Am văzut, cu tristeÈ›e, în ultima vreme, că asocierea României È™i a naÈ›iunii române cu credinÈ›a creÈ™tină îi irită pe mulÈ›i contemporani, îi supără pe cei „deÈ™tepÈ›i” ori pe cei care se cred mai „deÈ™tepÈ›i” decât alÈ›ii. Am pus cuvântul „deÈ™tepÈ›i” între ghilimele, fiindcă l-am luat nu în sensul curent contemporan, ci în sensul său originar È™i primar, acela de „treji” sau „treziÈ›i” din „somnul cel de moarte”. „TreziÈ›ii” îi consideră pe mai toÈ›i românii cufundaÈ›i în acel „somn”. Însă „deÈ™tepÈ›i” sau „treziÈ›i” se consideră pe sine mulÈ›i dintre frustraÈ›i, mulÈ›i dintre cei autosuficienÈ›i, fiindcă sunt iritaÈ›i de mesajele care nu le convin.
Dar, oricât de ciudat le-ar părea unora, astăzi nu poÈ›i să fii „deÈ™tept” în spaÈ›iul public fără cultură, fără cunoaÈ™tere, fără învățătură.
Eu am asociat credinÈ›a (È™i Biserica noastră) cu naÈ›iunea È™i cu Èšara Românească din raÈ›iuni mai ales istorice. Studiul istoriei este meseria mea È™i fac această meserie de mulÈ›i ani, cu pasiune. Poporul român există în istorie de pe la finele mileniului I al erei creÈ™tine, adică de peste o mie de ani. În cea mai mare parte a acestei lungi perioade de timp, oamenii È™i-au văzut de necazurile È™i de bucuriile lor, de viaÈ›a lor simplă, împărÈ›ită, în cea mai mare parte, între muncă È™i odihnă, între luptă È™i tihnă.
Secole la rând, grija de căpetenie a majorității oamenilor a fost „pâinea noastră cea de toate zilele”, adică preocuparea de vieÈ›uire È™i, adesea, de supravieÈ›uire fizică. Oamenii cu trai decent È™i îndestulat au reprezentat în Europa, până prin secolul al XIX-lea, între 2 È™i 5% din toată populaÈ›ia. Asta nu înseamnă, în ciuda prejudecăților curente, că oamenii de demult, fiind săraci din punct de vedere material, nu au putut cugeta liber, în limitele orizontului lor. Ideea pedepselor crunte aplicate în Evul Mediu celor care nu gândeau pe linia oficială laică sau religioasă este, în mare parte, falsă (vezi, de exemplu, Régine Pernoud, Pour en finir avec le Moyen Âge, în varii ediÈ›ii apărute în franceză, dar È™i în alte limbi).
InchiziÈ›ia din Occident – fără relevanță în lumea răsăriteană bizantină – a aplicat teribilele sale pedepse nu în Evul Mediu, ci la începuturile Epocii Moderne (care începe pe la 1400-1500). Gândirea liberă nu a fost nici atunci în largul ei, dar a fost cu adevărat arestată în perioadele mai recente È™i mai ales în vremea dictaturilor de extremă dreaptă sau de extremă stângă din secolul al XX-lea. Iar românii, spre deosebire de multe alte popoare europene, au trăit patru decenii lungi de comunism, în care credinÈ›ele È™i Bisericile au fost crunt persecutate (unele au fost desfiinÈ›ate prin lege), în care educaÈ›ia religioasă a fost interzisă, în care manifestările publice ale cultelor (mari ceremonii, pelerinaje, sărbători de hram, sfinÈ›iri de biserici etc.) au fost oprite sau poprite.
După evenimentele din decembrie 1989, aceste opreliÈ™ti absurde au fost abolite È™i majoritatea românilor au sperat că orice fel de amestec al politicului în treburile cultelor, în manifestările de credință ale cetățenilor ar fi de domeniul trecutului. FireÈ™te, au existat È™i există oameni care nu sunt religioÈ™i È™i chiar unii care luptă contra credinÈ›elor È™i instituÈ›iilor religioase, care sunt sau se declară atei, agnostici, „progresiÈ™ti”, marxiÈ™ti ori neomarxiÈ™ti etc. Într-o societate democratică, există loc pentru toÈ›i (aceasta este esenÈ›a democraÈ›iei), atâta vreme cât nu se încalcă libertatea de credință È™i de conÈ™tiință a altora È™i nu se îngrădeÈ™te manifestarea credinÈ›ei celorlalÈ›i.
