Misiunea creştină se îndeplineşte doi câte doi

După legea creştinească, fiecare credincios e asemenea unui misionar, căci e chemat să aibă grijă nu doar de propriul suflet, ci să-i vină în ajutor întru sporire duhovnicească şi aproapelui său. Şi o face, împărtăşindu-şi cu dânsul starea şi atitudinile de credinţă, sfaturile şi învăţăturile din scrierile patristice pe care le-a citit, povestindu-i cum a avut ajutor şi sprijin de la Dumnezeu în cele mai grele momente din viaţă. Astfel, orişicare creştin devine împreună lucrător cu alţii la menţinerea făcliei aprinse a credinţei întregului neam. A fi împreună lucrător mai înseamnă a nu trăi izolat de oameni, închis în sine ca într-o cochilie, ci, dimpotrivă,  tot ce faci folositor să te gândeşti, mai întâi de toate, că faci pentru aproapele, fiindcă el ar putea să fie cu mult mai necăjit ca tine. Ne-a lăsat învăţătură să trăim unii pentru alţii Însuşi Iisus Hristos, când zicea să dăm şi cămaşa de pe noi, dacă va avea nevoie de ea un cineva nevoiaş sau cu totul sărac[1].

Pentru ca spusele oamenilor să fie înţelese fără dubii şi primite cu bucurie de cei din jur, e bine ca ele să aibă un sprijin şi o apărare din afară,  de la un martor luminat şi el de poruncile dumnezeieşti, pe care totodată le şi urmează cu sârguinţă. Cu un martor alături, solii misionari se vor simţi mai puternici, vor fi mai siguri în ceea ce vor spune şi vor face. Unul pe altul se vor feri de alunecările îndărăt cu vorba, reciproc se vor ajuta cu lămuriri suplimentare la cele relatate. Atunci toate cuvintele lor vor fi cu mult mai convingătoare. Acestea ar trebui noi să înţelegem, când citim parabolele evanghelice despre trimiterea de către Iisus Hristos a ucenicilor Săi în lume ca misionari ai credinţei.

În Sfânta Evanghelie se aduc mai multe exemple despre antrenarea ucenicilor doi câte doi în activitatea misionară. Aşa a fost şi când Învăţătorul Iisus a rânduit, cu puterea Sa dumnezeiască, să fie pregătită odaia de oaspeţi a unui oarecare creştin, în care El împreună cu  ucenicii să mănânce Paştile[2], şi când a trebuit să I se aducă mânzul pe care El avea să intre călare în Ierusalim[3], şi când a trimis vestitori înainte feţei Sale, în fiecare oraş şi loc, unde Însuşi avea să meargă[4], încă şi atunci când a început să-i trimită pe cei doisprezece ucenici în diferite localităţi ca să salveze lumea de duhurile necurate[5] - întotdeauna Învăţătorul doi câte doi Şi-a trimis ucenicii. Deci să luăm aminte aici, că faptele cele mari ale credinţei nu se săvârşesc de unul singur, ci neapărat în comun de cel puţin două persoane [n.red.: un mic sinod]. Atunci ele vor fi ferite nu doar de influenţele subiective, care destul de frecvent se pot strecura în comportamentul oricăruia dintre noi, ci şi de posibila abatere de la albia lor firească. Vor fi aceste fapte, săvârşite în comun, ca nişte verigi trainice în lanţul ce simbolizează solidaritatea credincioşilor. Am putea afirma că anume de la un asemenea raţionament a pornit în inspiraţia sa şi poetul, scriind: „Unde-i unul, nu-i putere; / Unde-s doi, puterea creşte!”

Dar ce se întâmplă în zilele noastre din acest punct de vedere? Respectăm noi oare porunca evanghelică şi în ce măsură? Punând mâna pe inimă, recunoaştem dureros că majoritatea credincioşilor mireni o neglijează cu nepăsare. Căci aproape fiecare individ se crede în puteri şi capabil de a răsturna munţi de unul singur, fiindcă el, de, e mai deosebit ca alţii, e mai drept în toate celea. I-o şopteşte duhul cel viclean şi rău  ce-l adumbreşte cu vălul mândriei. Iar de la mândrie pornesc şi toate celelalte abateri de la dreapta pornire, cum ar fi suspiciunile faţă de vorba şi lucrarea altuia, invidia pentru o vorbă sau o faptă mai reuşită decât a ta, ura pentru ţinuta creştinească mai corectă a celui din preajma ta, şi tot aşa mai departe. Acestea vedem noi aproape la tot pasul în viaţa noastră zi de zi, când oamenii neîncrezători se feresc unul de altul şi nu onorează porunca divină.  Este clar deci că avem în faţă, în deplină desfăşurare, un amplu proces de individualizare în ce priveşte propovăduirea cerinţelor religioase. Aşa ceva contravine învăţăturii creştin-ortodoxe, de aceea parcă ar fi ca o pană bătută cu viclenie într-o aşezare perfectă. Toate abaterile de la Sfintele Scripturi sunt obstacole ale vrăjmaşului în calea credinţei curate. Prin ele se caută a zdruncina credinţa cât mai tare, se caută a o slăbi cât mai mult, dorindu-se distrugerea ei definitivă. Însă acestea sunt dorinţe deşarte, fiindcă Dumnezeu păzeşte şi apără zidirea Sa. Dar iată făptuitorii abaterilor de la poruncile dumnezeieşti vor ajunge a fi de plâns, căci veni-va timpul, când ei vor trebui să dea răspuns înaintea Domnului pentru toate cele săvârşite de dânşii.

Un moment deosebit de grăitor despre faptele de obşte ale creştinilor îl aflăm din următoarele parabole evanghelice: „[…] dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ să ceară un lucru oarecare, acel lucru va fi dat lor de Tatăl Meu, care este în ceruri”[6]; şi alta: „[…] unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”[7]. Un adevăr extraordinar de mare ni se descoperă aici, şi anume: puterea creştinilor uniţi între ei vine de la prezenţa Mântuitorului Iisus Hristos în mijlocul lor! El vine nevăzut între oameni, îi sprijină şi îi apără de cursele vrăjmaşului, le insuflă gând curat şi luminos, îi fereşte de poticniri şi căderi dureroase. Toată starea de pace şi linişte, toată starea de înţelegere reciprocă între creştini e lucrarea Lui. De aceea atunci când acestea lipsesc, înseamnă că lumea s-a îndepărtat de Dumnezeu şi că nu este unire între oameni, înseamnă că porunca e neglijată. Apoi şi cererile ne sunt auzite mai degrabă de Domnul tot când  le înălţăm la ceruri mai mulţi împreună. Aşa că văzându-l pe aproapele nostru căzut la greu necaz, se cuvine să ne rugăm alături de dânsul, în doi, de izbăvirea lui, ci nu să-l ocărâm şi să-l distrugem cu blesteme şi diferite cuvinte tăioase pentru amarul ce ni l-a provocat, învinuindu-l şi de alte rele ce au dat peste noi, după cum adesea se întâmplă. Însă atâţia creştini nu-şi dau seama de asta! Chiar şi dintre aceia, care parcă ar fi aflat multe lucruri folositoare din predicile preotului, parcă cunosc tare multe, dar nicidecum nu le transpun în fapte bune. Unii ca aceştia nici mâna de ajutor, pe care le-o întind din toată inima  apropiaţii sau cunoscuţii lor, nu sunt în stare s-o observe. Nu înţeleg ei că e vorba de a urma în mod practic porunca faptelor de obşte, ca să poată şi dânşii exclama, de rând cu Proorocul şi Psalmistul David: „Bucura-mă-voi de cuvintele Tale, ca cel ce a aflat comoară mare”[8]. Pentru că având cuvântul Domnului în suflet ca pe o comoară de nepreţuit, nu te mai adumbreşte nici un păcat uneltit de vrăjmaşul viclean, atunci foarte uşor câştigi libertatea dreptei cugetări. Şi devii capabil să alegi minuţios grâul de neghină, ca să strângi rod bun de la faptele tale cele frumoase. Iar cel mai bun va fi rodul ce-l vei culege în urma păzirii tuturor poruncilor lăsate nouă de Dumnezeu, inclusiv şi a celei de a păşi într-un pas cu alţi creştini, pornind de la tovărăşiile doi câte doi. Astfel, în sufletul adevăratului creştin îşi vor afla loc dragostea cea luminoasă şi răbdarea cea mult răzbătătoare, şi el va şti să preţuiască intenţiile cele bune ale semenilor virtuoşi, va fi îngăduitor faţă de părerile lor, faţă de faptele ce le vor săvârşi ei în stil propriu, însă neapărat în lumina poruncile de care noi toţi suntem datori să ne călăuzim. Se va ajunge la unirea forţelor întru săvârşirea de obşte a celor folositoare, fără a fi ştirbită cuiva libertatea gândirii. Atunci lumea va deveni mai vrednică de mântuire şi mai uşor va înainta spre desăvârşire duhovnicească.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să ne unim şi să învăţăm a lucra doi câte doi cele ale credinţei, după cum şi poruncă ne-a lăsat!

                                                                  Dr. conf. univ. Ana Sofroni