De ce Eminescu de Ziua Culturii Nationale a Romaniei?
Se cunoaÈ™te faptul că România are un ritm interior puÈ›in neînÈ›eles, atât din trecut, cât È™i din prezent – din exterior, rămânând la înÈ›elegerea fiecăruia, după experienÈ›a proprie a vieÈ›ii, despre ce înseamnă a fi român. Dar acest ritm este firesc oricărui om, chiar dacă uneori e mai anevoios. Poporul român a izvorât din tainele creÈ™tine, pe care unii le-au primit cu smerenie, bucurându-se („FericiÅ£i cei ce n-au văzut ÅŸi au crezut!” – Ioan 20,29), dar pe care alÈ›ii le-au cercetat, rezervându-È™i mai mult timp de meditaÈ›ie asupra rădăcinilor È™i fiind nevoie să experieze tainele ceva vreme („Pentru că M-ai văzut ai crezut.” – Ioan 20,29). AÈ™a cum spune acad. Ioan-Aurel Pop, PreÈ™edintele Academiei Române, „modernitatea este construită pe tradiÈ›ie”, iar cine se aventurează în modernitate fără să cunoască tradiÈ›ia, rătăceÈ™te È™i nimic nu află. Nici sfinÈ›ii nu au fost cu toÈ›ii sfinÈ›i din primii ani ai vieÈ›ii, ci au ajuns să fie astfel datorită experienÈ›ei sacrului, experiență care a fost mărturisitoare, unii murind pentru credinÈ›a lor È™i devenind eterni în Cer, dar È™i pe Pământ.
De Ziua NaÈ›ională a Culturii Române avem de înÈ›eles un simbol puternic, un mesaj profund a ceea ce înseamnă a fi român. Acest mesaj este însuÈ™i Mihai Eminescu, a cărui serbare de existență este Ziua NaÈ›ională a Culturii Române – 15 ianuarie. Reprezentant al culturii, misticii, spiritualității, limbii È™i gândirii române din ultimele secole – Eminescu este acum exemplul fiecărui cetățean care-È™i asumă calitatea de român într-o È›ară a diversităților. A fi român, după viaÈ›a lui Mihai Eminescu, înseamnă a te îndoi, a cerceta È™i a nu crede tot ce vezi È™i auzi. A fi român înseamnă a fi sceptic, analitic, căutător al adevărului. Ascensiunea sau tranziÈ›ia aceasta, de la scepticism sau rătăcire la mărturisire, este firească fiecăruia dintre noi, care căutăm să pătrundem în esenÈ›ele a ceea ce suntem, să aflăm ce suntem chemaÈ›i să devenim. Ori că citim Sfânta Scriptură, ori Filocalia sau Patericul, ori viaÈ›a Sfântului Daniil Sihastrul cu a lui Ștefan cel Mare, ori a Brâncovenilor sau a lui Neagoe Basarab, vom înÈ›elege acelaÈ™i lucru – suntem chemaÈ›i să devenim eterni, să fim lumină, afirmând: „creÈ™tinismul nu a apărut prin decizia vreunei autorități pământene È™i nu poate fi limitat ori interzis de vreo asemenea autoritate” (acad. Ioan-Aurel Pop, PreÈ™edintele Academiei Române, în „Crăciunul – primenitorul È™i izbăvitorul firii”, regal-literar.ro, 24 decembrie 2021).
Ca să înÈ›elegem mai cu seamă ce înseamnă a fi român, să putem primi această cunoaÈ™tere, gratuit, evitând prea multă rătăcire, fiind un privilegiu de care ar trebui să profităm, e necesar să-i parcurgem ascensiunea gândirii lui Mihai Eminescu, pe care, dacă o vom înÈ›elege aÈ™a cum este, vom ajunge să spunem È™i noi, asemenea lui Grigore Vieru: „Acum nimeni nu mă poate minte”. Această trecere, de la profan la sacru, se datorează unei transcendenÈ›e ce provine din smerenie, din bunătate, depășind raÈ›iunea umană, omul dobândind har de la Sfântul Duh È™i cunoscând adevărul, pe care-l poate mărturisi printr-un act de sacrificiu, dragoste absolută pentru aproapele, ori de martiriu, aÈ™a cum au făcut sfinÈ›ii. Sfântul Grigorie Palama ne spune că, „cei care sunt vrednici primesc harul ÅŸi puterea spirituală supranaturală, ei percep atât prin simÅ£uri, cât ÅŸi prin inteligenţă ceea ce este mai presus de orice simÅ£ ÅŸi de orice intelect. Cum se întâmplă aceasta? Acest lucru este cunoscut numai de Dumnezeu ÅŸi de cei care au avut experienÅ£a harului său”. Cuviosul Sofronie Saharov atenÈ›ionează că „harul este dat numai celui smerit È™i blând”. Pe lângă blândeÈ›e È™i smerenie, Părintele Arsenie Papacioc ne spune: „Da, Dumnezeu dă harul, dar nu le dă la milogi, le dă la eroi”. Aici se referă la faptul că harul este dat unui creÈ™tin înstărit, mărturisitor de Hristos, care nu doar îÈ™i poate asuma pierderea locului de muncă pentru iubirea de Hristos, ci care poate să È™i moară pentru Hristos. Asta ne spune părintele, că harul se dă unui creÈ™tin care apără Sfânta Treime, Adevărul, nu care doar apără un cozonac sau un ou frumos de PaÈ™te. Tot părintele ne spune că nu trebuie să confundăm lucrurile È™i nu trebuie să facem compromisuri, căci atunci se întristează cerurile, întrebându-ne astfel: „Ce întâlnire are adevărul cu neadevărul?”.
