Folosim cookies de navigare (ce nu pot fi dezactivate) și de analiza a traficului (inactive, dar pot fi activate prin click pe butonul Accept) | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat prin click pe butonul Refuz)

Porunca Iubirii
Biserica şi Neamul.Politica.LumeaNr. vizualizari: 28

Atribute constituţionale ale statului român în context contemporan. Aspecte teologice

Dr. Marius Andreescu
Tags: stat de drept; toleranta; Constitutia;
Atribute constituţionale ale statului român în context contemporan. Aspecte teologice
Judecător – Curtea de Apel Piteşti
    Lector universitar dr. – Universitatea din Piteşti 

 

Prin noţiunea de atribute ale statului se înţelege dimensiunile lui definitorii (astfel cum rezultă din dispoziţiile constituţionale, ca expresie a voinţei politice şi deter­mi­nate de regimul politic) şi, în acelaşi timp, valorile de principiu ale ordinii constituţionale.

Statul de drept, pluralismul, democraţia, societatea civilă, sunt incontestabil valori uni­versale ale gândirii şi practicii politice contemporane şi se regăsesc exprimate nor­mativ şi în Constituţia României, dar şi în documentele internaţionale. Atributele statului configurează calitatea acestuia de subiect de drept constitu­ţional şi definesc puterea, dar şi raporturile complexe dintre stat şi cetăţeni şi celelalte subiecte de drept constituţional.

Atributele statului român reglementate normativ în dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Constituţia României: 1. stat de drept; 2. stat social; 3. stat pluralist; 4. stat democratic.

 I. Stat de drept

Este unul dintre cele mai discutate concepte ale dreptului constituţional şi este indiscutabil legat de trecerea de la dreptul statului la statul dreptului.

În literatura de specialitate s-au afirmat uneori opinii contradictorii, potrivit cărora statul de drept corespunde unei necesităţi antropologice sau că este un mit, un postu­lat şi o axiomă, iar pe de altă parte, statul de drept, este un pleonasm, un nonsens juridic.

Conceptul statului de drept reprezintă o realitate constituţională a cărui fundament se regăseşte în mecanismele exercitării puterii statale, în raporturile dintre putere şi libertatea fiecărui individ al societăţii şi în aplicarea principiului legalităţii la întreaga activitate statală, dar şi la comportamentul fiecărui membru al societăţii.

Statul de drept s-a format şi s-a răspândit în raport cu trei mari modele:

1. Modelul englez „rule of law” se caracterizează prin limitarea puterii monar­hului, iar pe de altă parte, prin conservarea puterii parlamentului, ceea ce în planul dreptului constituţional înseamnă:

a) restrângerea prerogativelor monarhului şi recunoaşterea lor unei puteri consti­tuite prin normele dreptului pozitiv;

b) necesitatea fondării actelor executivului direct sau indirect pe autoritatea Parla­mentului;

c) obligaţia tuturor subiectelor de drept să se supună legii jurisdicţiei.

2. Concepţia germană pune accentul pe necesitatea de a asigura legalitatea în administraţie şi controlul jurisdicţional al acesteia.

3. Concepţia franceză consideră statul de drept ca un stat legal, care proclamă şi apără principiul legalităţii.

În sintagma, stat de drept, sunt implicate două aspecte ale juridicului, aparent contradictorii, dar totuşi complementare: normativitatea şi ideologia.

În planul normativităţii, statul de drept apare ca un principiu structural al Consti­tuţiei alături de alte atribute esenţiale ale statului, materializând valori fundamentale pe care se bazează existenţa societăţii şi a statului.

Din punct de vedere normativ, exigenţele statului de drept se manifestă într-un dublu sens:

- sensul formal – cerinţa ca statul, organele sale să respecte legile, să se subordo­neze strict regulilor juridice care au ca obiect modul de alcătuire a organelor statului, atribuţiile şi funcţiile ce le revin.

- sensul material – cerinţa ca organele statului, exercitându-şi atribuţiile, să res­pecte garanţiile juridice privind exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor,

În planul ideologiei, statul de drept conferă un sistem logic de idei, prin care oamenii îşi reprezintă societatea, statul, în toate manifestările sale şi prin care se conferă legitimitate statului.

Sintagma „stat de drept” nu este un simplu concept logic, ci exprimă o necesitate fundamentală de ordin constituţional potrivit căreia:

a) dreptului îi este indispensabil statul pentru a-i crea normele şi pentru a asigura finalitatea şi eficacitatea normelor juridice.

b) statului îi este indispensabil dreptul pentru a exprima puterea, prin instituirea unui comportament general şi obligatoriu.

În esenţă, statul de drept exprimă o condiţie cu privire la putere, o mişcare de raţionalizare a acesteia, dar şi o nouă concepţie cu privire la drept, la rolul şi funcţiile acestuia.

Profesorul Tudor Drăganu, în lucrarea sa „Introducere în teoria şi practica statului de drept”, propune o interesantă şi cuprinzătoare definiţie acestui concept de drept consti­tuţional: „Statul de drept este considerat acel stat care organizat pe baza principiului separaţiilor puterilor statului, în aplicarea căruia justiţia dobândeşte o reală independenţă şi urmând prin legislaţia sa promovarea drepturilor şi libertăţilor inerente naturii umane, asigură respectarea strictă a reglementărilor sale de către ansamblul organelor lui, în întreaga lor activitate”.

Definiţia redă principalele elemente ale statului de drept – separaţia puterilor, ca realitate a activităţii statale, aplicarea principiului legalităţii în activitatea tuturor organelor statului, respectarea şi garantarea drepturilor fundamentale ale omului.

Tot din această definiţie rezultă trăsăturile de bază ale statului de drept, respectiv:

a) libertăţile persoanei umane reclamă garanţii ale securităţii şi dreptăţii prin primatul dreptului şi în special al Constituţiei.

b) moderarea executării puterii reclamă organizarea şi adaptarea funcţiilor orga­nelor eratice şi un sistem normativ ierarhizat.

 2. Condiţiile statului de drept

În documentul final al Reuniunii de la Copenhaga din 1990 s-a precizat că statul de drept nu înseamnă pur şi simplu o legalitate formală, iar în Carta de la Paris din 1990 statul de drept este prefigurat nu doar în raport cu drepturile omului, ci şi cu democraţia, ca unic sistem de guvernământ.

Din coroborarea principiilor înscrise în documentele internaţionale, precum şi în raport cu doctrina de drept constituţional, considerăm ca fiind condiţii sau caractere ale statului de drept, următoarele:

1. acreditarea unei noi concepţii cu privire la stat, îndeosebi sub următoarele aspecte: natura voluntară sau consensuală a statului, delimitarea statului de societatea civilă, responsabilitatea statului şi a autorităţilor ce îl alcătuiesc şi moderarea constrân­gerii ca mijloc de intervenţie a statului în societate prin forme adecvate şi rezonabile;

2. valorificarea raţiunilor şi mecanismelor principiului separaţiilor puterilor în stat;

3. instaurarea şi aprofundarea unei autentice şi reale democraţii;

4. instituţionalizarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor omului şi cetăţeanului;

5. instaurarea unei ordini juridice coerente şi ierarhizată şi al unui domeniu al legii.

Funcţionalitatea şi coerenţa sistematică a statului de drept trebuie asigurată prin câteva sisteme de reglare, respectiv:

a) controlul politic care se realizează de către Parlament, ca una dintre funcţiile lui esenţiale, prin mijloace instituţionale variate;

b) controlul administrativ care se înfăptuieşte în sistemul organelor administraţiei publice, fie la iniţiativa acestora fie la iniţiativa cetăţenilor;

c) controlul jurisdicţional asupra legalităţii actelor administrative, încredinţat fie instan­ţelor de drept comun fie instanţelor specializate;

d) controlul constituţionalităţii legilor;

e) controlul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale prin intermediul organelor autorităţii şi paterii judecătoreşti;

f) procedura de conciliere şi control, care se realizează prin instituţia „ombudsma­nului” sau Avocatul Poporului;

g) accesul liber la justiţie şi organizarea activităţii de judecată în mai multe grade de jurisdicţie.

În ceea ce priveşte consacrarea statului de drept în Constituţia României, trebuie menţionat că acest lucru se realizează prin numeroase dispoziţii care dau consistenţă acestui concept de drept constituţional, respectiv art. 16 alin. (2), care prevede că nimeni nu este mai presus de lege; art. 15 alin. (2) care proclamă principiul neretro­acti­vităţii legii.

Prevederile se referă la drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetă­ţenilor, la mecanismul separaţiilor puterilor, la pluralism, la organizarea şi funcţio­narea autorităţilor statului, la accesul liber la justiţie şi organizarea controlului parla­mentar, administrativ şi jurisdicţional.

Statul de drept nu reprezintă un stat a cărui esenţa este epuizată prin reglemen­tările constituţionale şi prin alte acte normative, la un moment dat. Statul de drept nu este exclusiv o instituţie a dreptului constituţional, ci trebuie să devină o realitate, regăsită la nivelul conduitei fiecărui subiect de drept, fie el organ al statului sau simplu cetăţean. Aceasta înseamnă şi presupune un proces evolutiv complex la care să participe toate structurile societăţii şi în acelaşi timp un proces de perfecţio­nare în plan ideologic şi moral cu scopul perfecţionării activităţii organelor statului şi instaurarea efectivă a principiului legalităţii, formarea unui comportament civic în spiritul respectării legii şi a valorilor fundamentale ale democratismului.

Constituţia României stabileşte, în conţinutul său normativ, şi principalele garanţii ale statului de drept:

a) regimul constituţional, adică stabilirea în Constituţie a principiilor fundamen­tale de organizare şi activitate a celor trei puteri. Stabilirea regimului juridic aplicat revizuirii Constituţiei;

b) legitimitatea populară directă sau indirectă a organelor statului şi autorităţilor publice;

c) asigurarea supremaţiei Constituţiei printr-un control politic sau jurisdicţional, ca şi asigurarea supremaţiei legii, faţă de celelalte acte normative;

d) exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale să nu poată fi restrânsă decât temporar, numai în situaţii expres determinate, proporţional cu împrejurarea care justifică restrângerea şi fără a se suprima însuşi dreptul sau libertatea fundamentală;

e) independenţa şi imparţialitatea justiţiei. Astfel, art. 21 alin. (2) din Constituţia României stipulează că nicio lege nu poate îngrădi accesul liber la justiţie a unei persoane, pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi intereselor legitime.

3. Stat social

Statul român, precizează art. 1 alin. (3) din Constituţia României, este un stat social, ceea ce semnifică implicarea statului în domeniul social şi economic.

În concepţia tradiţională, esenţa democraţiei o reprezintă libertatea şi implicit limi­tarea intervenţiei statului în viaţa societăţii. Cu toate acestea, libertatea econo­mică şi socială reprezintă simple deziderate, fără un suport material, fără elaborarea unei strategii globale de dezvoltare şi de urmărire a programului elaborat.

De aceea, conceptul constituţional de stat social nu contrazice, ci susţine demo­craţia prin prisma realizării interesului general care trebuie evaluat ca scop fun­damental al serviciilor publice, respectiv: asigurarea unui nivel de trai decent pentru toţi locuitorii, asigurarea sănătăţii populaţiei, dezvoltarea sistemului de instrucţie şi educare, a culturii, protecţia mediului etc.

Doctrina constituţională şi politologia au subliniat faptul că nu este de preferat nici intervenţia masivă a statului în economie şi în viaţa socială, fapt care duce la etatizarea societăţii, dar nici o poziţie pasivă a statului faţă de problematica şi reali­zarea interesului general social.

Esenţa problemei constă nu în repudierea rolului statului sau în amplificarea acestui rol, ci în stabilirea gradului de intervenţie etatică, precum şi a formelor con­crete de intervenţie adecvate fiecărei etape de dezvoltare a societăţii.

În conformitate cu dispoziţiile constituţionale, statul român trebuie să asigure:

a) libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, valorificarea tuturor facto­rilor productivi;

b) exploatarea resurselor naturale în concordanţă cu interesul naţional;

c) refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător şi menţinerea echilibrului ecologic;

d) crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii;

e) protejarea intereselor naţionale în activitatea economica şi financiară, valutară;

f) stimularea cercetării ştiinţifice.

 4 . Stat pluralist

Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Constituţia României, pluralismul în socie­tatea românească este o garanţie a democraţiei constituţionale.

În sens comun, prin pluralism se înţelege o multitudine de factori echivalenţi, care nu pot fi reduşi la unitate.

Totodată, pluralismul gnoseologic sau pragmatismul afirmă că adevărul este numai ceea ce îi este util individului, iar persoana umană este categoria supremă, în consecinţă, se admite că puterea este un rău inevitabil şi de aceea trebuie promovate măsuri pentru protecţia persoanei în faţa puterii statale, respectiv garantarea constitu­ţională a drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi instituţionalizarea unor structuri de limitare a puterii.

De asemenea, pluralismul trebuie înţeles în strânsă legătură cu conceptul democraţiei.

Prin această corelaţie, democraţia este relativizată deoarece ea pune pe picior de egalitate, sub aspect valoric, opiniile majoritare, cât şi cele contrare sau minoritare. În acest sens, se afirmă că pluralismul este opusul totalitarismului, dacă se îndeplinesc două condiţii:

a) opiniile, conceptele, atitudinile să fie licite, să nu contravină democraţiei consti­tuţionale;

b) să se respecte regula majorităţii în adoptarea deciziilor.

Exemplu: potrivit dispoziţiilor art. 40 alin. (2) din Constituţia României, partidele sau organizaţiile, care prin scopurile, ori prin activitatea lor militează împotriva pluralismului politic, a principiului statului de drept, ori a suveranităţii, a integrităţii, sau a independenţei României sunt neconstituţionale.

Principiul pluralismului este opus unicităţii exercitării puterii exprimată în consa­crarea rolului conducător în societate a partidului.

De aceea, într-o societate compozită şi concurenţială, pluralismul insti­tu­ţional este logic şi necesar.

Din cele afirmate mai sus rezultă că noţiunea de pluralism priveşte multiple aspecte ale existenţei sociale, respectiv, pluralismul politic, pluralismul instituţional, pluralismul funcţional al organelor statului, pluralismul ideologic şi nu în cele din urmă pluralismul social, ca bază pentru toate celelalte forme de manifestare a plura­lismului. În nicio împrejurare acest principiu constituţional nu este opus unităţii statului român, indivizibilităţii statale şi teritoriale, principiului naţionalismului.

Pluralismul se regăseşte în toate aceste caractere ale statului, fără a le nega, ci, dim­po­trivă, le conferă adevărata existenţă şi funcţionalitate democratică.

