Cookies de analiza a traficului  Accept | (oricand puteti renunta la acceptul dat) Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica. Neamul. Politica. LumeaNr. vizualizari: 1894

Cultura română și dimensiunea sa istorică națională

Acad. prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop
Tags: cultura; istoria;
Rector al Universității BabeÈ™-Bolyai, Cluj È™i PreÈ™edinte al Academiei Române
 
La 8 februarie 2018, preÈ™edinta CoaliÈ›iei pentru educaÈ›ie trăgea iarăși, prin mijloacele de difuzare în masă, un semnal de alarmă: „40% din generaÈ›iile viitoare, din cei care vin din urmă È™i trebuie să susÈ›ină România din punct de vedere economic, social, cultural È™i politic, sunt analfabeÈ›i social È™i funcÈ›ional, adică vor fi un balast în viitor È™i nu un activ, ca acum, pentru piaÈ›a muncii, pentru business, pentru economie, pentru România. Ce înseamnă analfabet social È™i funcÈ›ional? Nu pot înÈ›elege, nu pot exprima, nu pot explica ceea ce citesc, nu pot face mai mult decât operaÈ›iuni simple, mecanice, fizice”. Oare este posibil ca România contemporană să se afle tocmai într-o astfel de situaÈ›ie? Și dacă este aÈ™a sau aproape aÈ™a, cum se va fi ajuns aici? În ce raport se află acest „analfabetism social È™i funcÈ›ional” cu ceea ce numim îndeobÈ™te cultură?
 
S-au dat, de-a lungul timpului, numeroase definiÈ›ii ale culturii, fără să se cadă de acord asupra uneia general acceptate. Sub aspect etimologic, cuvântul cultură este latinesc. Verbul latin colo, -ere, colui, cultum are accepÈ›iuni destul de variate: a cultiva (pământul), a locui, a împodobi, a îngriji, a ocroti, a îndrăgi, a-i cinsti pe zei etc. Cultura spirituală (intelectuală) de grup, însă, este un concept mai bine circumscris È™i acesta se referă, cred, la ansamblul manifestărilor spirituale ale unei comunități, concretizate în creaÈ›ii È™i realizate, de regulă, în instituÈ›ii. Cultura aceasta spirituală s-a făurit de-a lungul istoriei È™i se făureÈ™te È™i acum, sub ochii noÈ™tri. Ea este, prin urmare, o moÈ™tenire, transmisă deopotrivă prin memoria individuală È™i prin memoria colectivă, dezvoltată mereu. Nimeni nu poate elabora o creaÈ›ie spirituală – oricât talent ar avea – dacă nu este depozitarul acestei moÈ™teniri, dacă nu a asimilat valorile culturale anterioare, dacă nu are o anumită forma mentis alcătuită prin educaÈ›ie, transmisă dinspre trecut. Dar nu este menirea mea aici să vorbesc despre cultura individuală, ci despre cultura acelei comunități umane care se cheamă naÈ›iune È™i, în primul rând, despre cultura naÈ›ională românească. Această cultură a românilor ca naÈ›iune nu are niciun înÈ›eles fără componenta sa istorică, iar lipsirea ei de dimensiune istorică este un act iresponsabil. 
 
De regulă, azi există o reticență bine întreÈ›inută față de trecut (È™i, implicit, față de istorie), repudiat prin mijlocirea a cel puÈ›in două motivaÈ›ii: 1. Trecutul este mort È™i, prin urmare, el nu prezintă nicio importanță în „competiÈ›ia” sa cu prezentul È™i, mai ales, cu viitorul; oamenii È™i grupurile de oameni trebuie să se ocupe, aÈ™adar, de ceea ce este È™i de ceea ce va fi. 2. Trecutul este incognoscibil, fiind definitiv îngropat în uitare. Trecutul nu poate fi reconstituit în funcÈ›ie de criteriul adevărului, fiindcă adevărul nu există. Trăim în epoca post-adevărului È™i suntem, astfel, liberi să ne construim/ inventăm fiecare propriile „adevăruri”, în funcÈ›ie de nevoi, sensibilități, gusturi, interese, comenzi sociale, pregătire etc. Repudierea componentei istorice din societățile contemporane, inclusiv din România, este vizibilă în toate domeniile, dar ceea ce ne interesează aici este consecinÈ›a acestui fenomen asupra culturii. 
Primele noÈ›iuni de cultură naÈ›ională se dobândesc în anii fragezi de viață, în familie È™i se sistematizează È™i desăvârÈ™esc apoi în È™coală, prin educaÈ›ia organizată. Una dintre cele mai importante instituÈ›ii de cultură este È™coala È™i orice capitol important de istoria culturii unui popor începe cu învățământul. Toate disciplinele È™colare contribuie la formarea culturii individuale È™i a conceptului de cultură în general, în minÈ›ile tinere. CreaÈ›iile care ne-au precedat au fost clasificate – cel puÈ›in de la RenaÈ™tere încoace – în filosofice, istorice (istoriografice), teologice (religioase), beletristice, juridice, È™tiinÈ›ifice, artistice, medicale etc. iar de atunci încoace aceste forme de creaÈ›ie s-au tot diversificat È™i perfecÈ›ionat. În lumea contemporană, creaÈ›ia din domeniile È™tiinÈ›elor exacte, ale naturii È™i tehnice este considerată, de către mulÈ›i exegeÈ›i, drept cea mai importantă parte a culturii. În timpurile revolute nu a fost însă aÈ™a, de aceea moÈ™tenirea culturală a omenirii È™i a naÈ›iunii se transmite, în primul rând, în È™coală, prin discipline ca limba È™i literatura română, limbi È™i literaturi străine, istorie, limba È™i literatura latină, filosofie, religie, geografie etc. Niciuna dintre aceste discipline nu se poate studia È™i înÈ›elege în afara componentei sale istorice. Spre exemplu, între primele naÈ›iuni care trebuie însuÈ™ite la literatura română se află succesiunea È™i definirea curentelor cultural-literare, iar faptul este verificat cel puÈ›in din secolul al XVIII-lea încoace, secol în care elitele credeau că prin cultură se poate ajunge la libertate. Am văzut relativ recent că, în programele È™colare, aproape orice referință istorică din studiul literaturii este eliminată, iar creaÈ›iile sunt abordate pe teme mari, generoase, dar neadecvate înÈ›elegerii elevilor.
 
Astfel, la tema iubirii, se exemplifică prin Iliada, Dante, Eminescu, Shakespeare, Mircea Cărtărescu, Mircea Eliade È™i Camil Petrescu, la romanul social prin „Ciocoii vechi È™i noi” È™i prin „Răscoala”, la literatura religioasă prin Dosoftei È™i Arghezi, la literatura istorică prin Grigore Ureche, Walter Scott, Costache Negruzzi È™i Maurice Druon etc. FireÈ™te, nimeni nu mai citeÈ™te operele literare respective în întregime, ci profesorii È™i elevii se mulÈ›umesc cu „povestiri” despre aceste opere, cu pastiÈ™e, cu reproducerea unor comentarii ale altora È™i, rar, cu fragmente din lucrările în cauză. De aceea, asistând la ore în È™coli, mi-a fost dat să aud în anii din urmă întrebări È™i remarci de genul: „De ce scrie Nicolae Filimon aÈ™a de naiv în comparaÈ›ie cu Mircea Eliade?”, „De ce să-l mai studiem pe Dimitrie Cantemir din moment ce Nicolae Iorga a scris mai bine despre aceleaÈ™i teme?”, „Ce rost mai are azi Alecsandri, care este clar inferior lui Nichita Stănescu?” etc. Disciplina numită „Istorie” – atât cât mai există ea în È™coală, la dimensiunea unei ore pe săptămână – abordează tot „teme mari”, reluate la nivel superior (după cum ni se spune) în fiecare clasă următoare. De exemplu, se compară revoluÈ›iile din epoca modernă È™i contemporană, de la RevoluÈ›ia Engleză din secolul al XVII-lea până la RevoluÈ›ia Română de la 1989. La fel se întâmplă cu războaiele sau conflictele armate, de la Războiul Troian până la Războiul celor Două Roze (într-o primă etapă) sau de la Războaiele Napoleoniene la Al Doilea Război Mondial (în altă etapă). Astfel, unii elevi pot învăța câte ceva despre Napoleon Bonaparte înainte de a È™ti date despre Marea RevoluÈ›ie Franceză, care l-a produs pe Napoleon. În urma unei lecÈ›ii de acest fel – de altfel, judicios predate de profesor – privind organizarea conflictelor din Antichitate până azi (adică de la catapultă până la metodele digitale de luptă) am auzit o întrebare stupefiantă: „Oare Iulius Caesar era un om deÈ™tept, din moment ce nu-È™i stabilea strategia de luptă la calculator È™i din moment ce nu comunica prin e-mail?”. Despre Evul Mediu „întunecat” ce să mai spun? MinÈ›ile tinere se dezorientează complet când află că universitățile sunt o „invenÈ›ie” tocmai a „barbariei medievale” sau când văd că, în scriptoriile mănăstirilor, călugării truditori au copiat manuscrisele întregii înÈ›elepciuni antice È™i le-au păstrat ca pe odoare de preÈ› pentru viitorime. 
 
Cum s-a putut ajunge la asemenea aberaÈ›ii educaÈ›ionale? Evident, prin eliminarea dimensiunii istorice din studiul moÈ™tenirii culturale a umanității È™i a naÈ›iunii. Elevii nu mai È™tiu È™i nu mai trebuie să È™tie ce a fost clasicismul greco-latin, care a precedat literatura cavalerească a Evului Mediu, nici ce este umanismul sau raÈ›ionalismul, nici cărui secol îi aparÈ›ine romantismul È™i nici cum s-a manifestat iluminismul. Am făcut experimentul neinspirat de a-i pune pe studenÈ›ii mei din anul I să aÈ™eze în ordine cronologică câteva curente cultural-literare, anume iluminism, romantism, simbolism (plasate de mine aleatoriu), spunându-le că s-au manifestat în trei secole succesive. Marea majoritate au fost complet neÈ™tiutori, iar unii mi-au spus că nici nu-È™i obosesc mintea, fiindcă pot să caute pe telefon dacă au nevoie. AlÈ›ii, mai versaÈ›i în formele de comunicare actuale, au pretins că împărÈ›irea aceasta vetustă pe curente culturale, literare, de idei este o convenÈ›ie umană È™i că lumea trebuie studiată È™i cunoscută global, pieptiÈ™, fără bariere È™i fără domenii. I-am întrebat atunci despre universalismul titanilor RenaÈ™terii sau despre enciclopedismul din Secolul Luminilor È™i mi-au cerut voie să caute pe Google.
 
În aceste condiÈ›ii, cum să mai îndrăzneÈ™ti să întrebi ceva despre lipsa de informaÈ›ii din manuale privind umanismul românesc, cronicarii, Dosoftei, Varlaam, Ienăchiță Văcărescu È™i Sadoveanu, CoÈ™buc È™i Goga È™i chiar Topârceanu È™i Minulescu? Èši se sugerează ori È›i se spune clar – după punerea unor asemenea întrebări – că eÈ™ti depășit de vreme, bătrân, nostalgic sau, mai rău, naÈ›ionalist È™i xenofob. Prin astfel de concepÈ›ii ale noilor „propagandiÈ™ti”, tinerii ajung la un nivel minim de cunoÈ™tinÈ›e de cultură generală È™i de cultură naÈ›ională, nivel care nu-i ajută deloc să se orienteze în lumea contemporană. De aceea, se duc, de exemplu, la Roma È™i te cred dacă le spui că Michelangelo a făcut Capela Sixtină la 1300, animat de concepÈ›ii iluministe! Astfel, prin eliminarea componentei spirituale a educaÈ›iei, ne trezim cu promoÈ›ii animate doar de aspectul material, de câÈ™tigul bănesc, de competiÈ›ia după cât mai multe averi. Campaniile de denigrare a educaÈ›iei (È™colii) È™i a instituÈ›iei bisericeÈ™ti conduc în aceeaÈ™i direcÈ›ie de repudiere a valorilor culturale. 
 
Să ne înÈ›elegem bine: toate acestea nu înseamnă deloc că aceÈ™ti tineri au un nivel scăzut de inteligență sau că sunt mai puÈ›in capabili decât alte generaÈ›ii, din trecut; dimpotrivă, sunt convins că au abilități mult mai bune È™i potenÈ›ial mult mai ridicat decât odinioară. Numai că, fiind unilateral È™i nepotrivit educaÈ›i, după precepte aÈ™a-zis moderne, dar falimentare, ajung victime sigure ale celor care dirijează actualmente comunicarea. Principiul conform căruia elevii nu trebuie să memoreze totul, adică să-È™i însuÈ™ească mecanic ceea ce-i învață alÈ›ii, este unul corect, în esență. Dar de aici È™i până la a nu memora nimic sau aproape nimic este o mare deosebire! Există educatori care cred (È™i aplică în practică această convingere) că dacă elevii învață azi cum să lucreze la computer, dacă È™tiu (eventual) cum se deschidă o afacere, cum să mănânce sănătos, cum să-È™i dezvolte anumite grupuri de muÈ™chi sau cum să practice metodele contraceptive, atunci ei nu mai trebuie sau nu mai pot să È™tie È™i conjugarea verbelor neregulate, să înveÈ›e versuri, să înÈ›eleagă pictura murală a VoroneÈ›ului, să explice noÈ›iunile de „horă” È™i de „doină” sau să È™tie „pe de rost” unde se află Pietrosul Călimanilor. Este aceasta, probabil, o gândire de tip digital: memoria tinerilor, ca È™i memoria calculatorului, este limitată (că doar nimic nu este infinit pe lumea asta pământească!) È™i atunci de ce să le-o ocupăm cu „vechituri”, cu aspecte „revolute”, cu „balast” È™i să-i lăsăm neadaptaÈ›i la epoca Facebook-ului, a Instagram-ului sau a WhatsAp-ului?
 
