Faptele milosteniei sufletești - A suferi cu răbdare asuprirea şi a întări şi pe alţii

 „Răbdare, răbdare, răbdare, răbdare, răbdare, răbdare, răbdare”. Şi când ţi-a părea matale c-ai gătat, ia-o de la capăt şi iar: „Răbdare, răbdare, răbdare...”. - Pr. Cleopa Ilie

Nu există om care să poată evita pe deplin în viața aceasta necazurile, suferințele, bolile, asupririle, după cum nu există om care să nu se fi întrebat măcar o dată: “Doamne, de ce?”. De ce eu, de ce mie, de ce acum? Credem în mod eronat că dacă am primi răspunsul am fi mai liniștiți și am accepta durerea cu mai mută răbdare. De fapt, mintea noastră nu poate cuprinde întreaga iconomie a lui Dumnezeu, căci nici un fir de păr nu cade fără știrea Lui, iar efectele unei încercări nu ne privesc numai pe noi, ci merg mult mai departe împletindu-se ca un păienjeniș greu de pătruns: încurcate sunt căile Domnului. “Întru răbdarea voastră vă veți mântui sufletele – (Luca 21, 19)”, spune Domnul. Răbdarea nu este o însușire înnăscută, ci se cultivă la școala nevoilor și a suferințelor prin încredințare senină în voia lui Dumnezeu.

„Vai celor ce au pierdut răbdarea” (Sirah 2, 14). Ca frunza în vânt se clatină. Ocară nu suferă; în necazuri este împuţinat. Unul ca acesta în ceartă uşor este prins; în răbdare este cârtitor, iar în ascultare împotrivă-grăitor. Trândav în rugăciune, slăbănog în privegheri, în postiri posomorât şi în înfrânare leneş. În răspunsuri şovăitor şi la lucru rău lucrător. În vicleşug nebiruit şi la lucru anevoios. În ceartă viteaz şi în linişte slab. Unul ca acesta, celor ce sporesc le stă împotrivă şi pe cei învăţaţi îi pizmuieşte. - (Sfântul Efrem Sirul, Cuvinte şi învăţături vol. 1, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p. 76)

Uneori ne simțim părăsiți de Dumnezeu, puși la încercare de cei de lângă noi, ne simțim chiar nouă înșine povară și nu găsim o cale de ieșire. Trebuie să răbdăm. Cum altfel am putea simți cu adevărat patimile lui Hristos dacă nu ne-am răstigni și noi pe crucea răbdării? Mântuitorul a fost chinuit, umilit, batjocorit, iar noi, păcătoșii, dorim huzur, veselie, liniște și onoruri lumești. “Toate sunt de la Dumnezeu: şi bolile, şi sănătatea; şi tot ceea ce este de la Dumnezeu ni se dă spre mântuirea noastră... Prin ce anume cele trimise de Dumnezeu slujesc la mântuire, putem să nu căutăm să clarificăm, deoarece nici nu vom afla. Dumnezeu trimite unele spre pedeapsă, ca şi canon; altele, spre cuminţire, ca omul să-şi vină în fire; altele, ca să-l izbăvească pe om de nenorocirea în care ar fi căzut dacă ar fi fost sănătos; altele, ca omul să aibă răbdare şi prin aceasta să merite răsplată mare; altele, ca să-l curăţească de anumite patimi, şi pentru multe alte motive...”. (Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înțelepte,  Editura Cartea Ortodoxă)

Răbdarea se călește în timp, prin neexagerarea lucrurilor mărunte. Pricini neînsemnate ne provoacă adeseori la ceartă, mânie, răzbunare și impunerea punctului de vedere propriu. De am avea dragoste, de am recunoaște pe de o parte că toți suntem păcătoși, pe de altă parte că toți purtăm ascuns în noi chipul lui Hristos, am putea avea și răbdare. Când suferim din cauza asupririlor de la ceilalți ne smerim și luăm plată cerească fie prin iertarea păcatelor, fie prin mângâierea harului divin. Lipsa de răbdare presupune atingerea unei limite a suportabilității. Toți avem limite, dar toți le putem depăși cu mai multă credință și mai multă voință dobândind pacea.

Aşa a rânduit Domnul Dumnezeu, Care poartă grijă de mântuirea sufletului nostru, ca fiecare om să aibă în viaţa sa o cruce, pe care şi trebuie să o ducă cu supunere copilărească faţă de Tatăl nostru Ceresc, strigând către El din adâncul sufletului său: „Tatăl nostru! Fie în toate voia Ta cea sfântă, numai să nu mă lipseşti de Cereasca Ta împărăţie!" Crucea înseamnă răbdarea nu numai a necazurilor din afară, văzute, ci şi a celor lăuntrice, sufleteşti: întunecarea, tristeţea şi cele asemenea lor trebuie îndurate. Căci Dumnezeu ni le trimite pentru nimicirea mândriei şi pentru aflarea smereniei. Noi căutăm şi dorim dulcea desfătare duhovnicească: nu zic, ea este plăcută, dar este mai prejos decât crucea. Prin cruce ne şi este dată şi, fără cruce, de fapt, nici nu poate exista. Ea vine şi ne părăseşte în măsura în care mergem pe calea crucii şi a smereniei. - (Ne vorbesc Stareții de la Optina, Editura Egumenița, 2007)

Răbdarea este temelia biruinței și o formă de curaj. Ea nu înseamnă tolerarea unor lucruri potrivnice nouă, nici supunere fără a crâcni față de lucruri mai presus de puterea noastră. Înseamnă tăria de a îndura pentru un scop nobil, de a rămâne stăpâni pe noi și demni până în ceasul când vom ajunge la limanul dorit. Răbdarea este mereu însoțită de nădejde, de speranța că vom ajunge la rezultatul dorit.  Sfântul Apostol Pavel ne spune: "Ne lăudăm și în suferințe, bine știind că suferința aduce răbdare, și răbdarea încercare, și încercarea nădejde. Iar nădejdea nu rușinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit noua"(Romani 5, 3-5).

Răbdarea este înțelepciune, nu pasivitate. A face un lucru bun și bine cere răbdare, capacitate de previzionare, discernământul de a nu confunda încetineala necesară cu stagnarea inutilă. De aceea lucrurile bune li se întâmplă celor care știu să aștepte. Părintele Arsenie Boca: “Cei ce biruie lumea (1Ioan 5,4) nu sunt nicidecum o adunare de neputincioși, o turmă de inactivi, oricât s-ar părea răbdarea răului o slăbiciune a binelui, ci ei sunt ostașii Împăratului, care prin răbdarea Crucii a biruit nu numai lumea, ci și toată stăpânia morții. Mântuirea e cununa acestei biruințe.” – (Vreau să schimb lacrimile voastre în bucurie, Ed. Agaton 2014)

Răbdarea este începutul bun al îndelungii-răbdări. Căci cel ce nu are îndelungă-răbdare, nici răbdare nu are. Cel ce nu este îndelung-răbdător, uşor se răstoarnă, spre întărâtare mereu e gata, degrabă spre gâlceavă se aprinde. Când este ocărât, ocărăşte; când este nedreptăţit, îşi face izbândă, se ceartă pentru orice lucru. Faptele lui, împreună cu lucrurile, ca nişte frunze în vânt se clatină. În cuvinte nu stă întărit, degrabă sare din una în alta. Cel ce nu are îndelungă-răbdare degrabă se schimbă, înţelepciune nu câştigă, cu cel rău se împrieteneşte, cu cel pătimaş petrece împreună, celui ce nedreptăţeşte, îi ajută; taina nu o ţine şi este gata spre a descoperi cuvântul auzit. Şi cine este mai ticălos decât acesta? - (Sfântul Efrem Sirul, Cuvinte şi învăţături vol. 1, Editura Bunavestire, Bacău)

Îndelunga răbdare este virtutea sufletului curat și nobil, care are ca temei iubirea față de semeni. Îndelunga-răbdare înseamnă mărinimie și generozitate și este prietena blândeții; îndelunga-răbdare mărturisește buna așezare a sufletului și se manifestă ca atașament, iubire de oameni, modestie și dreptate. Cel îndelung-răbdator poate să-și stăpâneasca mania și furia și să-și domolească pornirile inimii, îi miluiește pe cei care greșesc și se îndură de cei care păcătuiesc. Mustrarea lui este blândă, iar cuvintele le rostește cu înțelepciune și chibzuință. Mânia nu-i întunecă mintea, iar furia nu-i tulbură judecata, chipul îi este senin, iar mișcările cuviincioase, având multă cumpătare, nu judecă cu aprindere, ci judeca greșeala în chip nepătimitor.

Sf. Ioan Gură de Aur spune despre îndelunga-răbdare următoarele: îndelunga-răbdare este cauza tuturor celor bune; ea este temelia oricărei filosofii, armă nebiruită și turn neclintit, izgonind ușor cele întristătoare. Și așa cum o scânteie care cade în ocean nu aduce nicio vătămare, ci se stinge fără întârziere, tot astfel orice lucru dintre cele neașteptate care ar cădea în sufletul îndelung-răbdător se va nimici degrabă, fără ca el să se tulbure; îndelunga-răbdare este cea mai statornică dintre toate; orice exemplu vei aduce, fie oști, fie averi, fie cai, fie fortificații, fie arme sau orice altceva, niciunul nu este pe măsura îndelungă-răbdării. Căci omul care se înconjoară de toate acestea, dacă adesea este cuprins de mânie, se poartă asemenea unui copil naiv, făcând zgomot și provocând tulburare, pe când cel îndelung răbdător, ca și cum s-ar afla la liman, se bucură de o liniște adâncă: așa cum nu se poate birui o stâncă, chiar daca i se aduce vătămare, așa cum nu se va clătina din temelii o fortăreață, chiar daca cineva ar încerca să o zdruncine, așa cum nu se va putea distruge un diamant, așa se întâmplă și cu cel îndelung răbdător.

Dimpotrivă, nerăbdarea împinge la precipitare, forțează lucrurile și le face de mântuială, superficial. Lipsa de răbdare înseamnă refuzul să înduri necazurile, a nu suporta încercarea, a nu stărui în lucrarea virtuții și a fugi în preajma primejdiilor. Lipsa de răbdare este viciul care se opune virtuții răbdării. Cel stăpânit de ea evită orice trudă pentru lucrarea binelui, orice suferință în vederea virtuții, pășește pe calea cea largă a pierzării. Omul lipsit de răbdare este laș, antipatic, nesuferit, mânios, iubitor de sine, preocupat de propriile sale interese. Cel lipsit de răbdare este nefericit pentru că fericirea este cununa nevoințelor. Cel fără răbdare este lipsit de nădejde, căci nădejdea aparține celor ce se nevoiesc, lucrează și suferă întristări.  – (Sf. Nectarie de Eghina, Cunoaște-te pe tine însuți, Ed. Sophia)

Ca mărturisitori buni și credincioși ai lui Hristos, să ne pregătim a purta cu bărbăție crucea răbdării. Nu avem unde ne ascunde, nu e leac să ne scape de amărăciune altul decât a ne lua crucea și a urma lui Hristos. Să facă Domnul după voia lui cu noi, căci nu sunt vrednici pătimirile lumii acesteia de bunătățile raiului făgăduite nouă. Pr. Arsenie Boca: “Răbdarea răului sau umilința, în credința lui Dumnezeu, este cea mai uriașă putere asupra răului în lumea aceasta. Dacă veți avea răbdare în necazuri, să știți că veți avea și Duhul Sfânt. Dacă veți avea și puterea de a mulțumi în necazuri, atunci strălucește Duhul Sfânt în voi. Răbdare trebuie să avem mai întâi cu noi înșine ca să nu cădem în întristare, apoi trebuie să aibă și alții răbdare cu noi până deprindem lepădarea de sine. Dacă reușim, răbdarea încetează a mai avea înfățișare negativă, de necaz, și se schimbă în bucurie; cu toată întristarea mea, sunt covârșit de bucurie.” - (Vreau să schimb lacrimile voastre în bucurie, Ed. Agaton 2014)

Când vom ajunge să ne bucurăm în necazuri, vom dobândi fericirea raiului. Nimic nu-i mai plăcut lui Dumnezeu decât să îndurăm bucuroși amărăciunile din lumea aceasta din dragoste pentru Hristos. Dacă ar fi fost o cale mai bună pentru mântuirea noastră decât suferința, Hristos ne-ar fi arătat-o prin însăși viața Sa pe pământ.  Iată însă că El îndemna din toată inima - atât pe ucenicii săi, cât şi pe toţi cei dornici să-l urmeze - cu următoarele cuvinte: Oricine vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze mie (Lc. 9, 23). Dacă pedeapsa ar ajunge din urmă îndreptarea, lumea s-ar fi pierdut şi s-ar fi distrus pe deplin. Dacă Dumnezeu ar fi fost grabnic spre pedepsire, Biserica nu l-ar fi dobândit pe Pavel. Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu l-a făcut pe prigonitor apostol şi propovăduitor; bunătatea lui Dumnezeu l-a schimbat pe lup în păstor; îndelunga răbdare a lui Dumnezeu l-a făcut pe vameş evanghelist; îndelunga răbdare a lui Dumnezeu ne-a miluit pe toţi, ne-a prefăcut pe toţi, ne-a schimbat pe toţi. Dacă vezi că vreunul, mai înainte hulitor, s-a preschimbat în teolog, dacă-l vezi pe cel ce altădată îşi întina gura cu cântece deocheate că îşi curăţeşte acum sufletul cu imne dumnezeieşti, minunează-te de îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, laudă pocăinţa şi zi: „aceasta este schimbarea dreptei Celui Preaînalt”. - (Arhimandrit Atanasie Anastasiou, Spovedania – îndrumar, Editura Sofia)