Pluralismul instituţional se reflectă în următoarele categorii de instituţii reglemen­tate de Constituţia României:

a) populare – sufragiul universal şi referendumul, organizarea sindicală şi grupu­rile neguvernamentale;

b) politice – partidele şi formaţiunile politice;

c) deliberative – Parlamentul;

d) executive – Guvernul şi structura administraţiei publice;

e) jurisdicţionale – instanţele de judecată de drept comun şi speciale.

 5. Stat democratic

Democraţia reprezintă o forma de perfecţiune morală şi dimensionează atât organizarea cât şi funcţionarea puterii pentru a o umaniza, cât şi modul de viaţă al cetăţenilor pentru al modera.

Cea mai succintă, dar şi valoroasă definiţie constituţională a democraţiei este redată de art. 2 din Constituţia Franţei, care proclama guvernarea poporului prin popor şi pentru popor.

Democraţia este un concept şi un fenomen integrator, cumulând valori morale, politice, şi juridice ale societăţii, într-un context social istoric determinat şi care, în esenţă, exprimă cerinţa ca exercitarea puterii să se realizeze numai în raport cu inte­resul social al deţinătorului puterii, respectiv, poporul.

Principalele dimensiuni constituţionale ale democraţiei sunt:

a) exercitarea suveranităţii de către popor;

b) asigurarea participării poporului la rezolvarea treburilor publice, prin: sufragiu universal, iniţiativă legislativă, referendum, precum şi existenţa unui organ legiuitor, autentic şi reprezentativ;

c) partajarea prerogativelor autorităţilor publice, colaborarea şi controlul reciproc;

d) descentralizarea administrativă;

e) pluralismul social, instituţional, politic şi ideologic;

f) aplicarea principiului majorităţii în activitatea deliberativă a organelor colegiale;

g) consacrarea şi garantarea constituţională a drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Constituţia României, statul român este şi demo­cratic. Acest principiu este exprimat şi concretizat şi de alte dispoziţii consti­tuţionale, respectiv:

- art. 2 alin. (1) suveranitatea naţională aparţine poporului;

- art. 61 alin. (1) parlamentul este organul reprezentativ al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării;

- art. 90, poporul îşi exprimă prin referendum voinţa sa cu privire la problemele de interes naţional;

- art. 74 alin. (1) şi art. 150 se referă la iniţiativa populară cu privire la propunerea unui proiect de lege şi la revizuirea Constituţiei;

- art. 8 alin. (1) proclamă principiul pluralismului ca o condiţie şi o garanţie a demo­craţiei constituţionale;

- drepturile şi libertăţile fundamentale sunt consacrate şi garantate în titlul al doilea al Constituţiei României.

 

 6. Realităţi contemporane ale unor atribuţii ale statului român

               Succinta prezentare a unor aspecte din doctrina juridică privind atributele Statului Român o considerăm necesară pentru an sublinia că Legea fundamentală a statului le consacră însă fără a fi exclusiv rezultatul voinţa legiuitorului constituant. Este demn de subliniat faptul că atributele şi caracterele Statului Român reprezintă realităţi care s-au impus legiuitorului în perspectiva evoluţiei istorice a poporului român, a eforturilor pentru progres şi democraţie, pentru respectarea identităţii naţionale şi nu în ultimul rând pentru consacrarea unor valori pe care le considerăm a fi definitorii în legătură cu existenţa poporului român cum ar fi: credinţa ortodoxă, dorinţa de a-şi organiza existenţa prin asumarea valorilor morale fundamentale de adevăr, bine echitate, jertfa istorică pentru păstrarea în decursul timpului a identităţii naţionale şi integrităţii statale şi nu în ultimul rând acceptarea supremaţiei legii şi a dorinţei mărturisite, în funcţie de contextul istoric că cei care guvernează să respecte şi să garanteze drepturile inalienabile şi imuabile consacrate în prezent în Constituţie.

Un al doilea motiv pentru care am recurs la o sumară prezentare doctrinară a unora dintre atributele constituţionale ale statului Român, constă în încercarea de a realiza o comparaţie între idealul constituţional regăsit în normele şi principiile Legii fundamentale iar pe de altă parte, realităţile contemporane ale Statului Român. Este cunoscut faptul că norma juridică, inclusiv reglementările unei Constituţii democratice reprezintă un ideal, o formă abstractă, conceptuală în baza căreia se realizează ceea ce se numeşte ordinea de drept. Există, însă, întotdeauna o anumită discrepanţă, dacă nu chiar şi contradicţie între ceea ce juriştii numesc ordinea de drept, instaurată în special prin lege şi jurisprudenţă, iar pe de altă parte ordinea socială sau realităţile sociale ce nu pot fi subsumate abstract unei ordini juridice.

Este evident că societatea contemporană se construieşte prin supremaţia ordinii juridice iar starea socială prezentă a omului, deosebită faţă de starea naturală este cea ce noi numeam în alte studii „starea juridică”, ce caracterizează existenţa contemporană şi o diferenţiază faţă de starea naturală, în sensul acceptat de doctrina contractului social: existenţa naturală este ca o stare existenţială în care omul se manifestă nu atât ca fiinţă socială cât mai mult ca persoană în individualitatea sa prin dimensiunea sa spirituală şi ca titular a drepturilor naturale, independente faţă de voinţa legiuitorului de la un moment istoric determinat.

Este bine pentru orice stat democratic să există întotdeauna o relaţie dialectică progresivă între ordinea de drept şi ordinea socială, astfel încât cea din urmă să o condiţioneze întotdeauna pe prima, iar ordinea de drept să reflecte în mod corespunzător şi adecvat cerinţele existenţei sociale, să le influenţeze în sensul garantării progresului social.

Mai înainte de a încerca o astfel de comparaţie, între idealul specific ordinii de drept iar pe de altă parte, realitatea atributelor constituţionale ale Statului Român, considerăm că este bine să reamintim trei reglementări constituţionale, în raport de care se poate realiza o astfel de analiză.

Reproducem în acest context dispoziţiile art.1 din Constituţia României care denumirea marginală „Statul Român”: „România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil (alin.1); forma de guvernământ a statului este Republica (alin.2); România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democrate ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate (alin.3); statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor (legislativă, executivă şi judecătorească) în cadrul democraţiei constituţionale (alin.4); în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei şi a legilor este obligatorie (alin.56)”.

Am reprodus aceste dispoziţii constituţionale pentru a sublinia două aspecte: în primul rând caracterul imperativ şi suprem al normei constituţionale pentru orice subiect de drept, intern sau extern şi în al doilea rând importanţa valorilor existenţiale ale poporului român pentru întreaga edificare a ordinii de drept.

Nu dorim să intrăm într-o analiză amănunţită, dar amintim că de multe ori, în exercitarea atribuţiilor ce le revin, guvernanţii, constituiţi după caz, în puterea legislativă sau executivă, uită sau nu înţeleg că întreaga ordine juridică trebuie realizată în aşa fel încât să se afirme şi să se garanteze demnitatea omului, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, dezvoltarea neîngrădită a omului ca persoană liberă şi nu ca simplu element într-o structură socială pe care de multe ori, guvernanţii o consideră ca un obiect al actului de guvernare şi nu ca o realitate socială complexă, afirmarea dreptăţii şi a pluralismului, toate acestea în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi a idealurilor revoluţionare.

Ne oprim asupra conceptelor constituţionale de „demnitate umană” şi asupra aceluia de „tradiţii democratice” care sunt cuprinse în norma constituţională.

Desigur, se poate realiza o amplă discuţie din perspective multiple, filozofice, juridice şi nu în ultimul rând, teologice, asupra demnităţii omului. Spaţiul nu ne permite o astfel de analiză, dar ne referim la o cerinţă a doctrinei morale elaborată de către Kant şi care are la bază, printre altele, perceptul potrivit căruia: „omul niciodată nu trebuie să fie considerat ca mijloc, ci întotdeauna ca scop” (critica raţiunii practice, 2011, Editura IRI, Bucureşti 2011, pagina 36). Respectarea acestui comandament moral, uneori greu de înfăptuit este esenţa consacrării şi respectării demnităţii omului în toată complexitatea sa existenţială, atât în relaţiile intersociale cât şi în relaţiile cu de statul. Este bine să amintim aici şi caracterizarea pe care marele teolog român, Preot profesor dr. Dumitru Stăniloae o făcea fiinţei umane: ”omul este taină şi lumină, este o taină a luminii” . Prin urmare, problematica demnităţii omului este infinită din punct de vedere conceptual şi ca stare definitorie pentru persoana umană făcând diferenţa între persoană şi considerarea omului ca individ sau ca mijloc.

Reţinem şi referirea normei constituţionale la tradiţiile democratice ale poporului român şi la valorile fundamentele de dreptate şi pluralism politic. Supremaţia dispoziţiilor Legii fundamentale, obligă orice autoritate statală să interpreteze, să analizeze şi să decidă în raport cu tradiţiile democratice şi celelalte valori supreme existenţiale afirmate istoric ale poporului român.

În practica guvernării contemporane care include şi practica legislativă se observă cu uşurinţă că decizia politică şi legislativă este de cele mai multe ori motivată pe comandamentele unei ordini juridice exterioare statului, în mod deosebit a dreptului Uniunii Europene, şi foarte puţin şi chiar deloc în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului, aşa cum obligă Constituţia. Această situaţie îşi are explicaţia în ceea ce se numeşte astăzi „epoca globalizării”. Numai că rămânând cu preponderenţă sau exclusiv în acest cadru, actul de guvernare este formal iar legea exprimă şi am putea spune noi, copiază norme şi comandamente impuse de structuri suprastatale internaţionale şi exterioare statului român. Nu încercăm să minimalizăm importanţa şi efectele internaţionalizării existenţei statale şi sociale. Considerăm că există totuşi o ordine de prioritate în acest raport dialectic în sensul că identitatea naţională exprimată prin tradiţii şi valori specifice şi prin forţa creativă a poporului român, trebuie să aibă prioritate în raport cu expresia abstractă a unei norme juridice internaţionale sau a unor comandament politic extern. Multe state din sistemul Uniunii Europene procedează în acest fel şi consideră că prioritatea dreptului Uniunii Europene este explicată şi legitimată nu prin ea însăşi ci prin supremaţia Constituţiei fiecărui stat.

Ignorarea tradiţiilor şi valorilor democratice duce la subordonarea excesivă a persoanei faţă de stat şi la rezolvări politice şi juridice, formale, neadecvate realităţilor sociale existente. Ce este mai grav constă în faptul că omul devine un simplu element structural a unui sistem exterior fiinţei sale pe care nu îl poate controla iar persoana umană îşi pierde din conţinutul atribuţiilor sale fundamentale şi anume personalitatea şi libertatea.

Apreciem că baza existenţială a întregului sistem valoric ce poate fi considerat a reprezenta tradiţii democratice regăsite pe parcursul evoluţiei istorice a poporului român este dată de credinţa ortodoxă, mărturisită şi manifestată inclusiv prin jertfa de sine şi biserica ortodoxă ca locaş în care orice român în decursul istoriei s-a regăsit pe sine în comuniune de iubire cu Dumnezeu şi cu toţi oamenii. Este o credinţă care nu se bazează ca în cultele protestante pe elaborări sau formulări doctrinare abstracte, ci pe trăiri vii a comuniunii de iubire prin dogmele ortodoxe cu Dumnezeu. Poporul român a ştiut în decursul timpului să facă această diferenţă, pe care, de multe ori, în contextul unei accentuate secularizări a societăţii contemporane nu se mai realizează între „a discuta despre Dumnezeu, iar pe de altă parte a discuta cu Dumnezeu”.

În existenţa sa tradiţională valorică, poporul român a ştiut şi a avut conştiinţa faptul că prin rugăciune şi ataşamentul faţă de biserică, discută în fapt cu Dumnezeu.

Statul de drept ca şi concept teoretic doctrinar şi, în acelaşi timp, ca realitate socială este incontestabil baza constituţionalismului democratic modern. Există totuşi, un paradox remarcat de unui teoreticieni şi care rezultă din însăşi esenţa realităţii existenţei statale în această dimensiune. Baza existenţială a statului de drept şi în acelaşi timp baza constituţională a democraţiei sociale contemporane este evident respectarea şi garantarea supremaţiei legii şi în mod deosebit a Constituţiei. Acest imperativ generează obligaţii juridice, în mod deosebit pentru autorităţile statului dar şi pentru orice alt subiect de drept public sau privat. Este vorba în primul rând de obligaţia de a se supune legii, de a-şi manifesta întreaga conduită, după caz atribuţiile instituţiilor statale sau în comportamentul civic al cetăţenilor în raport cu legea.

Paradoxul constă în aceea că autorul legii, adică statul, este obligat să se supună în toată activitatea sa propriului său produs. Altfel spus, statul este creatorul legii dar, în mod paradoxal el nu poate avea o conduită discreţionară ci trebuie să respecte propria sa lege. Din nefericire, o astfel de obligaţie constituţională este de multe ori ignorată de către puterea politică şi statală a momentului deoarece îşi adaptează în mod voit normele juridice în funcţie de interesele de grup sau politice ale momentului ceea ce are drept consecinţă ignorarea valorilor fundamentale, morale şi existenţiale, ignorarea a componentelor sistemului social şi în primul rând a omului, ca beneficiar al legii.

Guvernanţii contemporani, de multe ori deformează un imperativ moral foarte important şi anume că nu omul există pentru lege, ci legea pentru om. Sensul greşit dat acestui imperativ este adaptarea legii la nevoile şi interesele private ale politicienilor şi ale celor care exercită în fapt guvernarea.

Evident, în societatea democratică există mecanisme şi instituţii care au scopul de a diminua sau chiar de a exclude puterea discreţionară a guvernanţilor. Menţionăm două dintre acestea, şi anume: justiţia constituţională şi justiţia înfăptuită de celelalte instanţa judecătoreşti. Există o condiţie : aceste instituţii să fie independente, să nu fie politizate

 Sisteme instituţionale amintite, care în esenţa lor, ar trebui să fie independente faţă de orice voinţă politică, de multe ori sunt subordonate unor interese politicianiste. Se întâmplă ceea ce numeam intr-un alt studiu „căderea în exterioritatea a justiţiei”, adică diminuarea independenţei sale şi a scopurilor pe care ar trebui să le aibă într-o societate democratică prin intervenţia politicului în activitatea judiciară. De multe ori, însăşi magistraţii sunt atraşi într-o astfel de exteriorizare şi abandonare a rolului fundamental pe care îl au în societatea de drept.

Multe din deciziile politice şi în generale actele de guvernare sunt date în numele interesului public. Este o cerinţă firească a statului de drept, respectiv subordonarea deciziei guvernamentale în raport cu ceea ce se numeşte interesul public şi nu pentru satisfacerea unor interese private sau de grup. Cu toate acestea, se pune întrebarea, inclusiv în ce anume înţelegem prin interes public. Există definiţii şi elaborări teoretice multiple pe care nu încercăm acum să le analizăm. Rămânând în cadrul valoric şi constituţional pe care ni l-am propus, remarcăm câteva aspecte: interesul public nu poate fi considerat numai un concept teoretic sau un scop abstract şi un alt aspect interesul public nu este suma intereselor private existente într-o societate.

 Noi considerăm că această noţiune este cât se poate de concretă din punct de vedere constituţional şi poate fi definită în raport cu normele constituţionale la care facem referire: este vorba de disp. art.1 alin.3 din Constituţie, care, aşa cum am arătat mai sus, exprimă valori importante ale existentei naţionale, identitatea şi unitatea naţională a poporului român, fapt reluat şi în art.4 care are denumirea marginală „Unitatea poporului şi egalitatea între cetăţeni” În al doilea rând dispoziţiile cuprinse în art.2 din Constituţie, care stipulează în esenţă că suveranitatea naţională, deci şi puterea statală, aparţin poporului român. În opinia noastră acesta este cel mai evident conţinut al conceptului de interes public, necesar a fi avut în vedere pentru a se evita puterea discreţionară a guvernanţilor.

 Care sunt sancţiunile, în primul rând juridice, în situaţia în care această semnificaţie a noţiunii de interes public, în numele căruia se fac multe de către mulţi politicieni, nu este respectată. Din nefericire, nu găsim un răspuns clar şi eficient, cel puţin în plan juridic, la această întrebare.

Legea nu este singurul criteriu în raport de care ar trebui să existe statul de drept. Deoarece ne-am referit mai sus la valori existenţiale, menţionăm aicea şi conceptul de dreptate care, în opinia noastră, concretizează legea şi îi determină rostul şi semnificaţiile. Este demn de menţionat că doctrinele raţionaliste din filozofie dar şi teologia ortodoxă subliniază o astfel de realitate. În Evanghelia după Matei, cap.5 sunt menţionate cuvintele Mântuitorului „Căci zic vouă: Că de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor.”

Acesta este un imperativ existenţial în sensul că dreptatea ca valoare supremă care înseamnă totalitatea virtuţiilor pe care omul trebuie să le aibă, trebuie să fie mai mult decât formalismul legii în sensul aristotelic al cuvântului de a i se da fiecăruia ce i se cuvine. Este modalitatea prin care legea considerată ca normă abstractă şi generală îşi găseşte sensul şi rolul ei valoric.

Este adevărat că în doctrină şi în Constituţie se spune că judecătorul se supune numai legii. Noi am spune că judecătorul trebuie să se supună şi dreptăţii ca ansamblu valoric existenţial prin care omul îşi depăşeşte statutul de individ şi devine persoană. Dreptatea, prin actul de justiţie, nu se împarte, ci numai se distribuie de către judecător. Judecătorul trebuie să arate, prin hotărârea pronunţată, nu numai litera legii, dar şi ce este drept. Remarcăm, în acest sens, spusele unor autori potrivit cărora, ”judecătorul spune dreptul”, altfel spus, consacră dreptatea, care este mai presus decât o aplicare formală şi neconvingătoare a unei norme juridice. Este totodată adevărat că dreptatea, în limitele exietenţei omeneşti, a statului de drept, nu este independentă de lege, ci se înfăptuieşte numai prin lege. Există o contradicţie unilaterală în sensul că dreptatea ar putea contrazice legea, dar legea nu poate contrazice dreptatea.

În acest context, referindu-ne la rolul justiţiei şi al judecătorului în statul de drept şi la raportul dintre judecător şi lege, judecătorul fiind acela care trebuie să interpreteze şi să aplice legea, avem în vedere şi spusele Mântuitorului: “Milă voiesc şi nu jertfă”. Este relevant pentru cele susţinute că dreptatea este factorul dominant în raport cu legea în statul de drept

 Michel De L Hopital afirma: “Virtutea cea mai de seamă a unui judecător este de a mântui pe cetăţeni, mai degrabă decât a-i pierde. Dacă este îngăduit de a se îndepărta puţin de la calea dreaptă, atunci spre blândeţe se cade să se abată” (În Cugetări şi Maxime Pentru Viaţă culese de Arhimandrit Nifon Criveanu, Tipografia Cozia 1929, pagina 98).

Se cuvine a sublinia că nu omul este pentru justiţie, ci justiţia este pentru om. Complexitatea fiinţei umane este inesprimabilă şi de aceea nu poate fi circumscrisă unor coordonate formale conceptuale, şi cu atâţ mai mult juridice. Părintele profesor doctor Dumitru Stăniloaie, caracteriza omul, ca fiind “ duh şi libertate”

Problematica statului social ca şi atribut al constituţionalismului democratic contemporan este deosebit de importantă dar în acelaşi timp, greu de soluţionat. Se pune problema în ce măsură, în perioada contemporană, acest atribut dobândeşte realitate şi nu este numai un simplu deziderat constituţional.

Statul social, ca realitate, implică existenţa unor relaţii complexe dintre societatea civilă şi stat, între omu ca persoană liberă şi respeonsabilă şi stat . Dimensiunea socială a instituţiilor statale, impune ca finalitate a oricărui act de guvernare, realizarea unei bune guvernări, a binelui public, garantarea şi realizarea unor drepturi fundamentale şi naturale ale omului, dintre care cele mai importante sunt dreptul la viaţă, dreptul la sănătate şi dreptul la un nivel de trai decent. Realizarea acestui imperative constituţional înseamnă implicarea activă a statului, atât prin decizii legislative, cât mai ales prin înfăptuirea concretă a cadrului necesar pentru ca omul să nu devină un simplu instrument în relaţia cu statul, ci acesta să se manifeste liber la un nivel existenţial cât mai înalt în raport cu standardele şi valorile acceptate la un nivel istoric determinat. Altfel spus, statul social înseamnă întotdeauna înţelegerea omului de către instituţiile puterii, întotdeauna ca scop şi niciodată ca mijloc. Cultura şi educaţia sunt obligaţii extreme de importante ale statului privit în dimensiunea sa socială Din nefericire

România realizează un trist record în ceea ce se numeşte analfabetismul intelectuală . O bună parte din populaţie, în special cei tineri nu înţeleg ceea ce citesc .

În încheierea acestui studiu dorim să ne referim şi la unele aspecte ale pluralismului democratic.

Temeiul acestui atribut al statului îl reprezintă diversitatea ce caracterizează existenţa socială a omului. Problematica diversităţii duce inevitabil la raporturile dintre unitate şi pluralism, identitate şi globalizare, egalitate şi toleranţă.

Fără a intra în amănunte, considerăm că pluralismul de orice fel existenţial, etnic sau politic are ca termen dominant unitatea şi individualitatea existenţială.

Un aspect concret al realizării unui echilibru existenţial în lumea contemporană, atât de marcată de diversitate şi contrarietate, îl reprezintă conceptul de toleranţă. Constituţia României face referire expresă la acest concept în dispoziţiile art.29 alin.2 “Libertatea conştiinţei este garantată. Ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc”.

Problema constă în aceea că în numele toleranţei, a libertăţii de conştiinţă, dar şi a egalităţii în faţa legii, în societatea contemporană, inclusiv în cea românească au fost acceptate sau chiar impuse multe realităţi care sunt departe de valorile tradiţionale ale poporului român, de credinţa ortodoxă, de unitatea şi individualitatea sa. În numele aşa zisei toleranţe şi a libertăţii de conştiinţă, au fost admise şi, uneori, consacrate jurisprudenţial sau legislativ, fapte precum: interzicerea icoanelor în spaţiile publice şi mai ales în şcoli, condiţionarea învăţământului religios, acceptarea unor forme existenţiale sociale străine naturii şi firii umane, cum ar fi căsătoriile sau partenieratele mixte, acceptarea necondiţionată a oricărei manifestări de conştiinţă şi de voinţă, chiar dacă se contravine unor valori tradiţionale importante existenţiale ale existenţei, toate acestea ducând la o accentuare fără precedent a secularizării şi uniformizării existenţei sociale a omului în dauna cunţinutului de conştiinţă authentic care ar trebui să rămână în sfera valorilor tradiţionale, în primul rând credinţa creştin ortodoxă şi sentimentul de identitate naţională.

Iubirea în sens de comuniune spirituală constituie baza unităţii existenţiale şi, în acelaşi timp, fundamentul toleranţei în cadrul ueni societăţi pluraliste. În Sfânta Evanghelie de la Marcu (cap.12, 29–31) sunt consemnate cuvintele Mântuitorului la o întrebare a unui învăţător de lege, cu privire la care poruncă este mai mare: “Iisus i-a răspuns că întâia este “Ascultă Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. şi “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta” . Aceasta este cea dintâi poruncă. Iar a doua e aceasta: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Mai mare decât aceasta nu este altă poruncă”.

Considerăm că acest text evanghelic trebuie să fie esenţa egalităţii şi toleranţei în societatea contemporană şi în acelaşi timp criteriul de bază pentru a stabili limitele tolerantei sociale. Iubirea creştină este fundamentul comuniunii şi unităţii existenţiale sociale care trimite la identitatea spirituală naţională. Prin iubire se acceptă diversitatea în cadrul comunităţii, dar totodată, se fixează şi limitele toleranţei. Libertatea de conştiinţă recunoscută în numele toleranţei nu trebuie să aducă atingere valorilor perene existenţiale ale poporului român construite în baza credinţei ortodoxe şi nici unor dimensiuni esenţiale existenţiale: demnitatea şi libertatea omului

21-11-2018
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu
Nicolae Ene - 26-11-2018:

Foarte interesanta formularea d-lui Dr. Marius Andreescu: "Există o contradicţie unilaterală în sensul că dreptatea ar putea contrazice legea, dar legea nu poate contrazice dreptatea". 

Aici se vede intelepciunea unui judecator, prin hotararea pronuntata nu numai in litera legii dar si in "spiritul" legii, tinand cont de contextul si complexitatea cauzei.