Judecătorul smerit este acela care se teme de Dumnezeu şi se ruşinează de om

Dihotomia dintre starea naturală È™i starea socială a existenÈ›ei umane este prezentă, în forme, conÈ›inut È™i înÈ›elesuri diferite în mai toată gândirea È™i creaÈ›ia filozofică, juridică sau de altă natură din antichitate È™i până în prezent.

In concepția noastră, opusă oarecum unora dintre reprezentanții doctrinei contractului social, starea naturală a existenței umane nu poate fi identificată cu starea primitivă a omului, cu preistoria existenței sale, caracterizată prin lipsa formelor de organizare specifice societății și statului.

De aceea, considerăm că într-o accepÈ›iune care nu are în vedere numai succesiunea istorică existenÈ›ială, ci esenÈ›a existenÈ›ei umane, starea socială nu înlătură starea naturală a omului , dimpotrivă, chiar o presupune. Pentru noi, omul în dimensiunea sa naturală, corespunde firii create de Dumnezeu, omul bun pentru că toată creaÈ›ia este bună È™i, totodată, omul ca persoană liberă È™i responsabilă a fost creat în relaÈ›ie de comuniune de iubire cu Dumnezeu È™i prin Dumnezeu cu toÈ›i semenii È™i cu tot universul. Starea naturală este frumuseÈ›ea cea dintâi a omului creat după chipul lui Dumnezeu È™i care are datoria de a dobândi asemănarea cea după har cu Dumnezeu, să devină fiu al lui Dumnezeu după har.

Iată de ce starea naturală nu dispare odată ce omul trece la starea socială, ci este o prezență permanentă, pentru că firea a tot bună creată de Dumnezeu nu poate fi negată, anulată, dar, este adevărat, poate fi haÈ™urată, umbrită de manifestările sociale ale omului, contrare stării sale naturale. Omul, prin creaÈ›ie, a primit darul libertății, posibilitatea de a alege între bine È™i rău, de a primi sau refuza comuniunea cu Dumnezeu, libertatea de a considera că starea socială È™i tot ceea ce presupune aceasta, civilizaÈ›ia, cultura sunt bunuri proprii È™i reprezintă, totodată, singura realitate a existenÈ›ei. Acesta este chipul omului care trăieÈ™te exclusiv în dimensiunea socială a existenÈ›ei sale, pe care o consideră opusă stării naturale privită, în special, ca o formă primitivă de existență È™i care se consideră a tot suficient sieÈ™i. Un astfel de om consideră că existenÈ›a se rezumă la acest veac, iar sensul existenÈ›ei nu este decât „eul propriu” È™i raÈ›iunea umană.

Fără a încerca să adâncim această analiză, susÈ›inem că între starea naturală È™i starea socială a omului este o posibilă contradicÈ›ie unilaterală È™i nu un raport de recesivitate. Starea naturală nu exclude starea socială a omului, deoarece însuÈ™i Mântuitorul s-a întrupat în existenÈ›a socială, dar starea socială poate contrazice starea naturală a omului, firea acestuia.

Marele teolog român, Părintele profesor dr. Dumitru Stăniloae caracteriza în cuvinte memorabile natura umană: „Deci, pe drept cuvânt, natura umană trebuie definită ca tensiune infinită. A voi să tindă mereu spre desăvârÈ™ire mai mare, e desăvârÈ™irea însăși a firii umane. Ea are în acelaÈ™i timp experienÈ›a infinitului È™i a finitului, adică în fiecare clipă există o distanță infinită între capacitatea noastră de infinit È™i existenÈ›a noastră realizată. Mereu avem cunoÈ™tinÈ›a ambelor acestor lucruri. Căci distanÈ›a parcursă de noi, oricât ar fi de mare, rămâne minimă în raport cu infinitul. Natura umană călătoreÈ™te veÈ™nic pe distanÈ›a dintre finit È™i infinit, dar e lansată prin dorință È™i printr-un fel de experiență înaintea finitudinii sale înlăuntrul infinitului, fără să cuprindă însăși, esenÈ›a lui. Ceea ce a obÈ›inut nu este niciodată totul, dar este începutul totului, „mereu începutul infinitului” – cum spuneam Sfântul Grigorie de Nyssa (s.n)”. [1]