Este absurd să condamnăm regimul comunist, dar să aplicăm în continuare, unii dintre noi, metodele sale discriminatorii È™i exclusiviste. O societate liberă trăieÈ™te È™i îÈ™i manifestă libertatea È™i prin polemici, dar polemicile publice au rostul lor, au formele lor decente, se adaptează unui nivel înalt de civilizaÈ›ie È™i de cultură civică. Nu se poate face polemică publică folosind limbaje suburbane, lovituri sub centură, atacuri la persoană, înverÈ™unări È™i amenințări. Este trist că, la trei decenii de la revenirea în Cetate a libertății de credință È™i de conÈ™tiință, unii o neagă în numele „progresului”.
Noi nu È™tim cum va fi viitorul, dar trecutul românilor s-a construit în mare parte prin idealul creÈ™tin, prin tăria credinÈ›ei È™i prin forÈ›a Bisericii. Recent, această afirmaÈ›ie a mea, ca istoric, i-a deranjat pe unii „toboÈ™ari ai vremurilor noi”, care vor neapărat o lume următoare atee, necreÈ™tină, automatizată È™i robotizată. AceÈ™tia ar prefera să scoatem orice referință religioasă din vieÈ›ile noastre È™i chiar să interzicem/ schimbăm Imnul NaÈ›ional, pentru că acesta cuprinde versuri de genul „PreoÈ›i cu crucea-n frunte, căci oastea e creÈ™tină”. Ca urmare, unii dintre aceÈ™tia au pornit polemici fără de principii, pline de umori È™i de ură, adesea la adăpostul anonimatului, vădind o intoleranță cruntă È™i o incultură crasă.
Din fericire, nu a fost aÈ™a mereu. Nici pe vremea când s-a făcut această È›ară, liderii nu se purtau cu mănuÈ™i, ci se veÈ™tejeau reciproc, se pârau, se gratulau în limbaj colorat (domeniu în care suntem campioni È™i astăzi!). Dar, dincolo de orice orientare politică È™i chiar grad de cultură, au pus împreună umărul pentru È›ară, aproape la unison, ca într-o simfonie. Exista parcă atunci un cuvânt de ordine subînÈ›eles: „să nu hulim cele sfinte”, iar între acestea se aflau credinÈ›a, È›ara, naÈ›iunea.
Nu dau decât un exemplu È™i nu unul din lumea laică – care se inflamează mult mai acut È™i se repede uÈ™or la invective – ci din viaÈ›a noastră bisericească, greu încercată È™i ea astăzi. De la 1744 (când Ioan Inochentie Micu Klein a convocat la Blaj un Sinod General (un fel de congres naÈ›ional românesc, dincolo de orice diferență confesională), trecând prin actul fundamental al naÈ›iunii numit Supplex Libellus Valachorum (1791-1792) È™i semnat de Gherasim Adamovici (ortodox) È™i Ioan Bob (greco-catolic), prin RevoluÈ›ia de la 1848-1849 (Marea Adunare NaÈ›ională de la Blaj, prezidată de episcopii Andrei Șaguna, ortodox È™i Ioan Lemeni, greco-catolic), prin MiÈ™carea Memorandistă (1881-1894) È™i ajungând la 1918 (greco-catolicul Iuliu Hossu, viitor cardinal È™i ortodoxul Miron Cristea, viitor patriarh), slujitorii È™i ierarhii celor două Biserici româneÈ™ti din Ardeal, ca È™i liderii laici de ambele confesiuni – deÈ™i nu se iubeau mereu, ba, dimpotrivă, aveau dese momente încordate È™i chiar conflicte – au fost împreună, uniÈ›i în asumarea rolurilor de lideri ai naÈ›iunii, nelăsând să răzbată nicio fisură în exterior. Diferendele erau normale, dar până la credință, la patrie È™i la naÈ›iune.
Astăzi, crezându-ne atoateÈ™tiutori, nu mai respectăm principii, valori È™i nici virtuÈ›i. Și, evident, nu mai avem respect nici pentru trecut È™i nici pentru profesioniÈ™tii trecutului. Imnul NaÈ›ional exprimă un mare adevăr: cel puÈ›in până la 1848 È™i cu precădere în provinciile aflate sub dominaÈ›ie străină (unde trăiau mai mult de jumătate dintre toÈ›i românii de atunci), miÈ™carea de emancipare naÈ›ională a fost condusă de preoÈ›i, de „preoÈ›i cu crucea-n frunte”.
De pe la 1350-1400, românii din Transilvania (iar Transilvania reprezintă azi circa 40% din teritoriul È™i populaÈ›ia României) nu au mai avut voie să aibă o clasă politică laică în nume propriu, românesc, adică o stare (sau o „naÈ›iune”, cum se spunea de la 1500 încoace), cum aveau nobilii (maghiari), saÈ™ii È™i secuii. Liderii politici È™i religioÈ™i ai românilor au fost, de atunci È™i până în secolul al XIX-lea, clericii ortodocÈ™i È™i, după 1700, ortodocÈ™i È™i greco-catolici, adică slujitorii Domnului de rit bizantin.
