Cookies de analiza a traficului  Accept | (oricand puteti renunta la acceptul dat) Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Stiinţă. Medicină. Cultură. ArtăNr. vizualizari: 226

Eminescu si rugaciunea sufletului insetat

Tags: Eminescu; rugaciunea;

Dumnezeu a sădit în fiinţa neamului nostru posibilităţi şi moduri de descoperire a adevărului existenţial, rânduind o profundă legătură între fiinţare şi devenire întru fiinţă. Calea cea mai curată spre universa­litatea planului metafizic se explică cel mai bine prin puterea poeziei. Versul a devenit astfel liantul necesar prin care se lămureşte eternul dubitabil dintre „a fi sau a nu fi?”. Cum nu se poate mai bine, Mihai Eminescu, prin excelenţă poetul entităţii româneşti, descoperă imposibilul prin „rugăciune”.

În dinamica poeziei eminesciene, inepuizabilul izvor al întrebărilor metafizice se lămureşte ­implicit prin tema „rugăciunii”. Inspirată şi exemplificată din bogata practică religioasă a popoarelor şi implicit trăită ortodox în propria experienţă a Poetului nepereche, rugăciunea depăşeşte apoteotic orice îndoială şi stinge dorul după absolut. Ajutaţi de scriitorul Tudor Nedelcea, unul din marii hermeneuţi în viaţă ai operei şi personalităţii eminesciene, venim să ne adăpăm din limpezimea şi cristalul marilor idei transpuse în nemuritoarea poezie.

Argumentaţia teologică a rugăciunii eminesciene

Izvorul cugetărilor lui Eminescu despre „rugăciune” are negreşit o argumentare contextuală, un fond solid de simţire şi trăire religioasă. „Acumulând şi preluând critic întreaga problematică religioasă, el şi-a format o dogmatică personală - chiar dacă nu şi-a expus-o într-un sistem bine conturat - despre: creaţia divină  (Cosmologia), Dumnezeu (Teologia), Iisus Hristos (Hristologia), Fecioara Maria (Mariologia), îngeri (Angelologia), demoni (Demonologia), moarte. Era atât de informat şi iniţiat asupra creştinismului sau a altor religii, încât i-a surprins chiar pe unii clerici. Argumentaţia teologico-filosofică din însemnările aflate în manuscrisele sale o regăsim în marea sa creaţie poetică. În «Memento mori», această panoramă a deşertăciunilor, teoretizată îna­intea sa de Miron Costin şi ­Dimitrie Cantemir, Divinitatea se face prezentă, situată întotdeauna deasupra efemerităţii oricărui conducător; oricât de mare ar fi fost el pe Pământ, cum este cel al Babilonului («Ce-i lipsea lui oare-n lume chiar ca Dumnezeu să fie? / Ar fi fost Dumnezeu însuşi, dacă-dară nu murea»). ­Cititorul este plimbat prin Locurile Sfinte, prin vechiul Ierusalim, unde pot fi văzute personajele ­biblice - David, Solomon - poetul rege care «cânta pe Împăratul în hlamidă de lumină», prin Grecia (cu «templele multicoloane» arătate «zeilor din ceriuri»), prin ­Roma antică, spre a poposi pentru mai multă vreme în Dacia, atât de dragă Poetului”, arată Tudor Nedelcea.       

„Ascultă-a noastre plângeri, / Regină peste îngeri”

Poezia religioasă, în integralitatea ei, trebuie să aibă, în ­viziunea lui Eminescu, o echivalenţă a paradigmei „Dumnezeu şi om”. Această permanentă năzuinţă spre infinit îl evidenţiază pe Poet drept „cugetător la creştinismul originar, nealterat şi neadulterat de pseudoreligii sau de artişti cu «inima-i deşartă» şi este clar exprimată: «Era vremi acelea, Doamne, când gravura grosolană / Ajuta numai al minţii zbor de foc cutezător... / Pe când mâna-ncă copilă ­pe-ochiul sânt şi arzător / Nu putea să-l înţeleagă, să-l imite în icoană». Eminescu face, pe bună dreptate, apologia Hristologiei de la începutul creştinismului, când «ai fost credinţă simplă - însă sinceră, adâncă, / Împărat fuşi Omenirei, crezu-n tine era stâncă...», spre deosebire de vremurile mai de-apoi, când, prin fariseism sau ipocrizie, credinţa în Iisus («eternul rege») s-a micşorat considerându-l «om - nu Dumnezeu». Este poezia în care Eminescu înalţă un imn Sfintei Fecioare de o puritate afectivă şi de o delicateţe expresivă impresionante: «Tu, Mario, stai tăcută, ţeapănă, cu ochii reci! [...] / Lângă tine îngenuncheată, muma ta stătea-n uimire, / Ridicând frumoasă, sântă, către cer a sale mâne». Cult ce creşte în intensitate, odată cu maturizarea poetului, în Înger şi demon («Palidă şi mohorâtă Maica Domnului se vede»), culminând cu versificarea troparului Sfintelor Sărbători de Paşte (Mss. 2276, f. 18), cu poeziile Răsai asupra mea şi Rugăciune, adevăraţi psalmi înmiresmaţi de simţire românească: «Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa / Şi reapari din cerul tău de stele: / Ca să te-ador ­
de-acum pe veci, Marie!» (Răsai asupra mea); «Ascultă-a noastre plângeri, / Regină peste îngeri, / Din neguri te arată, / Lumină dulce clară, / O, maică prea-curată / Şi pururea fecioară, Marie!» (Rugăciune). Aceeaşi participare afectivă, căldură sufletească la proslăvirea lui Hristos, întemeietorul credinţei creştine, relevate şi umane şi în «Învierea». Folosirea verbului a duce, atât în poezia Înviereacât şi în Troparul Învierii, versificat de Poet, este adecvat substratului dogmatic; Hristos nu numai că le dăruieşte celor morţi viaţa (lumina), ci, mai mult, le-o duce El însuşi, personal, prin actul pogorârii în iad. Ceea ce dovedeşte, indubitabil, cultura teologică a lui Eminescu”, lămu­rește Tudor Nedelcea.

O „Rugăciune” pentru poporul român

Poezia „Rugăciune” străbate ca un adevărat testament eminescian. Mai mult, în comentariile anexe, ea apare ca o mărturisire a eului lăuntric proferat de Poet în afară. Tudor Nedelcea spune în acest sens că prin această „ipoteză a spiritului”, Eminescu îşi identifică strigătul cu „un act de implorare al celor «bântuiţi» de «valul» istoriei,  al  celor ce  plutesc pe marea vieţii, dar nu ca nişte naufragiaţi, ci înlăuntrul unei Nave ce-şi  propune să biruiască furtunile, avându-I pe Hristos la cârmă şi pe Sfânta Sa Maică la proră. Să reţinem şi observaţia că Rugăciunea nu e făcută în nume personal, ci este o invocare colectivă, poetul constituindu-se în exponent al celor cu care se simte solidar. Se poate lesne observa din aceste scurte popasuri în lirica eminesciană (deşi exemplele ar putea continua) că în viziunea eminesciană asupra religiei creştine se distinge o cale a credinţei, a unei iubiri pure pentru Iisus Hristos (Dumnezeu-Fiul) şi pentru Sfânta ­Fecioară. Este o dominantă a credinţei împământenite în spaţiul carpato-pontico-danubian odată cu ivirea pe scena lumii a poporului român”.

Poezia lui Mihai Eminescu împleteşte aşadar liricul cu liturgicul. Inima ridicată spre Maica Domnului creşte prin lumina credinţei care limpezeşte „noaptea gândurilor”. Păcatul şi vina sunt de asemenea depăşite prin virtutea „nădejdii” împlinite în învierea lui Hristos. Nu în cele din urmă, cea mai puternică legătură a poetului cu nemărginirea este dragostea Maicii Sfinte, care străbate cosmosul şi ajunge la rugătorul care se manifestă liturgic: „Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa/ Şi reapari din cerul tău de stele:/ Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!/ Să te slăvesc în imn de ­bucurie” („Răsai asupra mea”).

Repere biografice

Critic şi istoric literar, eseist, prozator şi editor consacrat la nivel naţional şi internaţional, Tudor Nedelcea s-a născut la 23 martie 1945 în localitatea mehedinţeană Valea Ursului. Cu o activitate publicistică impresionantă, însumând mii de pagini de cercetări şi meditaţii, Tudor Nedelcea se numără printre cunoscuţii apologeţi laici ai spiritului şi ai tradiţiilor ortodoxe perene. Fost director al Bibliotecii Judeţene „Alexandru şi Aristia Aman” din Craiova şi cercetător la Institutul Academiei Române „C.S. Nicolaescu Plopşor”, reputatul om de litere s-a implicat activ în viaţa culturală din Mitropolia Olteniei, luând parte la numeroase întâlniri şi dezbateri dedicate în special personalităţilor din mediul eclesial şi realizărilor lor peste veacuri. Din anul 1996 este membru al Uniunii Scriitorilor, filiala Craiova. Este de asemenea unul dintre consacraţii şi pasionaţii hermeneuţi ai operei lui Mihai Eminescu, despre care a scris numeroase lucrări şi studii, între care amintim: Eminescu împotriva socialismului (Craiova, 1991), Eminescu şi cugetarea sacră (Craiova, 1994), Eminescu – apărătorul românilor de pretutindeni (Craiova, 1995), „Doina” lui Eminescu. 125 de ani (Bucureşti, 2008), Eminescu şi realsemitismul (Craiova, 2010).

 

Un articol de pr. Ioniță Apostolache pentru Ziarul Lumina

04-04-2022
Citeste si:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu