Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica. Neamul. Politica. LumeaNr. vizualizari: 5233

Monarhia Constituţională și Republica la români. Aspecte constituţionale

Lector univ. dr. Marius Andreescu
Tags: monarhie; republică; Constitutia;
Judecător – Curtea de Apel Piteşti
    Lector universitar dr. – Universitatea din Piteşti 
 

 

1. Considerații generale privind forma de guvernământ

 În mod constant în dreptul constituțional forma de guvernământ este definită ca fiind modul în care sunt constituite și funcționează organele supreme într-un stat. Ea este raportată, în principiu, la trăsăturile definitorii ale șefului de stat și la raporturile sale cu puterea legiuitoare.

 Noțiunea de „formă de guvernământ” are în mod evident o semnificație juridică și ca atare formează obiectul de studiu a dreptului public, în mod deosebit a dreptului constituțional. Semnificațiile noțiunii nu pot fi reduse la cele juridice. Formele de realizare a guvernării, modul de concretizare a acestora la nivelul fiecărui stat au numeroase semnificații în plan istoric, social, politic și economic, prin urmare, formează obiectul de studiu a unui ansamblu de științe umaniste, relevându-se astfel caracterul interdisciplinar al acestei noțiuni.

 Desigur, problematica formelor de guvernământ nu trebuie înțeleasă din perspectivă pur teoretică, deoarece guvernarea unui stat, rolul instituțional și politic al șefului de stat are implicații practice deosebite în planul vieții obișnuite a cetățeanului și determină caracterele sistemului politic și constituțional ale unui stat, în special din punct de vedere al dihotomiei: stat totalitar sau stat democratic.

Realizând o sinteză a formelor de guvernământ vom reține că cele mai utilizate nu numai în istorie, dar și în perioada contemporană sunt monarhia și republica.

Monarhia, ca formă de guvernământ se caracterizează prin aceea că șeful statului este un monarh, (rege, domn, împărat etc.), absolut sau nu, ereditar sau desemnat după proceduri specifice în funcție de tradițiile regimului constituțional. Monahia este cunoscută din cele mai vechi timpuri și a fost cea mai răspândită formă de guvernământ. În raport cu aspectele istorice, dar și cu realitățile contemporane, în evoluția monarhiei mai importante sunt formele de: monarhie absolută și monarhie limitată ( constituțională).

Monarhia absolută, ca cea mai veche formă de monarhie, se caracterizează prin puterea discreționară a șefului de stat. Această formă specifică până la Revoluția franceză din 1789 a existat totuși până aproape de timpurile noastre. De menționat că la începutul secolului XX existau încă în Europa două imperii absolute și anume Imperiul rus și Imperiul otoman.

Monarhia limitată ( constituțională), așa cum arată chiar denumirea se caracterizează prin limitarea puterilor monarhului prin legea fundamentală a statului ( constituția). O modalitate particulară a acestei forme de guvernământ o constituie astăzi „monarhia parlamentară constituțională” întâlnită în Anglia, Belgia, Spania, Olanda și Țările Scandinave. Existența unei astfel de forme de guvernământ se justifică prin tradițiile și istoria acestor țări, dar și prin eficiența în plan constituțional, politic, social și economic a existenței unui monah care nu exercită guvernarea propriu-zisă, are rol de a reprezenta statul, de a garanta aplicarea legii fundamentale și de a media raporturile dintre puterile statului, dintre stat și societate. Totuși, în exercitarea acestui rol constituțional, monarhul păstrează unele prerogative, precum dreptul de a dizolva parlamentul, dreptul de a numi în funcții superioare și uneori, dreptul de refuza semnarea unor legi.

Republica este acea formă de guvernământ în care, așa cum se spune, cetățenii se guvernează singuri, desemnându-și sau alegând un șef de stat, denumit de regulă președinte. În republică, guvernarea se înfăptuiește prin reprezentanți aleși după proceduri electorale. Șeful de stat – președintele de republică – este ales fie direct prin vot universal, fie de către parlament.

