Cookies de navigare nu pot fi dezactivate, iar cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica. Neamul. Politica. LumeaNr. vizualizari: 3400

Monarhia Constituţională și Republica la români. Aspecte constituţionale

Lector univ. dr. Marius Andreescu
Tags: monarhie; republică; Constitutia;
Judecător – Curtea de Apel Piteşti
    Lector universitar dr. – Universitatea din Piteşti 
 

1. Consideraţii generale privind forma de guvernământ

        În mod constant în dreptul constituţional forma de guvernământ este definită ca fiind modul în care sunt constituite şi funcţionează organele supreme într-un stat. Ea este raportată, în principiu, la trăsăturile definitorii ale şefului de stat şi la raporturile sale cu puterea legiuitoare.

        Noţiunea de „formă de guvernământ” are în mod evident o semnificaţie juridică şi ca atare formează obiectul de studiu a dreptului public, în mod deosebit a dreptului constituţional. Semnificaţiile noţiunii nu pot fi reduse la cele juridice. Formele de realizare a guvernării, modul de concretizare a acestora la nivelul fiecărui stat au numeroase semnificaţii în plan istoric, social, politic şi economic, prin urmare, formează obiectul de studiu a unui ansamblu de ştiinţe umaniste, relevându-se astfel caracterul interdisciplinar al acestei noţiuni.

       Desigur, problematica formelor de guvernământ nu trebuie înţeleasă din perspectivă pur teoretică, deoarece guvernarea unui stat, rolul instituţional şi politic al şefului de stat are implicaţii practice deosebite în planul vieţii obişnuite a cetăţeanului şi determină caracterele sistemului politic şi constituţional ale unui stat, în special din punct de vedere al dihotomiei: stat totalitar sau stat democratic.

Realizând o sinteză a formelor de guvernământ vom reţine că cele mai utilizate nu numai în istorie, dar şi în perioada contemporană sunt monarhia şi republica.

Monarhia, ca formă de guvernământ se caracterizează prin aceea că şeful statului este un monarh, (rege, domn, împărat etc.), absolut sau nu, ereditar sau desemnat după proceduri specifice în funcţie de tradiţiile regimului constituţional. Monahia este cunoscută din cele mai vechi timpuri şi a fost cea mai răspândită formă de guvernământ. În raport cu aspectele istorice, dar şi cu realităţile contemporane, în evoluţia monarhiei mai importante sunt formele de: monarhie absolută şi monarhie limitată ( constituţională).

Monarhia absolută, ca cea mai veche formă de monarhie, se caracterizează prin puterea discreţionară a şefului de stat. Această formă specifică până la Revoluţia franceză din 1789 a existat totuşi până aproape de timpurile noastre. De menţionat că la începutul secolului XX existau încă în Europa două imperii absolute şi anume Imperiul rus şi Imperiul otoman.

Monarhia limitată ( constituţională), aşa cum arată chiar denumirea se caracterizează prin limitarea puterilor monarhului prin legea fundamentală a statului ( constituţia). O modalitate particulară a acestei forme de guvernământ o constituie astăzi „monarhia parlamentară constituţională” întâlnită în Anglia, Belgia, Spania, Olanda şi Ţările Scandinave. Existenţa unei astfel de forme de guvernământ se justifică prin tradiţiile şi istoria acestor ţări, dar şi prin eficienţa în plan constituţional, politic, social şi economic a existenţei unui monah care nu exercită guvernarea propriu-zisă, are rol de a reprezenta statul, de a garanta aplicarea legii fundamentale şi de a media raporturile dintre puterile statului, dintre stat şi societate. Totuşi, în exercitarea acestui rol constituţional, monarhul păstrează unele prerogative, precum dreptul de a dizolva parlamentul, dreptul de a numi în funcţii superioare şi uneori, dreptul de refuza semnarea unor legi.

Republica este acea formă de guvernământ în care, aşa cum se spune, cetăţenii se guvernează singuri, desemnându-şi sau alegând un şef de stat, denumit de regulă preşedinte. În republică, guvernarea se înfăptuieşte prin reprezentanţi aleşi după proceduri electorale. Şeful de stat – preşedintele de republică – este ales fie direct prin vot universal, fie de către parlament.

Variantele contemporane ale republicii sunt: republica parlamentară, republica prezidenţială şi republica semiprezidenţială.

În cazul republicii parlamentare şeful de stat este ales de către parlament, în faţa căruia de altfel şi răspunde. Datorită acestui fapt, poziţia legală a şefului de stat este inferioară parlamentului ( Italia, Austria, Germania, Finlanda). Important este de subliniat faptul că în cadrul acestei forme de organizare a guvernării preşedintele de republică are atribuţii restrânse de guvernare, rolul său constituţional fiind acela de a garanta supremaţia legii fundamentale şi a media între puterile statului, respectiv între stat şi societate. O astfel de formă de guvernământ este întâlnită în majoritatea statelor europene.

Republica prezidenţială şi semi-prezidenţială se caracterizează prin alegerea şefului de stat de către cetăţeni, fie direct prin vot universal, egal, secret şi liber exprimat, fie indirect, prin intermediul colegiilor electorale, aşa cum se procedează în S.U.A., de exemplu. Atribuţiile constituţionale ale preşedintelui de republică în acest caz sunt mult amplificate, şeful statului exercitând acte de guvernare, având un rol important în conducerea politicii interne şi externe a statului. Preşedintele republicii este şef al executivului, singur, ca în situaţia S.U.A., fie împreună cu primul ministru. Republica semi-prezidenţială este o variantă, cunoscută în Europa după cel de-al doilea război mondial, exemplul tipic fiind Franţa. Caracteristica principală a acestei forme particulare de guvernare o reprezintă dualitatea la conducerea executivului de către preşedintele republicii şi primul ministru. În Europa două state sunt considerate că au în prezent o astfel de formă de organizare a guvernământului: Franţa şi România. În cazul Franţei, republica semi-prezidenţială are determinări şi condiţionări de natură istorică şi politică, tipice pentru acest stat după al doilea război mondial. Pentru România, republica semi-prezidenţială este o soluţie pur constituţională, postdecembristă a cărei determinări sociale sau istorice sunt mai puţin evidente.

Este util să prezentăm în linii generale principalele repere ale istoriei formelor de guvernământ a României. Evoluţia formei de guvernământ în România a exprimat întreaga istorie a poporului român de la formarea statului unitar român (1859), până în prezent. În acest sens vom aminti că potrivit Statutului lui Cuza (1864) puterile publice erau încredinţate: „ Domnului, unei Adunări Ponderatice şi Adunării Elective”, „ domnia” caracterizând deci instituţia de şef de stat.

Constituţia din anul 1866, Sub – secţiunea I „Despre domn”, reglementează monarhia ca formă de guvernământ stabilind ereditatea în linie descendentă directă, legitimitatea cu excluderea copiilor nelegitimi, primogenitura, masculinitatea, cu înlăturarea urmaşilor de sex feminin. După proclamarea Regatului (1881) domnul „ ia pentru sine şi moştenitorii săi, titlul de Rege al României”. Monarhia este menţinută şi de Constituţiile din 1923 şi din 1938.

Forma monarhică a fost înlocuită cu forma republicană de guvernământ prin Legea nr.363 din 30 decembrie 1947. Republica a fost consacrată prin Constituţiile din anii 1948, 1952 şi 1965.

După revoluţia din decembrie 1989, prin Decretul-lege nr.2 s-a reafirmat forma de guvernământ republicată, iar potrivit legislaţiei s-a instituit funcţia de Preşedinte al României. Constituţia actuală a României prin articolul 1 stabileşte că forma de guvernământ a statului român este republica. Preşedintele României este ales prin vot universal, direct şi liber exprimat, nu este subordonat Parlamentului şi este şef al executivului alături de primul ministru.

Aceste succinte consideraţii în plan juridic sunt necesare pentru a permite o scurtă analiză din punct de vedere istoric, dar şi prin implicaţiile sociale şi, politice pe care le comportă, a formelor de guvernământ: monarhia constituţională şi republica în România, alegând ca repere istorice în mod deosebit Constituţiile din 1866 şi 1923, Legea nr.363 din 30 decembrie 1947, precum şi actele cu valoare constituţională, inclusiv legile fundamentale care după această dată au consfinţit ca formă de guvernământ, republica.

O astfel de analiză pe criterii nu numai juridice dar şi istorice, sociale şi politice permite o mai bună explicare şi fundamentare a principalelor caracteristici ale formei de guvernământ actuale a României, precum şi pentru a justifica succinte consideraţii în legătură cu rolul ce ar trebui să fie încredinţat şefului de stat într-o societate democratică contemporană bazată pe separaţia şi echilibrul puterilor în stat, pe consacrarea şi garantarea drepturilor omului, aşa cum se doreşte a fi în România.

Trebuie subliniat şi faptul că nu există o corespondenţă biunivocă între conceptele de „formă de guvernământ” iar pe de altă parte „regim politic”. Istoria demonstrează că au existat şi pot exista regimuri politice democratice sau totalitare în toate formele de guvernământ. De precizat că un regim politic totalitar este specific pentru monarhia absolută şi aproape neîntâlnit în cazul monarhiei constituţionale. În cazul republicii există o tendinţă a republicilor prezidenţiale de a evolua spre regimuri politice totalitare aşa cum se şi întâmplă astăzi în multe din ţările Americii Latine. Esenţial pentru tipul de regim politic existent într-un stat este rolul şi atribuţiile şefului de stat indiferent dacă acesta este monarh sau preşedinte. În cazul regimurilor politice totalitare sau absolutiste şeful de stat deţine puterea discreţionară iar principiile constituţionale, în măsura în care acestea există, sunt fie pur formale sau nerespectate.

 

2. Monarhia constituţională în România

Constituţia din 1866 a condus la modificarea formei de guvernământ în sensul că România se transforma dintr-o monarhie electivă într-o monarhie ereditară, ceea ce constituia o repunere în drepturi a doleanţelor Adunărilor ad-hoc din 1857 şi o ignorare a hotărârilor Convenţiei de la Paris din 1858. Termenul de „ereditară” şi „străină” erau considerate condiţiile necesare şi suficiente care să evite declanşarea, în viitor, a unor posibile dispute politice şi dinastice la succesiunea tronului.

Noua formă de guvernare se fundamenta pe principiul că toate puterile statului emană de la naţiune, care nu le poate exercita decât prin „delegaţiune”, în conformitate cu principiile şi regulile precizate în Constituţie. Totodată, acest aşezământ constituţional se întemeia pe principiul separaţiilor puterilor în stat în sensul că puterea legislativă era exercitată colectiv de către „Domn” şi de către „Reprezentanţa naţională”, cea executivă fiind încredinţată Domnului, în timp ce puterea judecătorească era exercitată de către curţi şi tribunale.

Puterile constituţionale ale Domnului erau ereditare, specificându-se, totodată, faptul că acesta nu putea exercita alte atribuţii decât acelea date prin Constituţie. Se introducerea de asemenea, răspunderea ministerială, cu interdicţia ca Domnul să poată apăra şi exonera de răspundere pe un ministru, prin ordin verbal sau scris.

Pentru tema noastră de cercetare este important a sublinia că într-o societate în care la nivelul deceniului şapte din secolul al XIX-lea, sistemul partidelor politice se afla abia la începutul închegării sale, formal cele două partide ale liberalilor şi conservatorilor nefiind încă constituite, monarhul ocupa o poziţie importantă în acţiunea de „temperare” a disputelor politice având în practica politică posibilităţi de intervenţie majoră. Este incontestabil că liberalii şi conservatorii, deschizând o luptă acerbă pentru putere au urmărit să şi atragă de partea lor instituţia monarhului.

Preconizând o monarhie cu puteri limitate, după modelul englez, liberalii radicali au încercat fără rezultat, să voteze Constituţia înainte de venirea lui Carol I. În ideea limitării puterii Domnului proiectul de constituţie prevedea că acesta să aibă numai dreptul de „veto suspensiv” în materie legislativă, pe când Constituţia a prevăzut „dreptul de veto absolut” al monarhului. Pentru înscrierea în Constituţie a acestei importante atribuţii Carol I a intervenit personal fiind sprijinit de conservatori, interesaţi în întărirea atribuţiilor Domnului pentru ca prin intermediul instituţiei monarhice să poată să temporizeze ritmul accelerat al reformelor ce se impuneau pentru modernizarea societăţii româneşti.

Deşi prerogativele Coroanei au fost mari în vremea lui Carol I. (1866-1914), Domnul şi apoi Regele (1881), prin mijloacele oferite de Constituţie, monarhul a fost elementul moderator şi de control al celor trei puteri, chemat să asigure stabilitatea întregului sistem constituţional. Hotărârile acestuia nu au fost singulare în practica politică, şefii partidelor politice şi colaboratorii lor apropiaţi participând la elaborarea lor. Aceştia au devenit factori hotărâtori în luarea deciziilor guvernamentale. Este important a releva maniera în care Regele intervenea pentru adoptarea soluţiilor propuse de partidele politice în raport cu nevoile reale ale ţării. Deşi străin prin naştere, de poporul român, Carol I s-a străduit să înţeleagă „pulsul” ţării, favorizând cultivarea opiniei publice şi acţionând pentru deplina libertate a manifestărilor ei, neîngrădind exprimarea liberă a părerilor, mai ales, prin presă. „Mesajul Domnesc” din noiembrie 1866 afirma clar ca fiind condiţia principală de stabilitate şi de progres „respectul Constituţiunii şi stricta exercitare a legilor”, iar pentru îndeplinirea acestui scop guvernul, „cere concursul activ al tuturor cetăţenilor pentru a stârpi viciile atât de adânc înrădăcinate în administraţie şi justiţie. Numai cu acest preţ vom putea ridica prestigiul autorităţii, vom introduce sincera şi leala respectare a instituţiunilor, a libertăţii bineînţeles, a legalităţii şi a drepturilor tuturor”.

În atenţia monarhiei s-au aflat două instituţii socotite ca fiind esenţiale pentru progresul moral şi cultural al ţării, respectiv justiţia şi învăţământul. „Mesajul Domnesc” de la începutul anului 1868 releva preocuparea pentru ridicarea justiţiei, ca ramură a puterii statului, „la gradul de moralitate şi demnitate, necesară spre a putea exercita o acţiune salutară asupra societăţii”. Se trasa un program de dezvoltare a instrucţiunii publice cu deosebire a şcolilor primare pentru care, a firma Carol I: „cred că sacrificiile ce aduce o ţară nu sunt niciodată prea mari, fiindcă se plătesc în urmă cu interese îndoite”.

Este bine să subliniem că astfel de priorităţi politice ar trebui să nu aparţină numai trecutului şi să caracterizeze prezentul, din nefericire mult prea neglijat de guvernanţi în ceea ce priveşte cultura şi în general educaţia naţională.

Încercarea de a defini forma de autoritate reprezentată de monarhia constituţională prin Legea fundamentală din 1866, ne conduce la constatarea că ea se poate încadra într-unul din cele trei tipuri ideale de autoritate identificate de istoricul şi sociologul german Max Weber şi anume cel de „autoritate tradiţională”. Acest tip s-a bazat în principal, pe convingerea şi credinţa românilor în validitatea conducerii ţării de către un rege constituţional ereditar şi pe competenţa legitimă a acestuia de a aplica legile în mod echitabil faţă de toţi supuşii, fiind echidistant în disputele politicii interne. Practic, pentru români tradiţia a fost cea care a conferit legitimitate monarhului, fundamentându-se pe o relaţie personalizată în cadrul căreia ascultarea faţă de rege a fost principala datorie a indivizilor. La rândul său monahul datorează acestora sprijin şi protecţie. Prin această relaţie biunivocă Carol I a fost acceptat şi respectat de români, mai puţin idolatrizat şi iubit, comparativ cu alţi monarhi constituţionali ai vremii.

Tipul de monarh constituţional instaurat de Carol I pe conceptul de legalitate conferit de Constituţia din 1866 s-a completat în timp, cu cel de credibilitate în faţa clasei politice româneşti şi a ţării. Dezvoltarea sentimentului dinastic a fost rezultatul unor acţiuni deliberate rezultate prin intermediul dezbaterilor parlamentare, a învăţământul public, a programelor concrete ale partidelor politice, care au contribuit la integrarea în viaţa socială a principiilor monarhiei constituţionale.

Aplicată pe întreg teritoriul României Mari, Constituţia din 1923 consacra principiul separaţiei puterilor considerat a fi un mijloc eficient de asigurare a legalităţii, recunoscând existenţa în stat a celor trei puteri: legislativă, executivă şi judecătorească, fiecare dintre ele având titulari separaţi: reprezentanţa naţională, regele (guvernul) şi organele judecătoreşti.

 Constituţia din 1923 dezvoltă modalităţile de exercitare independentă a prerogativelor celor trei puteri. Cu toate acestea, după cum se sublinia şi în literatura juridică interbelică, sub imperiul Constituţiei din 1923 nu exista un echilibru perfect între puteri, întrucât Regele era un organ care reprezenta principiul colaborării puterilor, dar şi exercita un control asupra lor; el juca în consecinţă rolul unei puteri moderatoare.

Păstrând multe din prevederile înscrise în Constituţia din 1866 referitoare la persoana monarhului Legea fundamentală din 1923 extinde sensibil atribuţiile constituţionale ale Regelui în materie de sancţionare şi promulgare a legilor, de numire şi revocare a miniştrilor, de convocare, prorogare sau dizolvare a Parlamentului. Regele poate elabora regulamente pentru executarea şi aplicarea legilor, este şeful puterii armate, are dreptul de a bate monedă, încheie convenţii cu statele străine, care trebuiau ratificate de puterea executivă. De asemenea, Regele are dreptul de amnistie în materie politică, precum şi dreptul de a graţia sau micşora pedepsele penale, dar nu poate suspenda cursul urmăririi sau al judecăţii şi nici nu poate interveni în nici un fel în administrarea justiţiei. Cu toate că avea asemenea drepturi Regele nu putea exercita alte atribuţii, decât „acele date lui prin Constituţiune” ( articolul 91).

Este important de a sublinia pentru regimul specific monarhiei constituţionale existent în perioada respectivă că Legea fundamentală din 1923 a servit drept cadru juridic pentru aplicarea în practică a formulei politice „prin noi înşine”, atât de apreciată în epocă, formulă care, analizată prin prisma consecinţelor sale a avut un rol pozitiv în primul deceniu interbelic, potenţând refacerea şi dezvoltarea economică precum şi consolidarea poziţiei externe a ţării.

În concluzie, apreciem că funcţionarea mecanismului democratic stabilit prin Constituţia din 1923 s-a dovedit a fi mai complicat şi dificil de înfăptuit decât în Occident. „Uzanţa” constituţională stabilită de Carol I s-a perpetuat şi în timpul lui Ferdinand I, Carol al II-lea abuzând, apoi, de drepturile sale constituţionale. Deşi Constituţia adoptase principiul englez ( regăsit şi în Constituţia belgiană din 1831) potrivit căruia „regele domneşte dar nu guvernează”, practica vieţii politice a infirmat acest principiu în perioada lui Carol al II-lea care a căutat să domnească şi să guverneze.

Analizând poziţia monarhiei în practica politică apreciem că numirea guvernului de către rege, urmată de dizolvarea corpurilor legiuitoare şi organizarea de noi alegeri era, în primul rând, expresia unor înţelegeri realizate de monarh cu reprezentanţii principalelor partide şi numai într-o mică măsură rezultatul unor subiectivisme şi veleităţi personale manifestate în jocul politic al vremii.

 

3. Republica în perioada postbelică (1947-1989)

Abolirea monarhiei şi proclamarea Republicii Populare Române la 30 decembrie 1947 au fost consacrate prin Legea nr.363 din 30 decembrie 1947. În articolele 1 şi 3 este reglementată noua formă de stat. Astfel se consacră desfiinţarea formei monarhice de guvernământ, instituindu-se ca formă de stat Republica Populară.

În plan istoric în mod obişnuit monarhia constituţională ca formă de guvernământ este identificată în România cu existenţa unui regim politici democratic. Spre deosebire Republica în perioada interbelică, în intervalul mai sus amintit se caracterizează prin existenţa unui regim politic de tip totalitar cu anularea garanţiilor specifice statului de drept.

În general, opţiunea pentru o formă de guvernământ este una politică, dar în acelaşi timp se bazează şi pe un raţionament juridic de natură constituţională.

Istoria a demonstrat că abolirea monarhiei a fost un act de forţă care nu a avut nimic de-a face cu un raţionament juridic constituţional. Actul de abolire din 1947 a fost rezultatul unei presiuni ultimative din partea Partidului Comunist sprijinită din afara ţării. Din punct de vedere juridic, abdicarea Regelui Mihai I a fost un act neconstituţional întrucât instituţia abdicării nu era prevăzută în Constituţie, iar Regele nu putea oricum, să abdice şi pentru urmaşii săi, cu alte cuvinte, nu putea să extindă consecinţele juridice ale actului său de abdicare, unor prezumtivi şi viitori descendenţi legitimi ai acestuia. Este adevărat că Regele Carol al II-a a abdicat în septembrie 1940, dar a abdicat în favoarea fiului său, moştenitorul legal al tronului.

Urcarea pe tron a lui Carol I a fost rezultatul unui plebiscit. Abolirea monarhiei în decembrie 1947 ar fi trebuit să urmeze aceeaşi procedură pentru a avea legitimitate constituţională. În realitate, Legea nr.363/1947 nu foloseşte termenul de „abolire” ci, doar expresia „abdicarea Regelui Mihai I pentru el şi urmaşii săi”.

Potrivit Constituţiei din 1923, actului abdicării, chiar forţate, ar fi trebuit să-i urmeze declanşarea procedurii prevăzută în articolul 79 din Constituţiei referitoare la vacanţa tronului. Pentru a se evita însă această posibilitate şi pentru a se pregăti terenul abolirii de facto a monarhiei, prin Legea nr.363/1947 s-a abrogat expres Constituţia din 1923. Ca atare, problema plebiscitului a căzut de la sine iar abolirea monarhiei a fost un act politic şi nu unul juridic deoarece nu a avut legitimitatea juridică necesară.

Deşi a fost impusă prin forţă, republica a intrat însă în conştiinţa mai multor generaţii. Este adevărat, Republica Populară şi apoi Socialistă au fost asociate pentru mai multe decenii cu un regim politic iniţial opresiv şi apoi, fals sau parţial democratic. Acest lucru nu impietează, în noile condiţii politice, ca forma de guvernământ republicană să fie racordată la un regim politic şi constituţional specific statului de drept.

 

4. Constituţia din 1991 şi forma de guvernământ

Articolul 1 alineat 2 din Constituţia României în vigoare consacră: „Forma de guvernământ a statului român este republica”.

Dispoziţiile articolului 152 alineat 1 din Constituţie stabilesc că nu poate forma obiectul revizuirii Legii fundamentale, printre altele, „forma republicană de guvernământ”.

Aşa cum arătam mai sus opţiunea legiuitorului constituant pentru republică ca formă de guvernământ este în primul rând politică,opţiune consacrată constituţional şi implicit juridic. Se pune problema legitimităţii unei astfel de opţiuni şi a interdicţiei cuprinsă expres în articolul 152 alineat 1 din Constituţie privind revizuirea formei de guvernământ.

Fără a intra în amănunte sau o analiză aprofundată remarcăm faptul că articolul 1 alineat 3 din Constituţie arată că România este un stat de drept, democratic şi social, constituit în „spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român.” Istoria a demonstrat că perioada guvernată de Constituţiile din 1866 şi 1923 este asociată unei forme şi structuri democratice a organizării puterilor statului, a funcţionării acestora şi implicit a formei de guvernământ. Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre perioada postbelică (1947-1989),în care în mod indiscutabil regimul politic a fost unul de tip totalitar, absolutist, asociat cu forma de guvernământ republică. Raţionamentul juridic constituţional duce la concluzia că tradiţiile democratice ale poporului român nu sunt de natură a legitima forma de guvernământ republicană. Desigur, acest este un raţionament juridic care este departe de a avea un caracter determinant în a legitima o formă de guvernământ sau alta. Trebuie reamintit faptul că republica este o formă de guvernământ compatibilă cu statul de drept şi în general cu toate valorile democratice pe care le implică societatea contemporană.

Totuşi, modul de exercitare în concret a puterii statale în perioada postdecembristă demonstrează în mod neechivoc tendinţa autorităţilor executive centrale cu deosebire la nivelul Şefului de stat şi al Guvernului de a interpreta discreţionar şi tendenţios dispoziţiile constituţionale şi de a desfăşura o activitate decizională de natură politică în sensul denaturării instituţiilor democratice, chiar a nerespectării separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, cu tendinţa clară de concentrare a deciziei politice şi juridice la nivelul celor două instituţii mai sus amintite. Consecinţa unei astfel de guvernări a dus la crearea unor dezechilibre sociale şi economice importante şi chiar instituţionale şi mai grav la desconsiderarea unor valori şi drepturi fundamentale esenţiale consacrate constituţional, în mod deosebit a caracterului social al statului.

 O astfel de realitate socială, economică şi politică conduce inevitabil la reflecţii în legătură cu viabilitatea actualului sistem de organizare politică a statului bazat pe „republica semi-prezidenţială”.

În legătură cu legitimitatea dispoziţiilor constituţionale care interzic revizuirea Legii fundamentale sub aspectul unor valori sau realităţi consacrate este necesară o analiză amănunţită. În acest studiu redăm ideile ilustrului profesor Tudor Drăganu, care referitor la acest aspect sublinia: „… în momentul de faţă realitatea legislativă este concretizată de textele Pactelor drepturilor omului din 1966, care recunosc popoarelor dreptul de a-şi stabili liber statutul lor politic. Este evident însă că acest drept nu poate fi răpit de generaţiile de azi, generaţiilor viitoare. Pe de altă parte, realitatea politică demonstrează că interdicţiile de revizuire a unor texte ale constituţiei nu au putut împiedica modificarea acestora atunci când concepţiile colectivităţilor sociale au suferit vădite schimbări”.

 

5. Posibile soluţii

Unul dintre întemeietorii doctrinei liberale, Benjeamin Constant sublinia necesitatea ca şeful statului să aibă un rol politic neutru, să nu fie implicat în acte de guvernare şi să exercite efectiv medierea între puterile statului. La data când autorul a scris celebra lucrare „Despre libertate la Antici şi la Moderni”, acesta îşi exprima adeziunea faţă de forma de guvernământ monarhie constituţională, deoarece monarhul putea îndeplini rolul constituţional pe care Benjeamin Constant îl preconiza. Redăm pentru acurateţea argumentării câteva din ideile celebrului profesor: „Puterea executivă, cea legislativă şi cea judecătorească sunt trei resorturi care trebuie să coopereze, fiecare în domeniul său, la mişcarea generală: dar când aceste resorturi stricate se încurcă între ele, se ciocnesc şi se împiedică unul pe altul, e necesară o forţă care să le pună la locul lor. Forţa aceasta nu se poate afla în vreunul dintre resorturi, căci i-ar servi la distrugerea celorlalte. Ea trebuie să se afle în afara lor, să fie oarecum neutră, pentru ca acţiunea să se exercite neapărat pretutindeni unde e nevoie ca ea să se exercite şi pentru ca ea să fie protectoare, separatoare, fără a fi ostilă. Monarhia constituţională creează această putere neutră în persoana şefului statului. Adevăratul interes al acestui şef nu e deloc acela ca una dintre puteri să o răstoarne pe cealaltă, ci ca ele să se sprijine una pe alta, să se înţeleagă şi să acţioneze de comun acord”.

Acelaşi subtil autor remarca că: „Desigur, cum oamenii nu-şi urmăresc întotdeauna interesele evidente, trebuie luată această precauţie ca şeful statului să nu poată acţiona în locul celorlalte puteri. În aceasta constă diferenţa între un regim politic absolutist şi unul constituţional.”

Referindu-se la modul în care constituţiile contemporane lui reglementau exercitarea puterii statale Benjeamin Constant remarca: „Un viciu al aproape tuturor acestor constituţii a fost că nu au creat o putere neutră, ci au plasat suma totală de autoritate cu care trebuie investită într-una din puterile active. Când această sumă de autoritate s-a aflat concentrată în puterea legislativă, legea care nu trebuia să se extindă decât asupra unor obiecte determinate, a cuprins totul. Au apărut arbitrariul şi tirania fără margini…Când aceeaşi sumă de autoritate s-a aflat concentrată în puterea executivă, a apărut despotismul”.

Este bine să reflectăm la aceste adevăruri care în opinia noastră sunt de mare actualitate. Realităţile constituţionale, politice şi sociale ale majorităţii statelor europene demonstrează preocuparea atât în plan legislativ, cât şi politic de a crea astfel de mecanisme de realizare a puterii care să permită o bună funcţionare a instituţiilor statale în contextul exigenţelor principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat. În acest context rolul şefului de stat, indiferent că este monarh sau preşedinte este acela de a realiza idealul politic şi constituţional la care se referea Benjeamin Constant, adică acela de moderator între instituţiile statale, între stat şi societate, de garant al libertăţilor fundamentale şi a constituţiei. Îndeplinirea unui astfel de rol esenţial într-un stat de drept modern şi democratic este posibilă numai în situaţia în care şeful statului, indiferent de forma de guvernământ nu este implicat în mod activ în viaţa politică sau mai concret nu exercită acte de guvernare care să implice în mod inevitabil o poziţie partizană în favoarea unuia sau altuia dintre actorii politici, sociali sau economici.

În consecinţă, apreciem că esenţa problemei pentru un stat de drept democratic şi social nu se referă atât la forma de guvernământ pe care o adoptă, cât mai ales la rolul şi atribuţiile şefului de stat în contextul instituţional existent, indiferent de consacrarea republicii sau monarhiei ca formă,de guvernământ. Important este ca atribuţiile consacrate constituţional ale şefului de stat să nu permită acestuia o intervenţie activă în viaţa politică a statului de pe poziţii partizane, aşa cum se întâmplă în cazul României care în prezent este unica ţară din Europa ce are un sistem constituţional semiprezidenţial constituit nu pe baza unor tradiţii sau necesităţi politice, aşa cum este cazul Franţei, ci în urma voinţei politice a legiuitorului constituant din 1991, voinţă politică care s-a dovedit a nu fi bine fundamentată pe realităţile sociale şi pe tradiţiile democratice ale statului român.

Având în vedere exemplul deosebit de edificator al majorităţii statelor europene, atât cele care au ca formă de guvernământ monarhia constituţională, cât şi cele republicane, considerăm că o viitoare revizuire de esenţă a Constituţiei ar trebui să ducă nu neapărat la schimbarea formei de guvernământ, ci la o reconsiderare de ansamblu a rolului şi atribuţiilor şefului de stat. Există suficient de multe argumente pentru a opta în vederea organizării şi structurării puterii statale pentru un sistem constituţional de tip parlamentar în care şeful statului să fie ales de către parlament, să răspundă în faţa acestui for iar rolul său să fie cu deosebire acela de moderator şi mediator de garant al drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în general al valorilor constituţionale specifice statului de drept, fără nici o atribuţie care să însemne implicarea activă în activitatea de guvernare.

 

B I B L I O G R A F I E

   Ioan Muraru; Elena Simina Tănăsescu: Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Editura All Beck, Bucureşti 2003;
   Angela Banciu: Istoria Constituţională a României. Deziderate Naţionale şi Realităţi Sociale, Editura Lumina Lex Bucureşti 2001;
   Tudor Drăganu: Tratat Elementar de Drept Constituţional, Editura Lumina Lex Bucureşti 2001;
   Cristian Ionescu: Regimul Politic în România, Editura All Beck, Bucureşti 2002;
   Benjeamin Constant: Despre Libertate. La Antici şi la Moderni, Editura Institutul European, Iaşi 1996.
18-12-2017
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu
Nicolae Ene - 11-01-2018:

Daca presedintele va fi ales de catre parlament nu vad cum "atribuţiile consacrate constituţional ale şefului de stat nu ar permite acestuia o intervenţie activă în viaţa politică a statului de pe poziţii partizane" - asa cum reiese din ideile lui Benjeamin Constant. Fiind ales de o majoritate parlamentara, va fi o persoana care se va implica in viata politica si va sustine interesele majoritatii care l-a ales.