Starea socială este expresia ordinii normative, morale sau juridice, orice normă implică direct sau indirect constrângerea, inclusiv norma morală sau etică bazată sau nu pe teologia morală. Norma juridică este aceea care oferă cea mai cuprinzătoare expresie existenÈ›ială stării sociale È™i de aceea putem caracteriza întreaga existență socială a omului, atât într-o dimensiune sincronică dar È™i din perspectiva transformărilor istorice ca fiind „o stare juridică”, o ordine juridică bazată pe normele create de om, dar È™i pe valorile promovate de acesta È™i care, într-o anumită măsură, tind să evolueze autonom în afara posibilităților de decizie È™i control ale creatorului lor. Există o tendință destul de evidentă ca evoluÈ›ia stării juridice (sociale) a omului să contrazică tot mai mult natura umană, firea acestuia, altfel spus, civilizaÈ›ia care ea însăși este expresia ordinii juridice È™i în general normative, să fie considerată a tot suficientă, în special prin dimensiunea pragmatică pe care orice component al acesteia o implică.

In acest context, apare întrebarea firească de a încerca să caracterizăm juridicul, ordinea normativă specifică stării sociale a omului. Este bazată pe o dihotomie esenÈ›ială pe care a remarcat-o È™i Kant atunci când a analizat în lucrarea sa fundamentală „Metafizica moravurilor” normele juridice È™i dreptul. Această dihotomie înseamnă diviziunea clară între „al tău” È™i „al meu”. Orice contract, orice act normativ È™i orice decizie judecătorească într-o formă sau alta dă expresia acestei diviziuni, care înseamnă o identificare prin È™i în ordinea juridică a individualității umane în sfera existenÈ›ială socială. In esență, aceasta este o disoluÈ›ie pentru că separă È™i nu uneÈ™te, chiar dacă aparent un act contractual, o întâlnire a voinÈ›elor a doi oameni în planului juridicului, legea ca È™i concretizare a ordinii normative, o hotărâre judecătorească ar realiza o armonizare a intereselor fie convergente sau divergente . SusÈ›inem că disoluÈ›ia mai sus amintită ,de esenÈ›a ordinii juridice a dreptului dintre „al tău” È™i „al meu” se menÈ›ine, indiferent de forma de exprimare a juridicului, deoarece, aÈ™a-zisa armonizare a celor individuale ,particulare ,uneori contrare prin lege , prin actele de aplicare a legii sau chiar prin manifestările de voință ale omului rămân în sfera generalului, a abstractului pentru că orice normă juridică este prin ea însăși impersonală, abstractă, iar concretizarea acesteia prin acte voluntare cu caracter juridic nu duce la concretizarea în sens existenÈ›ial a generalității regulii juridice, generalul normativ râmând în acest fel opus mai mult sau mai puÈ›in evidentei bogăției existenÈ›iale a concretului individual.

Opus acestei stări juridice este însăși starea naturală, starea firii umane bazată, în opinia noastră, pe două concepte existenÈ›iale „a dărui” È™i „a primi”. Este evident, că în această situaÈ›ie suntem în prezenÈ›a unității existenÈ›iale a comuniunii existenÈ›ei umane bazate nu pe interese pragmatice, ci pe însăși caracterele existenÈ›iale ale firii umane, virtuÈ›ile È™i valorile cu care acesta a fost înzestrat natural, printre care puterea de a iubi este esenÈ›ială. Omul care se manifestă în plan social cât mai pregnant È™i mai evident în această dimensiune naturală bazată pe unitatea dintre „a dărui” È™i a „primi” rămâne în autenticul existenÈ›ei sale naturale, a firii create, nu mai este un simplu individ ci este o persoană liberă aflată în comuniune de iubire cu Dumnezeu È™i cu toÈ›i oamenii, Este È™i aici o posibilitate de alegere a omului, o manifestare a libertății sale. Formele de cultură È™i civilizaÈ›ie ale existenÈ›ei umane trebuie să se manifeste nu în contradicÈ›ie cu firea sa, cu natura sa, ci chiar în corespondență cu aceasta. Schiller spunea că „omul trebuie să sporească natura în mijlocul naturii”. Considerăm că È™i în prezent, indiferent cât de înaltă este cultura È™i cât de mult a evoluat civilizaÈ›ia, această afirmaÈ›ie este valabilă, dacă înÈ›elegem prin natură esenÈ›a bună creată a omului. De altfel, în doctrina teologică s-a remarcat că nu există opoziÈ›ie între cultură È™i credință. Spunea în acest sens Părintele Patriarh Daniel: „CredinÈ›a coboară la om prin cultură, iar cultura urcă la cer prin credință”.

JustiÈ›ia este forma cea mai evidentă prin care starea juridică a omului se conservă în limitele acestei dihotomii „al tău” È™i „al meu”. Limitele justiÈ›iei umane sunt însăși limitele existenÈ›ei sociale È™i chiar raÈ›ionale ale omului, determinate în mod nemijlocit, pe de o parte, de normativitatea legii iar, pe de altă parte, de pragmatism, adică de interesele concrete ale celor care ajung în faÈ›a justiÈ›iei. Este o limită existenÈ›ială care trebuie foarte bine înÈ›eleasă, pentru că dincolo de ea regăsim acea stare naturală a firescului, a omului ca persoană liberă È™i responsabilă în relaÈ›iile de comuniune cu semenii.

Orice manifestare a justiÈ›iei este evident subordonată legii, care generalizează È™i împarte. Se pune problema dacă dreptatea, ca valoare È™i virtute umană poate fi identificată cu legea, ca premisă de realizare a justiÈ›iei. Răspundem la această întrebare gândindu-ne la cuvintele Mântuitorului „De nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât dreptatea fariseilor, nu veÈ›i intra în împărăția Cerurilor” (Matei, Cap.V,20).

Aceasta înseamnă că, legea juridică rămâne la nivelul dreptății fariseilor, deoarece dreptatea la care se referea Mântuitorul È™i care era proprie fariseilor era o dreptate a legii Vechiului Testament. Prin urmare, dreptatea care depășeÈ™te marginile legii este cea dată de har, este dreptatea care are ca fundament nu constrângerea fără de care norma juridică sau chiar norma morală nu poate fi concepută, ci libertatea. De altfel, această realitate a fost remarcată chiar È™i în planul doctrinei filozofice È™i juridice. Rousseau afirma că: „A renunÈ›a la libertatea ta înseamnă a renunÈ›a la calitatea ta de om, la drepturile umane, ba chiar la datoriile tale. Nu există nicio despăgubire posibilă pentru cel care renunță la libertate; o astfel de renunÈ›are este incompatibilă cu natura omului”. [2] In acelaÈ™i sens, Mircea Djuvara arăta că: „Nu putem concepe drept È™i nici morală fără libertate, cum nu putem concepe nici legi ale naturii fără determinare cauzală. Libertatea trebuie să fie, deci, deplină în stare de societate, astfel dreptul îÈ™i pierde orice valoare normativă. Un drept care impune doar, în mod absolut, înlăturând manifestarea liberă a voinÈ›ei, nu mai este drept, ci o lege a naturii, o manifestare a unui determinism riguros, a unei necesități mecanice”. [3]

Într-o accepÈ›iune oarecum idilică, justiÈ›ia ar trebuie deci să depășească dreptatea legii È™i să realizeze dreptatea harului ca natură umană. Iată de ce, poate că ar trebuie să gândim mai mult, chiar È™i la unele principii de natură constituÈ›ională, în ceea ce priveÈ™te valoarea È™i limitele lor. Nu dorim să insistăm aici asupra acestui aspect, dar se cunoaÈ™te că principiul de bază al ordinii juridice ce caracterizează starea socială a omului este supremaÈ›ia legii – „Nimeni nu este mai presus de lege” – afirmă ConstituÈ›ia. Noi considerăm că în planul existenÈ›ei naturale a omului, acest principiu este transgresat È™i oarecum transfigurat de principiul libertății. Libertatea, ca virtute proprie a firii create a omului este mai presus de legea juridică. De aceea, actul de justiÈ›ie ar trebui să tindă spre realizarea acestei libertăți, care este însăși dreptatea la care se referea Mântuitorul.

Este oare posibil ca în activitatea concretă a soluÈ›ionării litigiilor civile sau penale să se întâmple o astfel de ridicare a generalității legii juridice la concretul existenÈ›ial al libertății umane? Ca magistrat am o experiență care depășeÈ™te 26 de ani È™i nu am întâlnit situaÈ›ii în care aplicând legea, în tot ceea ce reprezintă rigorile actului de justiÈ›ie, să se realizeze dreptatea ca libertate proprie naturii umană. Este firesc să se întâmple aÈ™a, deoarece orice manifestare a justiÈ›iei este limitată la generalitatea legii dar È™i de finalitatea acesteia: constrângerea. O hotărâre judecătorească nu se pronunță în numele dreptății, ci în numele legii. Cu toate acestea, nu se poate considera că o astfel de situaÈ›ie este negativă prin ea însăși, dimpotrivă, este o modalitate normală de a realiza rolul justiÈ›iei, È™i anume echilibrul social, dar în limitele existenÈ›ei sociale ale omului. Ceea ce este foarte important pentru cel chemat să aplice legea este de a conÈ™tientiza această realitate È™i de a nu absolutiza actul de justiÈ›ie, de a nu absolutiza legea È™i de a minimaliza sau chiar a nega omul, ca ființă complexă È™i infinită prin firea sa creată. De multe ori, în manifestările fenomenologice ale actului de justiÈ›ie, se rămâne în generalitatea legii È™i se subordonează omul legii, magistratul uitând că nu omul este făcut pentru lege, ci legea pentru om.

Cu toate acestea, au existat și experiențe deosebit de marcante pentru mine .

 În cenuÈ™a precarităților existenÈ›iale, conflictuale, dureroase, impregnate cu multă suferință, dar È™i cu patimi È™i cu interese mai mult sau mai puÈ›in obscure, ce ajung de se manifestă în faÈ›a justiÈ›iei È™i cu deosebire în faÈ›a justiÈ›iei penale, uneori se arată, ca un diamant strălucitor, valoarea naturii umane prin ceea ce îi este propriu ca fire: libertatea È™i iubirea.

 Într-o cauză penală, în care inculpatul era acuzat de o infracÈ›iune gravă È™i anume tentativă de omor împotriva propriului său frate, am constat o astfel de realitate pe care nu însă justiÈ›ia a generat-o, ci natura umană, în puritatea È™i frumuseÈ›ea ei. Conflictul era între fraÈ›i, iar partea vătămată, fratele inculpatului, ca urmare a acÈ›iunii acestuia, fusese la un pas de moarte. Întrebat fiind de către instanță ce anume consideră că trebuie să se întâmple cu inculpatul, care era fratele său, partea vătămată a spus simplu È™i convingător: „Să meargă la copii săi”. Aceste cuvinte simple depășesc ceea ce reprezintă instinctele omului în mediul social, dorinÈ›a de răzbunare sau dorinÈ›a de a pedepsi a făptuitorului. Este expresia pură a iubirii, a iertării, a unui sentiment natural firesc ce transcende în mod absolut limitele legii juridice. De altfel, părintele Dumitru Stăniloae afirma foarte clar că Dumnezeu i-a dat omului ”puterea de a ierta È™i nu puterea de a judeca.” „Să meargă la copii lui” reprezintă incontestabil un diamant al existenÈ›ei naturale a omului, în toată puritatea È™i frumuseÈ›ea ei È™i, personal, am avut bucuria, chiar dacă este efemeră, de a modela legea în raport cu această manifestare firească de iubire. JustiÈ›ia nu poate, cel mult, decât să achite, justiÈ›ia niciodată nu poate să ierte. Iertarea este un dar al lui Dumnezeu, dar este È™i o poruncă a lui Dumnezeu pentru om. Numai un om care este persoană liberă, trăind în frica lui Dumnezeu, o poate împlini ca poruncă divină È™i nu numai ca virtute etică sau ca expresie a pragmatismului tipic existenÈ›ei sociale

Persoanele implicate în litigiul de care am făcut vorbire erau oameni simpli, fără cultură, fără educaÈ›ie, dar trăiau din plin chiar dacă nu neapărat într-un mod conÈ™tient, raÈ›ional, frumuseÈ›ea existenÈ›ei umane, cea după fire. Părintele Arsenie Boca spunea că sfinÈ›enia are ca È™i condiÈ›ii simplitatea spiritului È™i puritatea inimii. Iată de ce justiÈ›ia trebuie să se adapteze unor astfel de realități existenÈ›iale È™i nu să încerce să le subordoneze arbitrar generalității normei juridice.

Spunea Părintele Arsenie Boca că ”trebuie să ai înÈ›elegere față de neputinÈ›ele omului”. Părintele Teofil Părăian aprecia că acestea sunt poate cele mai frumoase È™i mai semnificative cuvinte pe care le-a spus duhovnicul Arsenie Boca. Iar Constantin Noica afirma că „trebuie să ai înÈ›elegere față de cele neînsemnate ca să vezi însemnătatea lor„

JustiÈ›ia ar trebui să aibă înÈ›elegere față de tot ceea ce reprezintă neputinÈ›a omenească È™i precaritate existenÈ›ială, pentru a încerca în acest fel să realizeze nu atât o restabilire a situaÈ›iei anterioare, ceea ce nu este posibil prin actul de justiÈ›ie, cât mai ales un echilibru, o armonie socială, o împăcare a ceea ce la un moment dat apare ca fiind definitiv contradictoriu. Este un ideal, dar merită încercat.

In acest context, mi-am pus întrebarea: care sunt înÈ›elesurile teleologice ale justiÈ›iei, altfel spus finalitatea actului de justiÈ›ie?

 Dacă scopul actului de justiÈ›ie este legea, atunci justiÈ›ia este pragmatică, utilitaristă iar judecătorul acÈ›ionează conform datoriei, cum spune Kant. Dacă scopul actului de justiÈ›ie este omul, atunci justiÈ›ia astfel înfăptuită este morală, naturală, iar judecătorul acÈ›ionează în numele È™i în conformitate cu dreptatea, aceasta nemaifiind limitată de constrângerile legii pozitive. Raportul dintre lege È™i dreptate ar putea fi exprimat sub forma unei contradicÈ›ii unilaterale, in sensul celor afirmate de filozoful Constantin Noica: legea pozitivă poate contrazice dreptatea, dar dreptatea care prisoseÈ™te legii, nu poate contrazice legea.

Cum poate fi smerit în sensul creÈ™tin al cuvântului, un judecător căruia omul i-a încredinÈ›at atâta putere asupra omului? Iată o întrebare legitimă al cărui răspuns cred că îl putem afla în parabola judecătorului nedrept după Evanghelia de la Luca.(Luca ,18.2-8) Există totuÈ™i o posibilitate pentru acela care a ajuns la sinele său mai adânc, a depășit trufia eu-lui determinată de precaritățile È™i slava acestui lumi, a celui ce se cunoaÈ™te pe sine ca fiind stăpânit de Dumnezeu È™i prin aceasta stăpân pe sine. Judecătorul nedrept, din parabola Sfântului Evanghelist Luca, nu se temea de Dumnezeu È™i nici nu se ruÈ™ina de om. Judecătorul smerit este acela care se teme de Dumnezeu È™i se ruÈ™inează de om. Aceasta este condiÈ›ia pentru ca actul de justiÈ›ie să fie nu numai în conformitate cu legea, dar È™i drept, în conformitate cu legea libertății. Se poate spune că există un ideal pentru judecătorul investit cu putere temporară, pe care îl putem formula după cum urmează: „Să ai È™i să faci judecată dreaptă din iubire milostivă în numele lui Dumnezeu, fără să judeci pe nimeni”.

NOTE