„Dar lui Dumnezeu supune-te,
suflete al meu, că de la El vine
răbdarea mea” (Ps. 61, 5)
Fiecare om, dimpreună cu Dumnezeu, e ziditorul vieţii sale, numai că unii oameni se dovedesc a fi zidari pricepuţi şi-şi construiesc castele trainice, rezistente la calamităţi, pe când alţii au mai multă imaginaţie artistică şi-şi depun silinţa pentru a înfrumuseţa cu diferite zorzoane opera ce o creează. Câştigul major e de obicei al celor îndemânatici, căci ei reuşesc să îmbine organic ambele capacităţi, şi încă le fac pe toate cu multă-multă răbdare.
Un castel mai minunat decât familia e greu să-ţi închipui. Dar şi se construieşte el migălos, cu toate că de la început totul pare uşor ca pana. Numeroasele obstacole şi greutăţi de mai târziu au provenienţă diferită, unele din ele fiind cauzate de greşelile a însuşi soţilor, iar altele – de invidia şi voinţa rea a tulburătorilor de pace şi linişte familială, pe care văzuţi şi nevăzuţi îi avem cât frunză şi iarbă. Soţii, de cele mai dese ori, cu timpul ajung să-şi recunoască greşelile, revenind la cele cuvenite, pe când atacurile viclene sfârşit nu au. Ele trebuie stăvilite, trebuie să ştii cum să le ţii piept, cu ce arme să te aperi de ele, că altfel te doboară şi din familia ta nu se mai alege nimic. Aşa ar fi putut să se întâmple şi cu una din cele mai obişnuite familii a unor doi creştini, dacă nu era răbdarea cea mare a femeii. Ispitele prin care a trecut această soţie s-au ţinut lanţ zeci de ani. De nenumărate ori crezuse dânsa că iată-iată se va rupe firul ce le întregea familia, aşa de subţiat i se părea el; tot de atâtea ori, simţindu-se din cale afară de umilită, îşi văzuse răbdarea ajunsă pe muchie de cuţit. Însă n-a alunecat, căci a auzit Domnul rugăciunile ei şi i-a trimis puteri îndeajuns ca să-şi poată păstra familia, i-a trimis răbdarea cea scumpă. Astfel toate obidele, înjosirile, dispreţuirile din partea soţului încrezut în sine nu-i mai păreau atât de insuportabile. Ba, dimpotrivă, de la un timp începuse necăjita soţie tot mai des sa-şi amintească de ceea ce a avut ea frumos şi bun în căsnicia sa, i se făcuse jale de soţul său, care suferea şi el de pe urma stărilor de dezechilibru sufletesc ce i se întâmplau. Parcă i se luase ceaţa de pe ochi şi acum ea vedea nu numai propria durere, ci şi cea a soţului. Atunci a înţeles clar că vrăjmaşul nevăzut ocheşte în ei amândoi, pentru ca cu orice preţ să le dezbine familia. A înţeles de asemenea, că nu trebuie să-i poarte pică soţului său, ci trebuie să-i ierte apucăturile rele, să-l jelească şi oricând să-l ajute cu un sfat bun, adică să-i fie sprijinul necesar, aşa cum se face în familiile sănătoase. Toată această iluminare pornea de la faptul că femeia pur şi simplu răbda tot ce i se întâmpla rău.
Şi iată că în sfârşit, după mulţi ani de viaţă tristă, în familia lor a venit deplina înţelegere şi o totală armonie. Astăzi ambii soţi se simt sprijin unul pentru celălalt, fiecare din ei are grijă de sănătatea perechii sale, caută să-i alunge întristările şi să-i aducă bucurii după putinţă. Chiar şi cuvinte de mângâiere îşi spun unul altuia, cuvinte calde ce împrăştie orice răceală din suflet. Sincer se căiesc şi de necazurile ce şi le-au făcut cândva reciproc…
Numai datorită răbdării s-a evitat destrămarea unei familii ce era doldora de necazuri. Azi unii o privesc ca pe o familie exemplară. O tânără soţie chiar şi-a exprimat regretul că soţul ei nu este aşa de bun ca bătrânul despre care noi povestim aici. Sunt şi alte foloase din această istorioară de viaţă familială. De primă importanţă am putea considera faptul că ceea ce legase Dumnezeu prin Taina Cununiei nu a fost distrus, deci s-a urmat credinţa. S-a nădăjduit cu toată fiinţa în Dumnezeu, s-a urmat şi calea altor virtuţi, cum ar fi iertarea aproapelui, milostenia sufletească, grija de cel necăjit ş. a., ceea ce l-a slăbit definitiv pe ispititor şi el a fost nevoit să cedeze în această luptă nevăzută. A învins răbdarea! De asemenea, aceşti doi soţi au scăpat de singurătate la bătrâneţe, căci de s-ar fi despărţit mai înainte, fiecare din ei ar fi vieţuit azi singur cuc. Un nimeni altul nu le înţelege la aceşti ani păsul, precum se înţeleg ei între dânşii, ca foşti tovarăşi de drum de o viaţă întreagă. Împreună au dus greul familiei, împreună au avut de suferit şi iată acum tot împreună se bucură că Bunul Dumnezeu le-a ajutat să nu se abată din drumul drept. Bineînţeles că aceşti bătrâni au şi nepoţei, şi-şi dau bine seama că prin pasul ce l-au făcut, adică acel de a se răbda unul pe altul, de a ierta greşelile celuilalt, azi au ajuns la bucuria unei familii unite. Cum să nu te bucuri cu adevărat, când copacul familiei tale are şi rădăcini, şi tulpină, şi ramuri frumoase?! Apoi datorită nepoţeilor pe care îi poţi ajuta cât de cât să crească mari, la vârstă înaintată încă te mai simţi şi tu folositor oamenilor. Tot lor, nepoţeilor, le poţi lăsa şi un cuvânt de povaţă, ca să le fie de bună învăţătură şi de ajutor în situaţiile grele ce le vor avea neapărat şi ei, căci viaţa fiecărui trăitor pe pământ e foarte complicată şi presupune o luptă neîncetată cu ispitele şi încercările ce ţi le scoate în cale vrăjmaşul viclean. Dar, „cu răbdarea treci şi marea”, spune o cunoscută zicală. Viaţa acestor doi soţi e un exemplu mult grăitor în acest sens. Încă să luăm aminte că prin răbdare şi sufletul ţi-l fereşti de la pieire, precum aflăm din sfânta Evanghelie de la Luca (21, 12-19), fiindcă ea, răbdarea, te face să te opreşti la timp de la săvârşirea fărădelegilor. „…cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui”, ne mai spune Sfânta Evanghelie (Matei 24,1-13).
Dă-ne, Doamne, răbdare, că să putem vieţui în Lumina Ta!
Dr. conf. univ. Ana Sofroni
4.08.2012, Lavarone (Italia)
14-01-2016Citeste si: | De acelasi autor: |