Variantele contemporane ale republicii sunt: republica parlamentară, republica prezidențială și republica semiprezidențială.

În cazul republicii parlamentare șeful de stat este ales de către parlament, în fața căruia de altfel și răspunde. Datorită acestui fapt, poziția legală a șefului de stat este inferioară parlamentului ( Italia, Austria, Germania, Finlanda). Important este de subliniat faptul că în cadrul acestei forme de organizare a guvernării președintele de republică are atribuții restrânse de guvernare, rolul său constituțional fiind acela de a garanta supremația legii fundamentale și a media între puterile statului, respectiv între stat și societate. O astfel de formă de guvernământ este întâlnită în majoritatea statelor europene.

Republica prezidențială și semi-prezidențială se caracterizează prin alegerea șefului de stat de către cetățeni, fie direct prin vot universal, egal, secret și liber exprimat, fie indirect, prin intermediul colegiilor electorale, așa cum se procedează în S.U.A., de exemplu. Atribuțiile constituționale ale președintelui de republică în acest caz sunt mult amplificate, șeful statului exercitând acte de guvernare, având un rol important în conducerea politicii interne și externe a statului. Președintele republicii este șef al executivului, singur, ca în situația S.U.A., fie împreună cu primul ministru. Republica semi-prezidențială este o variantă, cunoscută în Europa după cel de-al doilea război mondial, exemplul tipic fiind Franța. Caracteristica principală a acestei forme particulare de guvernare o reprezintă dualitatea la conducerea executivului de către președintele republicii și primul ministru. În Europa două state sunt considerate că au în prezent o astfel de formă de organizare a guvernământului: Franța și România. În cazul Franței, republica semi-prezidențială are determinări și condiționări de natură istorică și politică, tipice pentru acest stat după al doilea război mondial. Pentru România, republica semi-prezidențială este o soluție pur constituțională, postdecembristă a cărei determinări sociale sau istorice sunt mai puțin evidente.

Este util să prezentăm în linii generale principalele repere ale istoriei formelor de guvernământ a României. Evoluția formei de guvernământ în România a exprimat întreaga istorie a poporului român de la formarea statului unitar român (1859), până în prezent. În acest sens vom aminti că potrivit Statutului lui Cuza (1864) puterile publice erau încredințate: „ Domnului, unei Adunări Ponderatice și Adunării Elective”, „ domnia” caracterizând deci instituția de șef de stat.

Constituția din anul 1866, Sub – secțiunea I „Despre domn”, reglementează monarhia ca formă de guvernământ stabilind ereditatea în linie descendentă directă, legitimitatea cu excluderea copiilor nelegitimi, primogenitura, masculinitatea, cu înlăturarea urmașilor de sex feminin. După proclamarea Regatului (1881) domnul „ ia pentru sine și moștenitorii săi, titlul de Rege al României”. Monarhia este menținută și de Constituțiile din 1923 și din 1938.

Forma monarhică a fost înlocuită cu forma republicană de guvernământ prin Legea nr.363 din 30 decembrie 1947. Republica a fost consacrată prin Constituțiile din anii 1948, 1952 și 1965.

După revoluția din decembrie 1989, prin Decretul-lege nr.2 s-a reafirmat forma de guvernământ republicată, iar potrivit legislației s-a instituit funcția de Președinte al României. Constituția actuală a României prin articolul 1 stabilește că forma de guvernământ a statului român este republica. Președintele României este ales prin vot universal, direct și liber exprimat, nu este subordonat Parlamentului și este șef al executivului alături de primul ministru.

Aceste succinte considerații în plan juridic sunt necesare pentru a permite o scurtă analiză din punct de vedere istoric, dar și prin implicațiile sociale și, politice pe care le comportă, a formelor de guvernământ: monarhia constituțională și republica în România, alegând ca repere istorice în mod deosebit Constituțiile din 1866 și 1923, Legea nr.363 din 30 decembrie 1947, precum și actele cu valoare constituțională, inclusiv legile fundamentale care după această dată au consfințit ca formă de guvernământ, republica.

O astfel de analiză pe criterii nu numai juridice dar și istorice, sociale și politice permite o mai bună explicare și fundamentare a principalelor caracteristici ale formei de guvernământ actuale a României, precum și pentru a justifica succinte considerații în legătură cu rolul ce ar trebui să fie încredințat șefului de stat într-o societate democratică contemporană bazată pe separația și echilibrul puterilor în stat, pe consacrarea și garantarea drepturilor omului, așa cum se dorește a fi în România.

Trebuie subliniat și faptul că nu există o corespondență biunivocă între conceptele de „formă de guvernământ” iar pe de altă parte „regim politic”. Istoria demonstrează că au existat și pot exista regimuri politice democratice sau totalitare în toate formele de guvernământ. De precizat că un regim politic totalitar este specific pentru monarhia absolută și aproape neîntâlnit în cazul monarhiei constituționale. În cazul republicii există o tendință a republicilor prezidențiale de a evolua spre regimuri politice totalitare așa cum se și întâmplă astăzi în multe din țările Americii Latine. Esențial pentru tipul de regim politic existent într-un stat este rolul și atribuțiile șefului de stat indiferent dacă acesta este monarh sau președinte. În cazul regimurilor politice totalitare sau absolutiste șeful de stat deține puterea discreționară iar principiile constituționale, în măsura în care acestea există, sunt fie pur formale sau nerespectate.

 

2. Monarhia constituțională în România

Constituția din 1866 a condus la modificarea formei de guvernământ în sensul că România se transforma dintr-o monarhie electivă într-o monarhie ereditară, ceea ce constituia o repunere în drepturi a doleanțelor Adunărilor ad-hoc din 1857 și o ignorare a hotărârilor Convenției de la Paris din 1858. Termenul de „ereditară” și „străină” erau considerate condițiile necesare și suficiente care să evite declanșarea, în viitor, a unor posibile dispute politice și dinastice la succesiunea tronului.

Noua formă de guvernare se fundamenta pe principiul că toate puterile statului emană de la națiune, care nu le poate exercita decât prin „delegațiune”, în conformitate cu principiile și regulile precizate în Constituție. Totodată, acest așezământ constituțional se întemeia pe principiul separațiilor puterilor în stat în sensul că puterea legislativă era exercitată colectiv de către „Domn” și de către „Reprezentanța națională”, cea executivă fiind încredințată Domnului, în timp ce puterea judecătorească era exercitată de către curți și tribunale.

Puterile constituționale ale Domnului erau ereditare, specificându-se, totodată, faptul că acesta nu putea exercita alte atribuții decât acelea date prin Constituție. Se introducerea de asemenea, răspunderea ministerială, cu interdicția ca Domnul să poată apăra și exonera de răspundere pe un ministru, prin ordin verbal sau scris.

Pentru tema noastră de cercetare este important a sublinia că într-o societate în care la nivelul deceniului șapte din secolul al XIX-lea, sistemul partidelor politice se afla abia la începutul închegării sale, formal cele două partide ale liberalilor și conservatorilor nefiind încă constituite, monarhul ocupa o poziție importantă în acțiunea de „temperare” a disputelor politice având în practica politică posibilități de intervenție majoră. Este incontestabil că liberalii și conservatorii, deschizând o luptă acerbă pentru putere au urmărit să și atragă de partea lor instituția monarhului.

Preconizând o monarhie cu puteri limitate, după modelul englez, liberalii radicali au încercat fără rezultat, să voteze Constituția înainte de venirea lui Carol I. În ideea limitării puterii Domnului proiectul de constituție prevedea că acesta să aibă numai dreptul de „veto suspensiv” în materie legislativă, pe când Constituția a prevăzut „dreptul de veto absolut” al monarhului. Pentru înscrierea în Constituție a acestei importante atribuții Carol I a intervenit personal fiind sprijinit de conservatori, interesați în întărirea atribuțiilor Domnului pentru ca prin intermediul instituției monarhice să poată să temporizeze ritmul accelerat al reformelor ce se impuneau pentru modernizarea societății românești.

