Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Sfânta Tradiţie şi ereziileNr. vizualizari: 1345

Moaştele Sfinţilor

Valeriu Tănasă
Tags: moaşte;

În trupurile sfinţilor se păstra puterea divină chiar şi după moarte”,
Chiril al Ierusalimului, Cateheza XVIII

    Am auzit pe multi (foarte mulţi!) dintre semenii noştri care contestă sfintenia moaştelor. De asemenea este cunoscut că Stalin a vrut să distrugă toate moaştele de la Lavra Pecerska prin ardere, dar a oţinut contrariul: adică a amplificat lumina şi sfinţenia moaştelor prin inconştienţa sa, care l-a şi orbit până la urmă.

Dar de ce să spun de alţii, când eu însumi am avut, vreme îndelungată, aceeiaşi reacţie de respingere şi lipsă de evlavie faţă de Sfintele Moaşte, fiindcă îmi lipsea credinţa. M-a  salvat faptul că, în oraşul nostru, au fost aduse moaştele sfinţilor închisorilor. După ce am stat în aceeiaşi încăpere cu sfinţenia şi m-am dumirit puţin de mireasma bineplăcută care o răspândeau în jur, - de pacea şi liniştea pe care o aduseseră în imensa sală a Casei de Cultură, atunci m-am convins. Mai mult, toată această stare am resimţit-o... o mare  parte din noapte şi este prezentă încă în simţirile sufletului. Atunci l-am înţeles pe părintele Galeriu de roadele antinomice ale Credinţei: “Credinţa sparge această promiscuitate existeniţală şi mă proiectează dincolo de verbul a avea, de verbul a şti, chiar şi de a fi etc”.

Am mai auzit de ispitirea unui student din Iaşi care, din întâmplare intrase în Catedrala Trei Ierahi şi acolo erau, fireşte, credincioşi care se închinau la moaştele Cuvioasei Parascheva.  Un credincios l-a „citit” că trece cu lipsă de evlavie şi i-a spus să-şi atingă fruntea de racla cu Sfintele Moaşte, poate îi vine mintea la cap. Acest student a fost “rănit!” într-atât de vorba mireanului încât, s-a dus la o Chinovie, s-a călugărit şi în prezent, este Stareţ la o Mănăstire din nordul Olteniei.

Apoi am întâlnit în Patericul românesc un fapt care m-a dus în vecinătatea misterului şi a harului minunii. Spune părintele Ioanichie Bălan că multe moaşte de sfinţi au fost împărţite creştinilor sau chiar credincioşii şi le-au împărţit între ei, atunci când năvăleau turcii şi ardeau Bisericile; dar şi în alte situaţii de catastrofă. Şi am înţeles, apoi, că acest miracol l-a rânduit Domnul în marea Sa milă, pentru iubitorii de cele sfinte şi doritorii de intrare în starea de comuniune cu Hristos.

Acelaşi mesaj l-am aflat şi la cuviosul Paisie Aghioritul, care, iată, cât de uluitor răspunde unei pelerine:

  • “Părinte, spune-ţi-ne ceva.
  • Ce să vă spui?
  • Ce vă spune inima...
  • Ceea ce-mi spune inima este să iau cuţitul, s-o tai bucăţele, s-o împart lumii şi apoi să mor”

Sigur că îi trebuie conferită o aură de taină, acestei mărturii, plină de iubire a părintelui. Nu uită nici o clipă sfinţii: “că a iubi înseamnă a trăi viaţa celuilalt”. De aceea, uimeşte acest ideal al cuvioşilor, care insuflă harul Duhului Sfânt şi după ce au trecut... Dincolo. Pentru că, prin căinţă şi prin rugăciune, ei au reuşit să-şi păstreze trupul lor, - Templu al Duhului Sfânt. Prin ajutarea semenului în a-şi duce Crucea în momente cumplite, stă împăcarea din adâncul minţii - singura care face posibilă comuniunea cu oamenii şi cu Domnul. Toţi dintre noi am simţit o alinare sau chiar o dispariţie a durerii sufleteşti sau trupeşti, atunci când, oameni din jurul nostru, ne doresc cu adevărat binele.

Sfântul Siluan Athonitul a lăsat să se înţeleagă cu certitudine că dacă nu iubim vrăjmaşii şi dacă nu ne rugăm pentru toţi oamenii, sufletul rămâne zăvorât şi nu poate primi smerenie. Iar lipsa smereniei este neputinţa sufletului de a mai iubi, spun într-un glas Sfinţii Părinţii. De aceea sfinţii se dau ca jertfă, uitând de ei înşişi, fiind convinşi că altă cale nu este pentru a ţine vie comuniunea prin iubire. “Doar viaţa ce-o trăim pentru alţii este o viaţă ce merită să fie trăită”, am citat din testamentul lui Albert Einstein, de data aceasta, pentru a întări cât mai mult cu putinţă că omul rămâne... pământ!... dacă sfidează jerfa şi comuniunea. După cum obsevăm, cei care au cultivat jerfa şi comuniunea au ajuns sfinţi şi rămân, iată şi după moarte, în slujba semenilor, prin trupul lor care a devenit purtător de sfinţenie  şi făcător de minuni. Şi sunt făcători de minuni fiindcă slava lui Dumnezeu se reflectă din sfintele moaşte. De aceea Stalin a fost neputincios, cînd a urmărit să le distrugă, cu toată mistica lui comunistă. Dar tâlcuirea minunată a ceea ce înseamnă Sfintele Moaşte am întâlnit-o la Sfântul Nicolae Cabasila în cartea: “Despre viaţa în Hristos”. De menţionat că aceste cuvinte le găsim în cartea a cincea numită: “Ce roade aduce în viaţa duhovnicească târnosirea sfântului Altar. Iată exdraordinara tâlcuire: “Dar întrucât nici chemarea numelui Domnului, chemare în stare să facă orice, nu aduce aceleaşi roade în toate sufletele, urmează că, întrebându-se ce anume ar fi mai vrednic să primească ungerea untului de lemn, arhiereul a găsit de bine că cele mai potrivite spre acest lucru sunt osemintele mucenicilor (Sf. Moaşte), de aceea unge şi le zideşte înlăuntrul mesei, pecetluind astfel altarul. De altfel nimic nu-i mai înrudit cu lucrarea sfântă a Tainelor lui Hristos decât mucenicii, căci numai ei seamănă cu Hristos şi la suflet, la felul morţii şi în toate. Doar încă de pe când erau vii Hristos era în măduva lor, iar după moarte la fel nu le părăseşte osemintele. El rămâne unit cu sufletul lor, aşa cum unit şi amestecat stă şi acum cu acest pumn de ţărână neînsufleţită, cu moaştele, aşa că dacă Hristos într-adevăr Se poate vedea şi pipăi undeva în lumea aceasta în carne şi oase, apoi aceasta se poate vedea în Sfintele Moaşte. Pentru aceea, apropiindu-ne de intrarea Bisericii cu aceste moaşte în mână, arhiereul deschide uşile cu aceleaşi vorbe cu care intră Însuşi Hristos, arătându-li-se aceeaşi cinste pe care numai Darurilor celor prea sfinte li se mai arată. Fiindcă la urma urmei, aceste moaşte sunt Biserica cea adevărată şi altarul cel mai adevărat, pe când zidirea nu-i decât o imitare. Se cade, deci s- adăugăm aceste moaşte la lăcaşul zidit spre a-l face pe acesta desăvârşit prin acelea, după cum şi legea veche se desăvârşeşte prin cea nouă”.

26-03-2016
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu