalta Curte de Casație. Constituția face expres referire la controlul de constituționalitate, încredințând această funcție Curții de Casație.

Pentru prima dată, constituția face referire la organizarea contenciosului admi­nistrativ – controlul actelor administrative.

Un capitol important este cel privind drepturile și libertățile fundamentale. Astfel, constituția consacra egalitatea între cetățeni fără deosebire de naționalitate, avere și alte asemenea criterii.

6. Constituția din 1938

Premisele istorice ale adoptării acestei constituții sunt exprimate de noile orientări politice intervenite în România după 1935.

Cel mai important aspect politic îl reprezintă instaurarea la 10 februarie 1938 a dictaturii personale a regelui Carol al II‑lea. Acest eve­niment a însemnat și o transformare radicală a democratismului tradi­țional instaurat în baza constituției din 1923, în sensul că regimul politic existent în acel moment a impus renunțarea la unele drepturi și libertăți fundamentale, a consacrat puterea politică la nivelul instituției șefului de stat, a limitat prerogativele Parlamentului și, practic, s‑a eliminat din viața statală pluralismul politic, limitându‑se activitatea partidelor politice.

Expresia juridică constituțională a regimul politic instaurat a reprezentat‑o constituția adoptată la 28 februarie 1938 din inițiativa regelui Carol al II‑lea.

Acest document constituțional cuprindea 100 de articole gru­pate în 8 titluri.

Puterile statului erau coordonate de către rege, care avea atribuții sporite, aproape discreționare. Astfel, regele avea putere legislativă, fiind abilitat să emită decrete cu putere de lege, care nu erau supuse controlului parlamentar.

Puterea executivă era încredințată regelui, care o exercita prin Guvern.

Totodată, regele avea și importante atribuții statale, respectiv: era comandantul armatei, numea și revoca miniștri, putea dizolva par­lamentul, avea dreptul de grațiere a pedepselor.

Parlamentul avea o structură bicamerală. Desemnarea deputaților se realiza prin vot secret, obligatoriu și exprimat prin scrutin uninominal, dar cu anumite limitări, în sensul că trebuia să reprezinte alegătorii după profesiunea lor.

Durata mandatului pentru deputați era de 6 ani.

Senatul era compus din membri aleși și membri numiți, respec­tiv senatori de drept. Durata mandatului era de 9 ani.

Puterea judecătorească era exercitată de către Curtea de Casație și Justiție și cele­lalte instanțe judecătorești. Constituția consacra prin­cipiul legalității privind organi­zarea instanțelor judecătorești și faptul că se conferea puterii judecătorești, potrivit legii speciale, funcția de a contro­la actele administrative, respectiv de a exercita atri­buții de contencios administrativ.

Constituția din 1938 cuprindea și reglementări de principiu pri­vind puterile statale, respectiv națiunea putea să‑și exercite atribuțiile numai prin reprezentare.

Puterea legislativă era exercitată de către rege și parlament. De asemenea, erau consacrate principalele caractere și atribute ale statului român, respectiv: statul național unitar și indivizibil și inalienabilitatea teritoriului.

Drepturile fundamentale erau reglementate restrictiv în raport cu dispozițiile Constituției din 1923. Erau consacrate drepturi precum:

Tot astfel, erau consacrate și alte drepturi care puteau fi limitate dacă prin exercitarea lor se considera că se aducea atingere principiilor ideologice impuse de dictatura personală a regelui Carol al II‑lea.

Dreptul de proprietate era de asemenea reglementat, în sensul că proprietatea, de orice natură, precum și creanțele asupra particularilor și asupra statului erau considerate inviolabile și garantate. Existau dispoziții în legătură cu procedura de expropriere, nu­mai pentru cazuri de utilitate publică și după o dreaptă și prealabilă despăgubire. Era interzisă pedeapsa confiscării averilor, cu excepția unor cazuri expres prevăzute de lege.

Constituția din 1938 a fost suspendată în septembrie 1940, mo­ment în care sunt reduse prerogativele regale și este învestit cu puteri depline în stat președintele Con­siliului de Miniștri.

7. Acte constituționale adoptate în perioada 1944‑-1948

Această perioadă este caracterizată printr‑o puternică stabili­tate socială și econo­mică, de orientări politice fundamentale și, practic, de inexistența unui sistem constituțional în sensul tradițional al conceptului.