Omul care-È™i asumă calitatea de român, de obicei, ne arată Mihai Eminescu, are un parcurs sincer È™i sigur spre adevăr, față de cetățenii altor țări sau de miraÈ›ii altor culturi, care primesc de-a gata modul de gândire È™i se supun legilor omului materialist, psihanalitic uneori, stagnând pe culmile disperării, poate, doar „intuind ceea ce dăinuie”, aÈ™a cum spune ÎPS Calinic ArgeÈ™eanul È™i agățându-se de idei eterne ca să nu piară din memorii.
Astăzi, românul, influenÈ›at fiind de modernitate sau de felurite curente culturale, poate să spună: „Eu nu cred nici în Iehova, / Nici în viață, nici în moarte, / Nici în stingere ca unii. / Eu rămân ce-am fost: — romantic.” (Mihai Eminescu – „Eu nu cred nici în Iehova”, aprilie 1876). Și se poate simÈ›i bine, vremelnic, poate avea succes astfel, fiind lăudat È™i aplaudat de o anume comunitate. Însă, după ce românul constată că nu este aÈ™a, că nu se poate constitui printr-o voie proprie, printr-o pasiune a instinctului sau una intelectuală, căci este chemat să devină mai mult decât o creatură de consum È™i moarte, tot acesta ajunge să se smerească, să se lepede de sine È™i să se predea voii lui Dumnezeu, voie care îl va face să afirme, în chip revelator, chaiar peste noapte: „CredinÈ›a zugrăveÈ™te icoanele-n biserici” („Melancolie”, 1 septembrie 1876, revista „Convorbiri literare”). Apoi să continue:
„Biserica Răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit ÅŸi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiÅ£irea printre poloni, unguri, tătari ÅŸi turci, ea este încă astăzi singură armă de apărare ÅŸi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre.
Cine-o combate pe ea ÅŸi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal ÅŸi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.” (M. Eminescu, „Liber-cugetător, liberă-cugetare”, „Timpul”, 2 februarie 1879, în „Opere”, 1989, vol. X, p. 187). Toate acestea fiind în concordanță cu adevărul cel dintâi, pe care românul îl mai neagă în timp, însă tot acolo ajunge: „Nu se miÈ™că un fir de păr din capul nostru fără È™tirea lui Dumnezeu” (Mihai Eminescu – „Scrisoare dlui Dumitru Brătianu”, în ziarul „Românul”, 15 august 1871).
Tot Mihai Eminescu afirmă mai apoi: Biserica Ortodoxă Română „este maica spirituală a neamului românesc” (Ziarul „Timpul” (V), 14 august 1882, în „Opere”, Vol. XIII, pp. 168-169). Eminescu a descoperit că Biserica este „stâlp ÅŸi temelie a adevărului” (I Timotei 3,15). Aceste conÈ™tientizări arată cum trebuie să fie un român, È™i mai concret de-atât, cum trebuie să fie un creÈ™tin pentru a fi plăcut lui Dumnezeu È™i a-È™i demonstra asemănarea cu El, recunoscut ca mădular al Trupului lui Hristos. AÈ™a cum spune Sfântul Ciprian al Cartaginei, „cine nu are Biserica drept mamă, nu-L are nici pe Dumnezeu drept Tată ÅŸi în afară Bisericii nu există mântuire.”
„Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă ci – dornici să-ÅŸi desfăteze auzul – îÅŸi vor grămădi învăţători după poftele lor ÅŸi îÅŸi vor întoarce auzul de la adevăr ÅŸi se vor abate către basme” (II Timotei 4,3-4).
Sfântul Nectarie din Eghina ne mărturiseÈ™te acelaÈ™i lucru, ca un om care a avut experienÈ›a harului lui Dumnezeu È™i care a devenit sfânt: „Numai în Biserică pot credincioÈ™ii să aibă o certitudine temeinică cu privire la adevărurile în care cred È™i cu privire la propria lor mântuire, fiindcă în afara Bisericii, a acestei arce a lui Noe, nu există niciun fel de mântuire. Fără Botez È™i Biserică, nimeni nu poate fi unit cu Trupul lui Hristos”. Iar dacă cineva nu va asculta de Biserică, „să-Å£i fie Å£ie ca un păgân ÅŸi vameÅŸ” (Matei 18,17), adică să ne rugăm pentru acela, ca să poată lucra harul lui Dumnezeu din afară È™i să-l trimită în Biserică, unde Duhul Sfânt lucrează din interior.