Toate bune È™i frumoase, dacă ar fi aÈ™a, dar nu este, fiindcă mintea omului nu funcÈ›ionează pe principii digitale, mintea omenească nu este un computer. Capacitatea noastră de memorare este, practic, nelimitată, iar nefolosirea acestei capacități devine, în anii din urmă, un pericol social. Nedotarea creierului uman cu noÈ›iuni de cultură istorică precum cele menÈ›ionate mai sus îl transformă pe om într-un ogor fertil necultivat. Încă din vechime, câmpurile cultivate intens cu anumite plante erau lăsate după un timp să „se odihnească”, erau lăsate „în pârloagă” sau „în moină”, dar numai cu un scop: ca să poată produce apoi mai mult È™i mai bine ulterior! Dacă însă noi, în perioada celor 12 ani de studii elementare È™i secundare, îi lăsăm pe elevi să „se odihnească” È™i nu le inoculăm deloc sau aproape deloc cultură (experienÈ›a culturală a naÈ›iunii È™i a omenirii, moÈ™tenirea generaÈ›iilor care ne-au precedat) îi lăsăm complet de izbeliÈ™te, îi lăsăm pradă celor mai dureroase È™i periculoase experienÈ›e È™i experimente. 
 
MulÈ›i spun că nu È™tiu, fiindcă au uitat. Este cel mai adesea fals: ca să uiÈ›i, trebuie mai întâi să ai din ce uita. Se spune că – în chip paradoxal – cultura generală este ceea ce-ti rămâne în memorie după ce ai uitat ceea ce ai învățat în È™coală! 
 
Azi nu sunt ignorate doar domenii de cunoaÈ™tere precum istoria, istoria literară È™i culturală, istoria dreptului sau etnografia ori geografia, ci È™i istoria matematicii, fizicii sau chimiei, istoria medicinei, istoria tehnicii. Vă rog să întrebaÈ›i un tânăr care sunt mecanismele simple din fizică, sau când a trăit Newton, sau ce este un postulat, sau când a fost inventat motorul cu ardere internă, sau cum, când È™i de ce s-a ajuns la vaccinuri. Tinerii nu È™tiu din capul lor dacă pelagra, scorbutul sau poliomielita sunt boli ori nume de ciuperci exotice (nici cum au fost salvate în lume, în ultimele două secole, să zicem, prin vaccinare, sute de milioane de oameni). Nu È™tiu ce/ cine este „Făt-Frumos din lacrimă”, nu mai È™tiu ce să creadă despre Mihai Viteazul, despre Bălcescu È™i Kogălniceanu, dar È™tiu sigur de Pokemoni, de Harry Potter, de Războiul Stelelor, de Stăpânul Inelelor ori de felurite droguri. Nu este rău deloc, evident, că È™tiu aceste lucruri despre lumea care-i înconjoară, dar este greÈ™it să fie privaÈ›i programatic din zestrea lor mentală de moÈ™tenirea culturală a omenirii.
 
Necultivarea memoriei – individuale È™i colective – este reÈ›eta sigură pentru limitarea inteligenÈ›ei oamenilor. Un om neinformat crede mult mai uÈ™or o È™tire din mass-media, iar astăzi se manifestă, în peisajul cotidian, adevăraÈ›i specialiÈ™ti în „È™tiri false” (fake news), adică în dezinformare. Cum să poÈ›i distinge între adevăr È™i minciună, dacă nu ai înmagazinate în mintea ta cunoÈ™tinÈ›ele de bază despre lumea aceasta, ca să poÈ›i compara? Ca să compari ce afli cu ce È™tii, este nevoie să È™tii! Prin urmare, nealimentarea memoriei umane cu date culturale pregăteÈ™te ademenirea uÈ™oară a publicului spre direcÈ›ii dorite de comunicatorii interesaÈ›i. Nu digitalizarea este cauza acestei orientări contemporane – despre care am mai scris È™i am fost rău înÈ›eles de unii – ci plonjarea în epoca Facebook fără pregătirea necesară, iar pregătirea înseamnă cultură, înseamnă cunoÈ™tinÈ›e despre societate, despre experienÈ›a de viață a poporului tău È™i a omenirii. 
Revin la afirmaÈ›iile de la început, ca să închei. 
 