Au fost adoptate totuși acte juridice normative prin care se reglementau instau­rarea și exercitarea puterii în stat, precum și dreptu­ri fundamentale ale cetățenilor. Aceste acte juridice pot fi considerate acte normative cu valoare constituțională:

1. Decretul nr. 1626 din 1944 – privind drepturile românilor în conformitate cu dispozițiile Constituției din 1866 și modificările Cons­tituției din 28 martie 1923. Prin acest act constituțional se repune în vigoare Constituția din 1923, existând însă și unele limitări.

Se stabilește reorganizarea reprezentanței naționale și, până în momentul consti­tuirii viitorului parlament, puterea legislativă era exercitată de către rege la propu­nerea Consiliului de Miniștri. Puterea judecătorească era realizată de către instanțele tradiționale, dar se desființa juriul. Acest act constituțional este important și pentru faptul că se revine la principiile democrației tradiționale constituționale, în special prin recunoașterea pluralismului politic, a unor drepturi fundamentale și se creează premisele reafirmării principiului separației puterilor în stat.

2. Decretul nr. 1849 din 1944

Prin acest act normativ s‑a dispus înființarea unor tribunale speciale pentru judecarea criminalilor de război. Totodată, s‑au instituit măsuri excepționale, respectiv a fost reintrodusă pedeapsa cu moartea și pedeapsa confiscării averilor. Acest act constituțional a avut o influență negativă, deoarece a permis puterii politice să creeze numeroase abuzuri.

3. Legea nr. 86 din 1945 pentru statutul minorităților naționale

Cu toate limitările sale, acest act normativ cu valoare constitu­țională a reprezentat un moment de progres pentru afirmarea drep­turilor specifice unor categorii sociale. În acest sens, se consacra egalitatea cetățenilor, indiferent de naționalitate, fapt ce reprezintă un veritabil principiu constituțional. Se garanta folosirea liberă a limbii materne și libertatea cultelor religioase, recu­nos­cute de stat. Totodată, se interzicea cercetarea originii etnice cu scopul de a stabili situația juridică a unei persoane.

4. Legea nr. 187 din 23 martie 1945

Prin acest act normativ s‑a realizat reforma agrară și au fost impuse noi reguli pri­vind proprietatea funciară, punându‑se bazele viitoarei proprietăți funciare de grup. Actul normativ a stabilit reguli privind exproprierea. În acest sens, terenurile puteau fi expropriate de către autoritățile administrative, fără nicio despăgubire, dacă acestea aparțineau persoanelor considerate a fi colaboratori ai armatei și puterii germane, dezertori sau criminali de război. Proprietatea privată asupra terenurilor era limitată la 50 ha, iar suprafețele care depășeau această cifră puteau fi expropriate. Au fost stabilite reguli privind împroprietărirea persoanelor fără pământ.

5. Decretul nr. 2218 din 13 iulie 1946

Este un act normativ deosebit de important, deoarece cuprinde dispoziții privind reorganizarea reprezentanței naționale. Totodată, se aduc modificări la unele dispo­ziții ale Constituției din 1923. Astfel, reprezentanța națională se reorganiza într‑o singură cameră, respectiv Adunarea Deputaților. Puterea legislativă urma să fie exercitată de către rege și re­prezentanța națională. Se menține principiul separației puterilor în stat și sunt perfec­ționate formele de executare a puterii executive și legislative. Prin acest act normativ, dar și prin Legea nr. 560/1946, sunt stabilite reguli privind exercitarea drepturilor electorale. Astfel, era consacrat votul universal, egal, direct și secret, iar femeile aveau drept de vot. Se stabilea și procedura electorală.

6. Legea nr. 363 din 30 decembrie 1947

Este, de asemenea, un important act cu valoare constituțională prin care au fost aduse importante modificări ale formei de guvern­ământ, regimului politic. Se abrogă Constituțiile din 1866 și 1923. Se stabilește ca formă de stat pentru România republica popu­lară și este abrogată monarhia. Puterea legislativă urma să fie exercitată de către Adunarea Deputaților, organ unicameral. Se creează prezidiul Republicii Populare Române, organ care exercită puterea executivă, dar și atribuțiile instituției șefului de stat.

Acest act constituțional practic înlătură principiul separației puterilor în stat, deoarece creează raporturi de subordonare ale auto­rităților statului față de prezidiul Republicii Populare Române, acesta fiind organul suprem statal.