Omul este construit după chipul È™i asemănarea lui Dumnezeu, iar Mihai Eminescu a înÈ›eles È™i experiat acest lucru. În toamna anului 1887, internat la Mănăstirea NeamÈ›, Eminescu primeÈ™te, la cererea sa, Sfânta Taină a Împărtășaniei de la preotul locului. Tot Eminescu cere: „Să mă îngropaÈ›i la țărmurile mării È™i să fie într-o mănăstire de maici È™i să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântau Lumină lină” (Paul Miron citat de Nicolae Georgescu, „Mihai Eminescu la Mănăstirea Agafton”, publicat în „È™tiri.botoÈ™ani.ro”, joi 15 iunie 2017). Deci, românul care serbează Ziua Culturii este mădular al Trupului lui Hristos, Care a pătimit din iubire, de aceea Ziua NaÈ›ională a Culturii Române înseamnă Dragoste, Răbdare, Credință, Ascultare È™i Asumare. Și poate nu întâmplător, ziua de 15 ianuarie îi prăznuieÈ™te pe Sfântul Cuvios Pavel Tebeul È™i Sfântul Cuvios Ioan ColibaÈ™ul, doi mari asceÈ›i, cel din urmă fiind „cel sărac pentru Hristos”. Pentru lingviÈ™ti, etnologi È™i istorici, este cunoscut faptul că, prin înÈ›elesul său, cuvântul „român” reprezintă un om creÈ™tin, smerit, supus lui Dumnezeu, sărman È™i muncitor al pământului, încălzit de Hristos, acceptându-È™i crucea ce duce la mântuire, fără a face compromisuri în schimbul averilor lumeÈ™ti, mulÈ›umindu-se cu ce dă Dumnezeu, apărând Adevărul È™i, uneori, murind pentru El, pentru că cel ce crede în El, chiar dacă va muri, va trăi (Ioan 11,25). Românul È™tie că „iadul nu poate fi atrăgător È™i că diavolul face atrăgător drumul către acolo” (Sfântul Vasile cel Mare), că „drumul adevărului este unul È™i că rătăcirile sunt mai multe”, dar È™i că „bogat este cel care oferă mult, nu care primeÈ™te mult” (Sfântul Ioan Gură de Aur). De asemenea, românul autentic cunoaÈ™te că „nimic nu e mai jalnic ca vorbirea despre Dumnezeu, stând în afară de Dumnezeu” (Sfântul Grigorie Teologul).
Pentru un român, „Sfânta Treime este suprema taină a existenÅ£ei, care explică toate, sau fără de care nu se poate explica nimic” (Părintele Dumitru Stăniloae). Românul autentic È™tie că a fi ales este egal cu smerenia provenită din cutremurul È™i din înÈ›elegerea Adevărului, nu cu o smerenie artificială, construită în mod simbolic sau psihologic pentru a face impresii de bine, sau pentru a demonstra valori intelectuale care să genereze pacea auto-mântuirii. Această smerenie falsă este uÈ™or de demascat È™i se regăseÈ™te în gândirea filozofică care nu este bazată pe iubirea de înÈ›elepciune adevărată (Sfânta Evanghelie), de la Dumnezeu, care se face cunoscută doar prin Biserică (Efeseni 3,10). Unii ar trebui să È™tie că, „Cel care nu iubeÈ™te Biserica È™i Sfânta Liturghie, se amăgeÈ™te că se roagă…! Dacă rugăciunea este dreaptă È™i Duhul Sfânt îl cercetează pe om, primul loc în care-l va trimite va fi Biserica. Ce ar fi însemnat ca Noe să facă corabia È™i unii să se apuce să facă butoaie cu care să se salveze?” (Părintele Savatie BaÈ™tovoi).
Prin urmare, orice român care ajunge să îl considere frate pe Eminescu È™i care serbează Ziua Culturii NaÅ£ionale – se naÈ™te din mama-Biserică, îÈ™i asumă chipul È™i asemănarea, devine mădular al Trupului Fiului Omului È™i are Tată pe Dumnezeu, făcându-È™i semnul Sfintei Cruci, care, parafrazându-l pe PF Daniel, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române, este semn de mântuire È™i de viață veÈ™nică. Ziua Culturii NaÈ›ionale a României o poate sărbători È™i simÈ›i, deci, oricine crede într-una sfântă, sobornicească È™i apostolească Biserică; care mărturiseÈ™te un Botez spre iertarea păcatelor; care aÅŸteaptă învierea morÅ£ilor È™i viaÅ£a veacului ce va să fie, că a Lui este Împărăţia È™i puterea È™i slava: a Tatălui, a Fiului È™i a Sfântului Duh! Amin!
| Citeste si: | |
Adaugati un comentariu:
Eminescu, Cultura, Biserica,