Deși prerogativele Coroanei au fost mari în vremea lui Carol I. (1866-1914), Domnul și apoi Regele (1881), prin mijloacele oferite de Constituție, monarhul a fost elementul moderator și de control al celor trei puteri, chemat să asigure stabilitatea întregului sistem constituțional. Hotărârile acestuia nu au fost singulare în practica politică, șefii partidelor politice și colaboratorii lor apropiați participând la elaborarea lor. Aceștia au devenit factori hotărâtori în luarea deciziilor guvernamentale. Este important a releva maniera în care Regele intervenea pentru adoptarea soluțiilor propuse de partidele politice în raport cu nevoile reale ale țării. Deși străin prin naștere, de poporul român, Carol I s-a străduit să înțeleagă „pulsul” țării, favorizând cultivarea opiniei publice și acționând pentru deplina libertate a manifestărilor ei, neîngrădind exprimarea liberă a părerilor, mai ales, prin presă. „Mesajul Domnesc” din noiembrie 1866 afirma clar ca fiind condiția principală de stabilitate și de progres „respectul Constituțiunii și stricta exercitare a legilor”, iar pentru îndeplinirea acestui scop guvernul, „cere concursul activ al tuturor cetățenilor pentru a stârpi viciile atât de adânc înrădăcinate în administrație și justiție. Numai cu acest preț vom putea ridica prestigiul autorității, vom introduce sincera și leala respectare a instituțiunilor, a libertății bineînțeles, a legalității și a drepturilor tuturor”.

În atenția monarhiei s-au aflat două instituții socotite ca fiind esențiale pentru progresul moral și cultural al țării, respectiv justiția și învățământul. „Mesajul Domnesc” de la începutul anului 1868 releva preocuparea pentru ridicarea justiției, ca ramură a puterii statului, „la gradul de moralitate și demnitate, necesară spre a putea exercita o acțiune salutară asupra societății”. Se trasa un program de dezvoltare a instrucțiunii publice cu deosebire a școlilor primare pentru care, a firma Carol I: „cred că sacrificiile ce aduce o țară nu sunt niciodată prea mari, fiindcă se plătesc în urmă cu interese îndoite”.

Este bine să subliniem că astfel de priorități politice ar trebui să nu aparțină numai trecutului și să caracterizeze prezentul, din nefericire mult prea neglijat de guvernanți în ceea ce privește cultura și în general educația națională.

Încercarea de a defini forma de autoritate reprezentată de monarhia constituțională prin Legea fundamentală din 1866, ne conduce la constatarea că ea se poate încadra într-unul din cele trei tipuri ideale de autoritate identificate de istoricul și sociologul german Max Weber și anume cel de „autoritate tradițională”. Acest tip s-a bazat în principal, pe convingerea și credința românilor în validitatea conducerii țării de către un rege constituțional ereditar și pe competența legitimă a acestuia de a aplica legile în mod echitabil față de toți supușii, fiind echidistant în disputele politicii interne. Practic, pentru români tradiția a fost cea care a conferit legitimitate monarhului, fundamentându-se pe o relație personalizată în cadrul căreia ascultarea față de rege a fost principala datorie a indivizilor. La rândul său monahul datorează acestora sprijin și protecție. Prin această relație biunivocă Carol I a fost acceptat și respectat de români, mai puțin idolatrizat și iubit, comparativ cu alți monarhi constituționali ai vremii.

Tipul de monarh constituțional instaurat de Carol I pe conceptul de legalitate conferit de Constituția din 1866 s-a completat în timp, cu cel de credibilitate în fața clasei politice românești și a țării. Dezvoltarea sentimentului dinastic a fost rezultatul unor acțiuni deliberate rezultate prin intermediul dezbaterilor parlamentare, a învățământul public, a programelor concrete ale partidelor politice, care au contribuit la integrarea în viața socială a principiilor monarhiei constituționale.

Aplicată pe întreg teritoriul României Mari, Constituția din 1923 consacra principiul separației puterilor considerat a fi un mijloc eficient de asigurare a legalității, recunoscând existența în stat a celor trei puteri: legislativă, executivă și judecătorească, fiecare dintre ele având titulari separați: reprezentanța națională, regele (guvernul) și organele judecătorești.

 Constituția din 1923 dezvoltă modalitățile de exercitare independentă a prerogativelor celor trei puteri. Cu toate acestea, după cum se sublinia și în literatura juridică interbelică, sub imperiul Constituției din 1923 nu exista un echilibru perfect între puteri, întrucât Regele era un organ care reprezenta principiul colaborării puterilor, dar și exercita un control asupra lor; el juca în consecință rolul unei puteri moderatoare.

Păstrând multe din prevederile înscrise în Constituția din 1866 referitoare la persoana monarhului Legea fundamentală din 1923 extinde sensibil atribuțiile constituționale ale Regelui în materie de sancționare și promulgare a legilor, de numire și revocare a miniștrilor, de convocare, prorogare sau dizolvare a Parlamentului. Regele poate elabora regulamente pentru executarea și aplicarea legilor, este șeful puterii armate, are dreptul de a bate monedă, încheie convenții cu statele străine, care trebuiau ratificate de puterea executivă. De asemenea, Regele are dreptul de amnistie în materie politică, precum și dreptul de a grația sau micșora pedepsele penale, dar nu poate suspenda cursul urmăririi sau al judecății și nici nu poate interveni în nici un fel în administrarea justiției. Cu toate că avea asemenea drepturi Regele nu putea exercita alte atribuții, decât „acele date lui prin Constituțiune” ( articolul 91).

Este important de a sublinia pentru regimul specific monarhiei constituționale existent în perioada respectivă că Legea fundamentală din 1923 a servit drept cadru juridic pentru aplicarea în practică a formulei politice „prin noi înșine”, atât de apreciată în epocă, formulă care, analizată prin prisma consecințelor sale a avut un rol pozitiv în primul deceniu interbelic, potențând refacerea și dezvoltarea economică precum și consolidarea poziției externe a țării.

În concluzie, apreciem că funcționarea mecanismului democratic stabilit prin Constituția din 1923 s-a dovedit a fi mai complicat și dificil de înfăptuit decât în Occident. „Uzanța” constituțională stabilită de Carol I s-a perpetuat și în timpul lui Ferdinand I, Carol al II-lea abuzând, apoi, de drepturile sale constituționale. Deși Constituția adoptase principiul englez ( regăsit și în Constituția belgiană din 1831) potrivit căruia „regele domnește dar nu guvernează”, practica vieții politice a infirmat acest principiu în perioada lui Carol al II-lea care a căutat să domnească și să guverneze.

Analizând poziția monarhiei în practica politică apreciem că numirea guvernului de către rege, urmată de dizolvarea corpurilor legiuitoare și organizarea de noi alegeri era, în primul rând, expresia unor înțelegeri realizate de monarh cu reprezentanții principalelor partide și numai într-o mică măsură rezultatul unor subiectivisme și veleități personale manifestate în jocul politic al vremii.

 

3. Republica în perioada postbelică (1947-1989)

Abolirea monarhiei și proclamarea Republicii Populare Române la 30 decembrie 1947 au fost consacrate prin Legea nr.363 din 30 decembrie 1947. În articolele 1 și 3 este reglementată noua formă de stat. Astfel se consacră desființarea formei monarhice de guvernământ, instituindu-se ca formă de stat Republica Populară.

În plan istoric în mod obișnuit monarhia constituțională ca formă de guvernământ este identificată în România cu existența unui regim politici democratic. Spre deosebire Republica în perioada interbelică, în intervalul mai sus amintit se caracterizează prin existența unui regim politic de tip totalitar cu anularea garanțiilor specifice statului de drept.

În general, opțiunea pentru o formă de guvernământ este una politică, dar în același timp se bazează și pe un raționament juridic de natură constituțională.

Istoria a demonstrat că abolirea monarhiei a fost un act de forță care nu a avut nimic de-a face cu un raționament juridic constituțional. Actul de abolire din 1947 a fost rezultatul unei presiuni ultimative din partea Partidului Comunist sprijinită din afara țării. Din punct de vedere juridic, abdicarea Regelui Mihai I a fost un act neconstituțional întrucât instituția abdicării nu era prevăzută în Constituție, iar Regele nu putea oricum, să abdice și pentru urmașii săi, cu alte cuvinte, nu putea să extindă consecințele juridice ale actului său de abdicare, unor prezumtivi și viitori descendenți legitimi ai acestuia. Este adevărat că Regele Carol al II-a a abdicat în septembrie 1940, dar a abdicat în favoarea fiului său, moștenitorul legal al tronului.

Urcarea pe tron a lui Carol I a fost rezultatul unui plebiscit. Abolirea monarhiei în decembrie 1947 ar fi trebuit să urmeze aceeași procedură pentru a avea legitimitate constituțională. În realitate, Legea nr.363/1947 nu folosește termenul de „abolire” ci, doar expresia „abdicarea Regelui Mihai I pentru el și urmașii săi”.

Potrivit Constituției din 1923, actului abdicării, chiar forțate, ar fi trebuit să-i urmeze declanșarea procedurii prevăzută în articolul 79 din Constituției referitoare la vacanța tronului. Pentru a se evita însă această posibilitate și pentru a se pregăti terenul abolirii de facto a monarhiei, prin Legea nr.363/1947 s-a abrogat expres Constituția din 1923. Ca atare, problema plebiscitului a căzut de la sine iar abolirea monarhiei a fost un act politic și nu unul juridic deoarece nu a avut legitimitatea juridică necesară.

Deși a fost impusă prin forță, republica a intrat însă în conștiința mai multor generații. Este adevărat, Republica Populară și apoi Socialistă au fost asociate pentru mai multe decenii cu un regim politic inițial opresiv și apoi, fals sau parțial democratic. Acest lucru nu impietează, în noile condiții politice, ca forma de guvernământ republicană să fie racordată la un regim politic și constituțional specific statului de drept.

 

4. Constituția din 1991 și forma de guvernământ

Articolul 1 alineat 2 din Constituția României în vigoare consacră: „Forma de guvernământ a statului român este republica”.

Dispozițiile articolului 152 alineat 1 din Constituție stabilesc că nu poate forma obiectul revizuirii Legii fundamentale, printre altele, „forma republicană de guvernământ”.

Așa cum arătam mai sus opțiunea legiuitorului constituant pentru republică ca formă de guvernământ este în primul rând politică, opțiune consacrată constituțional și implicit juridic. Se pune problema legitimității unei astfel de opțiuni și a interdicției cuprinsă expres în articolul 152 alineat 1 din Constituție privind revizuirea formei de guvernământ.

Fără a intra în amănunte sau o analiză aprofundată remarcăm faptul că articolul 1 alineat 3 din Constituție arată că România este un stat de drept, democratic și social, constituit în „spiritul tradițiilor democratice ale poporului român.” Istoria a demonstrat că perioada guvernată de Constituțiile din 1866 și 1923 este asociată unei forme și structuri democratice a organizării puterilor statului, a funcționării acestora și implicit a formei de guvernământ. Nu același lucru se poate spune și despre perioada postbelică (1947-1989),în care în mod indiscutabil regimul politic a fost unul de tip totalitar, absolutist, asociat cu forma de guvernământ republică. Raționamentul juridic constituțional duce la concluzia că tradițiile democratice ale poporului român nu sunt de natură a legitima forma de guvernământ republicană. Desigur, acest este un raționament juridic care este departe de a avea un caracter determinant în a legitima o formă de guvernământ sau alta. Trebuie reamintit faptul că republica este o formă de guvernământ compatibilă cu statul de drept și în general cu toate valorile democratice pe care le implică societatea contemporană.

Totuși, modul de exercitare în concret a puterii statale în perioada postdecembristă demonstrează în mod neechivoc tendința autorităților executive centrale cu deosebire la nivelul Șefului de stat și al Guvernului de a interpreta discreționar și tendențios dispozițiile constituționale și de a desfășura o activitate decizională de natură politică în sensul denaturării instituțiilor democratice, chiar a nerespectării separației și echilibrului puterilor în stat, cu tendința clară de concentrare a deciziei politice și juridice la nivelul celor două instituții mai sus amintite. Consecința unei astfel de guvernări a dus la crearea unor dezechilibre sociale și economice importante și chiar instituționale și mai grav la desconsiderarea unor valori și drepturi fundamentale esențiale consacrate constituțional, în mod deosebit a caracterului social al statului.

 O astfel de realitate socială, economică și politică conduce inevitabil la reflecții în legătură cu viabilitatea actualului sistem de organizare politică a statului bazat pe „republica semi-prezidențială”.

În legătură cu legitimitatea dispozițiilor constituționale care interzic revizuirea Legii fundamentale sub aspectul unor valori sau realități consacrate este necesară o analiză amănunțită. În acest studiu redăm ideile ilustrului profesor Tudor Drăganu, care referitor la acest aspect sublinia: „… în momentul de față realitatea legislativă este concretizată de textele Pactelor drepturilor omului din 1966, care recunosc popoarelor dreptul de a-și stabili liber statutul lor politic. Este evident însă că acest drept nu poate fi răpit de generațiile de azi, generațiilor viitoare. Pe de altă parte, realitatea politică demonstrează că interdicțiile de revizuire a unor texte ale constituției nu au putut împiedica modificarea acestora atunci când concepțiile colectivităților sociale au suferit vădite schimbări”.

 

5. Posibile soluții

Unul dintre întemeietorii doctrinei liberale, Benjamin Constant sublinia necesitatea ca șeful statului să aibă un rol politic neutru, să nu fie implicat în acte de guvernare și să exercite efectiv medierea între puterile statului. La data când autorul a scris celebra lucrare „Despre libertate la Antici și la Moderni”, acesta își exprima adeziunea față de forma de guvernământ monarhie constituțională, deoarece monarhul putea îndeplini rolul constituțional pe care Benjamin Constant îl preconiza. Redăm pentru acuratețea argumentării câteva din ideile celebrului profesor: „Puterea executivă, cea legislativă și cea judecătorească sunt trei resorturi care trebuie să coopereze, fiecare în domeniul său, la mișcarea generală: dar când aceste resorturi stricate se încurcă între ele, se ciocnesc și se împiedică unul pe altul, e necesară o forță care să le pună la locul lor. Forța aceasta nu se poate afla în vreunul dintre resorturi, căci i-ar servi la distrugerea celorlalte. Ea trebuie să se afle în afara lor, să fie oarecum neutră, pentru ca acțiunea să se exercite neapărat pretutindeni unde e nevoie ca ea să se exercite și pentru ca ea să fie protectoare, separatoare, fără a fi ostilă. Monarhia constituțională creează această putere neutră în persoana șefului statului. Adevăratul interes al acestui șef nu e deloc acela ca una dintre puteri să o răstoarne pe cealaltă, ci ca ele să se sprijine una pe alta, să se înțeleagă și să acționeze de comun acord”.

Același subtil autor remarca că: „Desigur, cum oamenii nu-și urmăresc întotdeauna interesele evidente, trebuie luată această precauție ca șeful statului să nu poată acționa în locul celorlalte puteri. În aceasta constă diferența între un regim politic absolutist și unul constituțional.”

Referindu-se la modul în care constituțiile contemporane lui reglementau exercitarea puterii statale Benjamin Constant remarca: „Un viciu al aproape tuturor acestor constituții a fost că nu au creat o putere neutră, ci au plasat suma totală de autoritate cu care trebuie investită într-una din puterile active. Când această sumă de autoritate s-a aflat concentrată în puterea legislativă, legea care nu trebuia să se extindă decât asupra unor obiecte determinate, a cuprins totul. Au apărut arbitrariul și tirania fără margini…Când aceeași sumă de autoritate s-a aflat concentrată în puterea executivă, a apărut despotismul”.

Este bine să reflectăm la aceste adevăruri care în opinia noastră sunt de mare actualitate. Realitățile constituționale, politice și sociale ale majorității statelor europene demonstrează preocuparea atât în plan legislativ, cât și politic de a crea astfel de mecanisme de realizare a puterii care să permită o bună funcționare a instituțiilor statale în contextul exigențelor principiului separației și echilibrului puterilor în stat. În acest context rolul șefului de stat, indiferent că este monarh sau președinte este acela de a realiza idealul politic și constituțional la care se referea Benjamin Constant, adică acela de moderator între instituțiile statale, între stat și societate, de garant al libertăților fundamentale și a constituției. Îndeplinirea unui astfel de rol esențial într-un stat de drept modern și democratic este posibilă numai în situația în care șeful statului, indiferent de forma de guvernământ nu este implicat în mod activ în viața politică sau mai concret nu exercită acte de guvernare care să implice în mod inevitabil o poziție partizană în favoarea unuia sau altuia dintre actorii politici, sociali sau economici.

În consecință, apreciem că esența problemei pentru un stat de drept democratic și social nu se referă atât la forma de guvernământ pe care o adoptă, cât mai ales la rolul și atribuțiile șefului de stat în contextul instituțional existent, indiferent de consacrarea republicii sau monarhiei ca formă de guvernământ. Important este ca atribuțiile consacrate constituțional ale șefului de stat să nu permită acestuia o intervenție activă în viața politică a statului de pe poziții partizane, așa cum se întâmplă în cazul României care în prezent este unica țară din Europa ce are un sistem constituțional semiprezidențial constituit nu pe baza unor tradiții sau necesități politice, așa cum este cazul Franței, ci în urma voinței politice a legiuitorului constituant din 1991, voință politică care s-a dovedit a nu fi bine fundamentată pe realitățile sociale și pe tradițiile democratice ale statului român.

Având în vedere exemplul deosebit de edificator al majorității statelor europene, atât cele care au ca formă de guvernământ monarhia constituțională, cât și cele republicane, considerăm că o viitoare revizuire de esență a Constituției ar trebui să ducă nu neapărat la schimbarea formei de guvernământ, ci la o reconsiderare de ansamblu a rolului și atribuțiilor șefului de stat. Există suficient de multe argumente pentru a opta în vederea organizării și structurării puterii statale pentru un sistem constituțional de tip parlamentar în care șeful statului să fie ales de către parlament, să răspundă în fața acestui for iar rolul său să fie cu deosebire acela de moderator și mediator de garant al drepturilor și libertăților fundamentale, în general al valorilor constituționale specifice statului de drept, fără nici o atribuție care să însemne implicarea activă în activitatea de guvernare.

 

 B I B L I O G R A F I E
 Ioan Muraru; Elena Simina Tănăsescu: Drept Constituțional și Instituții Politice, Editura All Beck, București 2003;
 Angela Banciu: Istoria Constituțională a României. Deziderate Naționale și Realități Sociale, Editura Lumina Lex București 2001;
 Tudor Drăganu: Tratat Elementar de Drept Constituțional, Editura Lumina Lex București 2001;
 Cristian Ionescu: Regimul Politic în România, Editura All Beck, București 2002;
 Benjamin Constant: Despre Libertate. La Antici și la Moderni, Editura Institutul European, Iași 1996.
18-12-2017
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu
Nicolae Ene - 11-01-2018:

Daca presedintele va fi ales de catre parlament nu vad cum "atribuţiile consacrate constituţional ale şefului de stat nu ar permite acestuia o intervenţie activă în viaţa politică a statului de pe poziţii partizane" - asa cum reiese din ideile lui Benjeamin Constant. Fiind ales de o majoritate parlamentara, va fi o persoana care se va implica in viata politica si va sustine interesele majoritatii care l-a ales.