8. Constituțiile române din 1948, 1952 și 1965

În acest interval de timp au fost adoptate trei constituții, respectiv: Constituția României din 13 aprilie 1948, Constituția României din 24 septembrie 1952 și Constituția României din 21 august 1965. Fiecare din aceste constituții a fost modificată prin legi, de către Parlament. Trăsăturile generale ale realității constituționale a statului ro­mân în această perioadă sunt orientate înspre afirmarea din ce în ce mai puternică a rolului condu­cător al unui singur partid, renunțarea la principiile tradiționale ale democrației consti­­tuționale, cum ar fi: pluralismul politic și instituțional, principiul separației puterilor în stat, precum și garantarea unor drepturi fundamentale, cum ar fi dreptul la proprietate.

Constituțiile mai sus amintite consacrau caractere și atribute esențiale ale statului român, respectiv stat unitar, suveran, indepen­dent, precum și indivizibilitatea teritoriului. Puterea legislativă era exercitată de către reprezentanța națio­nală organizată unica­meral, respectiv Marea Adunare Națională. Puterea executivă subordonată celei legislative și instituției șefu­lui de stat era exercitată de către Consiliul de Miniștri, precum și de autoritățile administrative centrale și locale, organizate tot în baza subordonării politice a statului.

Prin Constituția din 1965 se instituie un regim ideologic unic și se impune principiul centralismului în organizarea și funcționarea autorităților statale. Activitatea economico‑socială a statului este organizată în baza principiului planificării, desființându‑se practic, după 1952, proprietatea privată în domeniul economic. Se renunță la regula valorii și la principiile concurențiale. Proprietatea este ierarhizată juridic, pe primul plan este proprietatea de stat, urmând proprietatea cooperatistă și pe ultimul loc, ca importanță juridică, pro­prietatea personală, care este limitată în ceea ce privește conținutul său.

Constituțiile se refereau la drepturi și libertăți fundamentale, dar acestea puteau fi restrânse oricând discreționar de către stat, iar exercitarea lor era orientată înspre valorile ideologice acceptate. Autonomia organelor administrației locale era mult limitată datorită organizării în baza centralismului și a unei subordonări stricte.

9. Acte constituționale adoptate în perioada 22 decembrie 1989 ‑ 8 decembrie 1991

Ca urmare a transformărilor politice, economice și sociale radicale intervenite după decembrie 1989, în sistemul constituțional român se produc transformări de esență. Sub aspectul trăsăturilor generale, în perioada amintită, Constituția României din 1965 continuă să fie în vigoare, dar cu limitări și reinterpretări determinate de noile condiții politice. Sunt consacrate politic și juridic noi principii constituționale, respectiv: separația puterilor, pluralismul politic, statul de drept, principiul democrației, inviolabilitatea drepturilor fundamentale ale omului, forme democratice de exercitare a puterii, inclusiv prin referendum, răspunderea și revocabilitatea celor care ocupă funcții de guvernare.

Decretul Lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 privind constituirea, organiza­rea și funcționarea Consiliului Frontului Salvării Naționale

Prin acest act normativ cu valoare constituțională s‑au stabilit următoarele:

Decretul Lege nr. 8 din 31 decembrie 1989

Prin acest act constituțional s‑au stabilit principiile de bază ale organizării și funcționării partidelor politice, după cum urmează:

Decretul Lege nr. 81 din 9 februarie 1990

Acest act normativ cu valoare constituțională a fost adoptat ca urmare a transfor­mării F.S.N. în formațiune politică.

S‑-a format Consiliul Provizoriu de Uniune Națională, format din 1/2 membri ai F.S.N. și s‑au organizat Consilii locale ale C.P.U.N.

Potrivit Decretului Lege nr. 82/1990 s‑a stabilit componența C.P.U.N., aceasta exercitând atribuțiile parlamentului.

Activitatea operativă era asigurată de către biroul executiv al C.P.U.N. și de către comisiile de specialitate.

Președintele C.P.U.N. îndeplinea atribuțiile șefului de stat.

Decretul Lege nr. 92 din 14 martie 1990

Este un important act normativ constituțional prin care au fost puse bazele sistemului constituțional actual al României. Principalele dispoziții normative se referă la organizarea puterii legislative și executive, după cum urmează:

10. Conținutul normativ al Constituției din 1991

Conținutul normativ al Constituției este structurat, din punct de vedere juridic, în 156 de articole, care sunt grupate în 8 titluri, unele titluri având capitole și secțiuni.

Primul titlu, denumit „Principii generale”, cuprinde norme referitoare la structura unitară a statului, la forma republicană de guvern­ământ. Tot în acest titlu există dispoziții prin care se recunoaște și ga­rantează dreptul persoanelor aparținând minorităților naționale la păs­trarea, dezvoltarea și exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase. În același timp este stabilită obligația statului român de a sprijini întărirea legăturii cu românii din afara frontie­relor țării și de a acționa pentru păstrarea, dezvoltarea și exprimarea iden­tității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase, desigur, cu respecta­rea legislației statului ai cărui cetățeni sunt. De asemenea, în acest titlu există dispoziții privitoare la partidele politice și la sindicate, patronate și asociații profesionale, la dobândirea și pierderea cetățeniei române, la simbolurile naționale, la limba oficială în stat – care este limba română, la capitala țării.

Cel de‑al doilea titlu este denumit „Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamen­tale”. El este structurat în patru capitole. În capitolul I, purtând denumirea „Dispoziții comune”, sunt stabilite principii constituționale aplicabile domeniului drepturilor și libertăților. În capitolul II, „Drepturile și libertățile fundamentale”, sunt consacrate invio­labilitățile, drepturile și libertățile social‑economice și culturale, drepturile exclu­siv politice, drepturile și libertățile social‑politice, drepturile garanții. În capi­tolul III sunt stabilite îndatoririle fundamentale, iar în capitolul IV este reglementată instituția Avocatului Poporului, ca un garant al drepturilor și libertăților cetățenești.

Titlul III, denumit „Autoritățile publice”, este structurat pe capitole, iar unele capitole au și secțiuni. Sunt reglementate dispoziții privitoare la Parlament, Președintele României, Guvern, raporturile Parlamentului cu Guvernul, administrația publică, autoritatea judecătorească.

Titlul V, „Curtea Constituțională”, reglementează controlul constituționalității, titlul VI, „Integrarea euroatlantică”, reglementează integrarea în Uniunea Europeană, aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord, titlul VII, „Revizuirea constituției”, reglementează inițiativa revizuirii, procedura și limitele sale, conturând de altfel, caracterul rigid al Constituției, iar titlul VIII, „Dispoziții finale și tranzitorii”, cuprinde re­gulile referitoare la intrarea în vigoare a Constituției, conflictul tempo­ral de legi, instituțiile existente și cele viitoare.

11. Modificări aduse conținutului normativ al Constituției României ca urmare a Legii de revizuire din anul 2003

Din momentul adoptării până în prezent, Constituția României a fost revizuită o singură dată, și anume prin Legea de revizuire nr. 429/2003. Legea de revizuire a fost aprobată prin referendumul național din 18‑19 octombrie 2003 și a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, prin publicare în Monitorul Oficial. Ca urmare a acestei legi, structura Constituției s‑a schimbat, legea fundamentală fiind republicată și articolele fiind renumerotate.

Principalele modificări aduse legii fundamentale prin Legea de revizuire din anul 2003 sunt următoarele:

Bibliografie

• A. Banciu, Istoria Constituțională a României. Deziderate Naționale și Realități Sociale, Ed. Lumina Lex, București, 2001
• B. Constant, Despre Libertate. La Antici și la Moderni, Ed. Institutul European, Iași, 1996
• C. Dissescu, Drept constituțional, ed. III, Ed. Socec, București, 1915
• C. Ionescu, Drept constituțional și instituții politice – sistemul constituțional românesc, vol. II, Ed. Lumina Lex, București, 1997
• C. Ionescu, Regimul Politic în România, Ed. All Beck, București, 2002
• I. Deleanu, Drept constituțional și instituții politice, vol. II, Ed. Europa Nova, București, 1996
• I. Deleanu, Drepturile subiective și abuzul de drept, Ed. Dacia, Cluj‑Napoca, 1988
• I. Deleanu, Instituții și proceduri constituționale, Ed. C.H. Beck, București, 2006
• I. Deleanu, Justiție constituțională, Ed. Lumina Lex, București, 1994
• I. Muraru, Drept constituțional și instituții politice, Ed. Actami, București, 1995
• I. Muraru, Drept constituțional și instituții politice, vol. I, Ed. Proarcadia, București, 1993
• I. Muraru, E.‑S. Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, Ed. C.H. Beck, București, 2011
• M. Andreescu, Monarhia constituțională și republica la români. Aspecte consti­tuționale, în Rev. Restituiri nr. 4/2012
• T. Drăganu, Tratat elementar de Drept Constituțional, Ed. Lumina Lex, București, 2001