Ambele Biserici româneÈ™ti din Ardeal au acelaÈ™i rit, pornesc din aceeaÈ™i rădăcină, iar greco-catolicii au fost înainte de „unirea religioasă” ortodocÈ™i. MulÈ›i, contemporani, animaÈ›i de valorile È™i realitățile prezentului, au mari dificultăți în înÈ›elegerea È™i acceptarea acestei realități. NeînÈ›elegerea vine dintr-o prejudecată, anume din neputinÈ›a de a concepe că separarea oficială dintre laic È™i religios s-a produs foarte târziu, odată cu ceea ce numim constituÈ›ionalismul modern. Pentru oamenii medievali, ataÈ™amentul nețărmurit față de credință È™i față de Biserică era un comandament de viață, iar viaÈ›a de atunci nu se putea concepe în afara credinÈ›ei È™i a Bisericii.
Laicul È™i religiosul interferau în asemenea măsură încât erau un monolit È™i formau însăși viaÈ›a de odinioară. Separarea conÈ™tientizată dintre laic (mirean) È™i religios (confesional) s-a făcut foarte târziu, odată cu separarea constituÈ›ională dintre stat È™i Biserică. Toate cuceririle de drepturi – puÈ›ine, câte au reuÈ™it să obÈ›ină românii transilvăneni până la 1848 – s-au făcut sub conducerea clericilor. Drept dovadă, avem măsurile luate de inamici contra acestora.
De exemplu, după căderea È™i moartea lui Mihai Viteazul, dieta Transilvaniei (din care nu făcea parte niciun român) a decis să rupă legătura cu ambele „principate valahe” È™i a interzis intrarea în Transilvania a tuturor clericilor de la sud È™i est de CarpaÈ›i, pentru că „Tiranul” È™i „Valahul” (adică Mihai Viteazul) îÈ™i pregătise „invazia” prin „tainica lucrare a preoÈ›ilor săi care se numesc călugări”. Acestea sunt fapte înregistrate de istorie È™i ele nu se pot È™terge pentru că nu convin unor contemporani ai noÈ™tri.
Toate aceste fapte au fost consemnate, după descifrarea È™i interpretarea a mii de surse, de către mai mulÈ›i istorici, dar mai ales de către David Prodan, într-o capodoperă a sa, numită Supplex Libellus Valachorum. Din istoria formării naÈ›iunii române (apărută în mai multe ediÈ›ii, din 1948 încoace). Autorul, de formaÈ›ie materialistă interbelică È™i nu contrafăcută sub influenÈ›a comuniÈ™tilor (de altminteri, David Prodan È™i-a depus carnetul de partid în 1962, intrând în rezistenÈ›a intelectuală contra regimului), demonstrează (în cartea citată È™i în altele) cum ne-au condus de-a lungul istoriei medievale È™i moderne, până la 1848, preoÈ›ii. Nicolae Iorga a călătorit în Transilvania abia la cumpăna secolelor al XIX-lea È™i al XX-lea (marele istoric fiind născut în 1871) È™i a înÈ›eles de îndată secretul supravieÈ›uirii acestor români obidiÈ›i. ÎnÈ›elegerea se vede din titlul cărÈ›ii sale apărute în 1902, intitulate Sate È™i preoÈ›i în Ardeal.
După cercetări minuÈ›ioase, studiind viaÈ›a românilor ardeleni cam de pe la 1400 până spre 1800, Nicolae Iorga a constat că preoÈ›ii au salvat naÈ›ionalitatea noastră, fapt pentru care le închină lor pomenita carte: „PreoÈ›ilor È™i învățătorilor din românimea de peste munÈ›i, celor prin cari se păstrează neamul în aÈ™teptarea viitorului, care atârnă de vrednicia noastră, închină această carte autorul”. Ce poate să fie mai grăitor pentru rolul elitei noastre bisericeÈ™ti în istorie decât aceste vorbe cu putere maximă ale celui mai important istoric român din toate timpurile? Omagiul este cu atât mai realist cu cât, până târziu, în secolul al XVIII-lea, tot preoÈ›ii erau È™i învățători la È™colile noastre, È›inute nu de statul cel străin (străin de nevoile È™i de durerile noastre), ci de Biserică È™i de comunitate.
Când poetul Andrei MureÈ™anu a scris poezia „Un răsunet”, el avea în faÈ›a ochilor imaginea românilor conduÈ™i de liderii lor spirituali È™i pământeÈ™ti – preoÈ›ii cu crucile lor pe piept, în inimi È™i în mâini – în drum spre Blaj, organizaÈ›i în cete ordonate È™i disciplinate. Andrei MureÈ™anu a văzut cum, cu respect È™i smerenie, zecile de mii de români se uitau la copreÈ™edinÈ›ii Adunării NaÈ›ionale de la Blaj, din mai 1848, adică la episcopii Andrei Șaguna È™i Ioan Lemeni, ca la izbăvitorii lor, ca la liderii capabili să-i scoată la liman. De-aceea È™i nu din vreo fantezie de literat, poetul a i-a pus în vers pe „preoÈ›ii cu crucea-n frunte”.
AÈ™a s-au petrecut lucrurile, ele sunt demult istorie È™i istoria nu poate să fie schimbată. Dacă putem (sau, câteodată, avem doar iluzia că putem) schimba prezentul, dacă putem modifica sau măcar pregăti într-un anumit fel viitorul, trecutul rămâne mereu „aÈ™a cum a fost” (Leopold von Ranke). Iar specialiÈ™tii cinstiÈ›i au dreptul să-l reconstituie numai „aÈ™a cum a fost” È™i nu să-l „recondiÈ›ioneze” după nevoile prezentului, după „comanda socială”, după comanditar, după mărimea plății în arginÈ›i, ori după gustul unora. Văd È™i eu în jurul meu pe unii semeni care repudiază È™i condamnă credinÈ›a creÈ™tină, care atacă Biserica (Bisericile), care ar vrea să-i vadă È™i să-i facă pe toÈ›i oamenii de altă credință decât cea pe care o au, sau atei, sau nihiliÈ™ti, sau neomarxiÈ™ti.
Am auzit deunăzi un „analist” imberb decretând că un om inteligent nu poate să fie credincios. Atunci trebuie să acceptăm că o armată de savanÈ›i, de la Copernic, Galileo Galilei, Blaise Pascal, Francis Bacon, Johann Kepler È™i până la Newton, Leibniz, Maxwell, Kelvin sau Pasteur au fost proÈ™ti, căci lipsa de inteligență înseamnă, în limbaj popular, prostie.
Mai văd că unii dintre criticii credinÈ›ei È™i ai Bisericii ar vrea nu numai să facă lumea de azi „progresistă” È™i să ne cioplească pe toÈ›i după chipul È™i asemănarea lor, dar fac eforturi să schimbe È™i istoria care nu le convine. Or, aceasta seamănă a dictatură, a intoleranță, a discriminare. Oare pentru asta să fi luptat „aproapele nostru” la 1848, la 1918, la 1989, pentru mutilarea prezentului È™i pentru modificarea trecutului, în acord cu voinÈ›a unor grupuri marginale È™i animate de ură? Oare pentru asta să fi murit în închisorile comuniste atâÈ›ia intelectuali de-ai noÈ™tri creÈ™tini ortodocÈ™i, greco-catolici È™i de alte confesiuni?
Nu numai în Evul Mediu ci È™i în Epoca Modernă, românii au fost conduÈ™i de preoÈ›i, călugări, de ierarhi vrednici. Mai mult, hotărârea de unire de la Alba Iulia a fost citită de ierarhul greco-catolic Iuliu Hossu, iar un alt ierarh, cel ortodox, Miron Cristea a însufleÈ›it mesele îmbrățiÈ™ându-È™i „fratele” È™i spunând: „Pe cum ne vedeÈ›i azi îmbrățiÈ™aÈ›i frățeÈ™te, aÈ™a să rămână îmbrățiÈ™aÈ›i pe veci toÈ›i fraÈ›ii români!”.
Asta nu înseamnă că istoria noastră a fost imaculată sau că oamenii Bisericii nu au greÈ™it sau nu greÈ™esc, dar avem elementara obligaÈ›ie morală de respect pentru adevăr È™i pentru cei care ne-au condus prin vremuri bune È™i rele, ca să ajungem să trăim cu toÈ›ii într-o È›ară a noastră. Nu avem dreptul să ascundem greÈ™elile È™i nici să lăudăm neîmplinirile, dar suntem „condamnaÈ›i” la cumpătare È™i echilibru.
Judecățile È™i prejudecățile prezentului nu ne dau cuvânt să blamăm ori să falsificăm trecutul. Dacă ne-am eliberat doar ca să proferăm blesteme È™i să punem stigmate, ne amăgim cu o falsă libertate. Libertatea noastră nu înseamnă limitarea libertății celorlalÈ›i, ci înseamnă înÈ›elegere, acceptare, bunăvoință, iubire È™i bunătate.
Citeste si: | De acelasi autor: |