Este o mare eroare să credem È™i să-i convingem È™i pe tineri că trecutul este mort. Trecutul este viaÈ›a noastră în care se concentrează toată viaÈ›a celor care ne-au precedat. În noi se sintetizează tot prezentul oamenilor care au trăit în trecut. Să ne reamintim unul dintre cele mai renumite citate ale lui Faulkner: „Trecutul nu este mort. Nici măcar nu este trecut”. Prin urmare, dacă ne propunem să ignorăm trecutul, ne decidem să ignorăm sau să punem între paranteze viaÈ›a însăși.
 
Este drept că noi, oamenii, nu stăpânim adevărul absolut, dar de aici È™i până la campania de discreditare a adevărului nostru, omenesc È™i pământean, este o mare diferență. Adevărul- echivalență (acela care tinde să suprapună perfect discursul nostru cu realitatea descrisă) poate să fie o iluzie, dar atunci post-adevărul/ adevărul-semnificaÈ›ie (adevărul fiecăruia, după împrejurări È™i interese) este o iluzie È™i mai mare, o È™arlatanie frumos ambalată. Nu sunt mai multe adevăruri – cum încearcă să ne convingă unii „exegeÈ›i” – ci există doar adevăr relativ, la care ajungem în măsura în care putem, noi, oamenii, dacă facem eforturi în acest sens. Adevărul nostru, chiar dacă nu este imuabil, există È™i este cu atât mai fascinant. Ce poate fi mai tulburător decât căutarea adevărului omeneÈ™te posibil È™i valabil într-o anumită etapă a cunoaÈ™terii?
 
Prin urmare, chiar dacă adevărul este relativ, dar el rămâne adevăr. Iar adevărul nostru se află în legătură cu valorile noastre. Avem un creator de talia lui Eminescu È™i ne dezicem uneori de el, avem o sărbătoare a culturii naÈ›ionale È™i ne ruÈ™inăm de ea, dacă nu de substantivul „cultură”, atunci de adjectivul „naÈ›ională”, ca È™i cum ar fi ciumat. Deocamdată însă – până la reuÈ™ita deplină a globalizării – un străin venit spre noi nu ne va întreba de Sofocle, de Rabelais, de Michelangelo sau de George Washington, ci de creatorii noÈ™tri de valori, de Ulpia Traiana, de DensuÈ™ È™i de ȘurdeÈ™ti, de „Balada” lui Porumbescu È™i de Victor BabeÈ™, de un contemporan român al lui Lamartine sau despre constructorul Podului de la Cernavoda. Cei mai mulÈ›i vor tăcea în faÈ›a unor astfel de întrebări sau vor spune – în păcătoasa tradiÈ›ie românească – că nu avem nimic, că nu am creat nimic È™i că nu reprezentăm nimic. Ne complăcem uneori în această ieftină filosofie a nimicniciei, autoflagelându-ne cu pasiune. Noi nu suntem, fireÈ™te, creatorii culturii universale, dar fără noi (ca È™i fără ceilalÈ›i), cu siguranță, cultura lumii ar fi mai săracă. 
 
Cultura românească, învățată la È™coală din perspectivă istorică – ca să nu mai auzim oameni spunând că Eminescu sau CoÈ™buc nu au scris ca Jacques Prévert sau ca Edgar Alan Poe – ar putea fi salvarea noastră, salvarea minÈ›ilor noastre, dar È™i calea de a înÈ›elege universalitatea. Cultura lumii – dacă există – este formată din toate culturile naÈ›ionale È™i regionale. Ca români, vorbitori de limbă română, ca să-l receptăm pe Goethe într-o bună traducere românească, trebuie să-l pătrundem pe Eminescu, fără de care am fi cu toÈ›ii mult mai labili sau nici nu am mai fi. De aceea, este bine să veghem aici, la Academia România, ca noi, românii, să nu uităm niciodată „să ne cuprindem de acel farmec sfânt”, aÈ™a cum ne îndeamnă, din veÈ™nicie, Eminescu. 
 
Las pentru un alt prilej critica acelor opinii care neagă valoarea culturilor naÈ›ionale în general È™i a culturii naÈ›ionale româneÈ™ti, în special. 
Discurs susÈ›inut la Academia Română de Ziua Culturii Române
25-04-2018
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu