Poezii

 

Otrava ispitei

(Deșertăciunea voluptății)

(Căderea Primului Om: Adam și Eva)

Cu plângere am venit pe pământ

Și (acum!!!),  - bătaia inimii mamei,

Suspină-n tremurul meu dintâi.

Ca o înțepătură de viperă

Al cărei venin

Nu-l poate birui sângele,

Așa au primit Eva și Adam

Otrava din hrana neascultării;

Încât toată Grădina Paradisului

n-a izbutit să-i ascundă

de mânia lui Dumnezeu.

Și toată Creația

S-a înspăimântat

La arătarea lor.

Că se lipsiseră

De veșmântul Luminii.

Și  a îmbrăcat cu „pământ”,-

Domnul goliciunea Evei,

Smerind-a… „la a se sfii

și a se rușina de sine însuși”.

 

SUNT?

Sunt un râu care suferă

Sunt un om cu multe cicatrici invizibile

Sunt un fir de iarbă care cântă nemurirea

Sunt o stare care vrea să fie stea,

Sunt sau nu sunt ?!

Sunt un dar a lui Dumnezeu,

Ca un fir de grâu

În adierea vântului

Sunt un gând a lui Eminescu.

Sunt în sud-estul Europei

Un cuvânt spus de mama

În noaptea de Înviere.

 

Eshatologie iminentă

(În amintirea părintelui, Constantin Leonte)

În dimineața aceea

Roua nu a mai

Botezat orașul.

S-a închis Cerul -

Și, peste cetate

S-a prăvălit întunericul

Ca stânca la ușa Mormântului.

Necredința a înfășurat…

Cu o pânză dintr-un

Alt „giulgiu” mintea

Neamului creștinesc,

Glasul celui ce strigă

În pustie a răgușit

Și  nu mai are

Cine să-i audă ecoul.

Înălțați inima la Cer

Până când veți auzi

În urechi

Cântul îngerilor.

Și  Cruce să fie

Inima noastră

Fără însemne eretice

Incizate la capete

De mincinoși idoli pământeni.