Părintele Arsenie Boca – alesul lui Dumnezeu pentru neamul românesc

„Vas ales de sfinţenie şi purtător al Duhului Sfânt,
comoară cerească plămădită din al nostru
strămoşesc pământ […]”

Aşa a fost să fie, ca Dumnezeu să se îndure şi de neamul românesc din timpurile noastre, trimiţându-i pe unul din aleşii Săi, pe strălucitul fiu al Ortodoxiei monahale – Părintele Arsenie Boca, ca să-i îndrume pe români, cu puterea harului insuflat de Duhul Sfânt, spre vieţuire curată, întru totul creştinească, ajutându-le astfel să se întărească bine în credinţă şi să poată deveni vrednici de mântuire. Pentru a-şi îndeplini înalta sa misiune duhovnicească, Părintele Arsenie a fost înzestrat cu mai multe daruri dumnezeieşti, în special cu darul preoţiei şi cel de a fi duhovnic aparte, cu proorocia şi milostivirea, cu blândeţea şi smerenia, cu buna povăţuire. Din mai multe mărturii ale credinciosilor este evident că avea şi darul tămăduirii, şi văzător cu duhul era, adică ştia dinainte cine vine la el, cum îl cheamă, ce necazuri are. Datorită unui alt dar, cel al discernământului, Părintele cunoştea în fiecare situaţie care era voia lui Dumnezeu, cum a fost, de exemplu, în cazul cu binecuvântarea tinerilor care plecau în război, când celor care aveau să nu se mai întoarcă vii le dădea mâna de o sărutau, iar celorlalţi nu le-o dădea. Era înzestrat Părintele Arsenie şi cu darul anulării distanţelor, când în sclipiri de timp se pomenea departe de locul unde se afla, cum a fost, de exemplu, când o creştină l-a văzut pentru un moment într-un autobuz, după care neobservat de nimeni el a dispărut, iar peste vreo câteva ore, când ea a ajuns la mănăstire, i-a ieşit înainte, recunoscând că el era bătrânul cel fără bani din autobuz, căruia ea, ca o bună creştină, îi plătise biletul de călătorie. Apoi la moartea mamei sale Părintele Arsenie în chip miraculos s-a transportat în spaţiu, venind din închisoare ca s-o petreacă în ultimul drum. Au mai fost şi alte cazuri, precum acela cu uşa triplu încuiată şi foarte bine păzită a celulei din închisoare, de unde el a ieşit de asemenea pe neobservate şi a venit la biserică să oficieze Sfânta Liturghie¹. Şi toate acestea, din voia Domnului, s-au descoperit lumii creştine încă în timpul vieţii Preacuviosului Părinte, făcând ca mulţime de necăjiţi, mulţime de bolnavi şi din cei cu sufletul rătăcit să vină adesea la dânsul după ajutor şi mângâiere. Veneau şi într-adevăr aflau tămăduire şi linişte sufletească, fapt despre care majoritatea din foştii pelerini la mănăstirile Sâmbăta de Sus şi Prislop, unde s-a aflat în ascultare Părintele Arsenie, îşi amintesc astăzi cu cea mai mare recunoştinţă, totodată făcând şi numeroase mărturii publice. Aceştia sunt creştinii care ei înşişi, cu propriile facultăţi de percepere a lucrurilor, ci nu din spusele altora sau din auzite, au simţit la Părintele „puterea duhovnicească de a pătrunde până în străfundurile fiinţei umane.”² Şi încă au înţeles clar chemarea lui divină de a lumina sufletele necăjite şi împotmolite în păcate, abătându-le de la rătăcire la calea mântuirii. Iar noi, fiind contemporani cu aceşti creştini, parcă am deveni, dimpreună cu dânşii, martori oculari ai minunilor săvârşite de Părintele Arsenie, parcă am fi şi noi participanţi la izbăvirile de necazuri şi de diferite boli sufleteşti şi trupeşti, de care sufereau şi mai suferă şi azi semenii noştri şi de care mult şi-ar dori să scape fiecare om necăjit. Căci anume în asemenea mod influenţează exemplele de bună credinţă şi faptele dreptei vieţuiri asupra creştinilor ce au una şi aceeaşi pornire duhovnicească.

Unii teologi l-au apreciat pe Părintele Arsenie ca pe un geniu, i-au considerat viaţa, care chiar de la bun început, chiar din momentul zămislirii a decurs după canoanele creştine, căci părinţii lui au fost foarte credincioşi şi fiecare faptă ce-o săvârşeau o puneau pe altarul credinţei, deci i-au considerat viaţa drept un fenomen ieşit din comun în lumea ortodoxă română³. Mai cu seamă mamă-sa era o creştină ca nimeni alta, iar ce înseamnă asta, aflăm de la Sfântului Ioan Gură de Aur, care ne-a lăsat scris: „Daţi-mi mame creştine şi vă voi da sfinţi care să schimbe lumea”⁴. A fost o ocazie de a schimba lumea şi Preacuviosul Arsenie Boca. Părinţii lui, văzându-l copil ales, au căutat să-l dea la şcoală mai înaltă, ca el să-şi poată dezvolta în modul cuvenit aptitudinile ce le avea. Astfel, ei au contribuit conştiincios la pregătirea polivalentă a fiului lor, la punerea în practică a talanţilor, cu care el darnic a fost înzestrat de la Dumnezeu. Deosebit de semnificativ aici e faptul că au făcut aceasta ei fără mândrie, fără a se lăsa câtuşi de puţin cuprinşi de slava deşartă. Pas cu pas s-au străduit să pună în sufletul copilului lor seminţe bune, să-i creeze condiţii prielnice pentru creşterea duhovnicească. Scurt vorbind, şi-au îndeplinit datoria lor de părinţi creştini în mod excepţional, şi asta evident că le-a asigurat sporul în lucru atât lor, părinţilor, cât şi fiului lor Zian, care a pornit hotărât pe calea binelui şi adevărului. Au fost asemenea pomilor buni aceşti părinţi, precum citim în Sfânta Evanghelie, unde e scris: „Căci orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pomul bun să facă roade rele, nici pomul rău să facă roade bune”⁵.

Cei şapte ani de acasă cu educaţie creştinească dreaptă au pus temelie trainică vieţii întru Hristos a Părintelui Arsenie. El niciodată nu s-a lăsat ademenit de plăcerile lumeşti, cu toate că în anumite perioade de timp s-a aflat în lume, printre colegii de şcoală, de liceu, de facultate. În mod hotărâtor evita orice distracţie, orice ocupaţie în deşert, cu nimeni nu intra în relaţii inutile, care ar fi putut să-l abată din drumul său. Cu multă exigenţă lua aminte la sine şi aceasta de asemenea i-a ajutat să-şi păstreze curăţenia sufletească şi trupească în cele mai complicate împrejurări de trai, căci de fiecare dată în astfel de situaţii Părintele Arsenie avea mai multă grijă de aproapele lui decât de propria persoană. Modestia şi smerenia, răbdarea şi blândeţea, mila de cei rătăciţi cu duhul, dar, mai presus ca orice, marea dragoste de Dumnezeu şi de toate cele sfinte, care-i acoperea până şi dragostea faţă de mamă-sa şi de tată-său, au făcut ca Preacuviosul nostru Părinte să fie un adevărat urmaş al Domnului Iisus Hristos, un urmaş cu credinţa neclintită. În viaţa duhovnicească ce-o ducea, el aplica întocmai în practică învăţătura creştin-ortodoxă în toată complexitatea ei, arăta puterea nemărginită a Sfintei Treimi şi bunătatea infinită a Maicii Domnului pentru tot neamul creştinesc. Virtuţile sale întruchipau pe deplin cele mai frumoase însuşiri, despre care ne vorbesc Părinţii duhovniceşti în Scrierile lor, cum ar fi expusă, de exemplu, esenţa smereniei în viziunea Arhimandritului Iustinian Chira, în una din lucrările căruia citim: „Smerenia izvorăşte din măreţia şi bogăţia spirituală, după cum spicul bogat în boabe stă totdeauna cu fruntea plecată spre glia căreia-i mulţumeşte… Smerenia creştină este întotdeauna plină de demnitate. Ea nu-l umileşte, nu-l micşorează, nu-l înjoseşte pe om, ci dimpotrivă, îl umple de forţă, îi dă tărie să întâmpine cu fruntea senină ignoranţa trufaşă, răutatea îngâmfată…⁶. Iată aşa era în profunda sa smerenie, după cum cu uimire îşi amintesc în prezent pelerinii de atunci, şi Preacuviosul Părinte Arsenie Boca.

Creştinii de azi sunt mult impresionaţi şi de o altă latură importantă a vieţii Părintelui Arsenie – cea legată de instruire, de cunoaştere a proceselor biologice din organismul omenesc, a picturii, sculpturii şi muzicii, a arhitecturii locaşurilor sfinte. Toate acestea el le-a studiat profund şi cu rezultate nespus de îmbucurătoare, ca unul din cei mai sârguincioşi studenţi, devenind în continuare şi pictor de neîntrecut, şi arhitect iscusit, şi bun cunoscător de muzică bisericească, şi biolog talentat. A cuprins cu mintea sa necuprinsul, ceea ce de obicei e peste puterile unui muritor de rând. Uimeşte foarte mult aici faptul cu câtă dăruire de sine a muncit el şi câtă osteneală a depus, pentru a valorifica darurilor sale primite de la Dumnezeu. Deci e de la sine înţeles, că Părintele Arsenie nu obişnuia să risipească timpul de care dispunea, că el a fost chiar şi pentru dânsul un arhitect de excelenţă, în cel mai perfect mod organizând şi sistematizând ocupaţiile sale de zi de zi. Astfel, prin ţinuta sa de adevărat creştin, el s-a făcut pildă pentru semenii ce l-au avut aproape, şi nu numai, fiindcă şi acei care-l cunosc din mărturiile acestora se pătrund de dorinţa de a-i urma exemplul.

Ca preot şi duhovnic, Părintele Arsenie şi-a păstorit turma ca şi Păstorul cel bun, neplătit: îşi iubea oiţele şi nu le lăsa să se risipească de spaima lupilor, le cunoştea şi ele îl cunoşteau pe dânsul şi veneau din urma lui, dorea ca ele să aibă viaţă din belşug⁷. Într-adevăr el aşa a fost, căci îi iubea pe credincioşi cu mare dragoste părintească, precum un tată îşi iubeşte fiii şi din dragoste curată caută să facă pentru dânşii totul, doar să şi-i vadă oameni de treabă, cuminţi, la locul lor. Părintele Arsenie era pătruns de dragoste creştinească pentru toţi, dorea ca toţi oamenii să fie creştini de treabă. În acest scop, le ţinea predici pline de înţelepciune şi pe înţelesul tuturor. Îi sfătuia concret şi pe fiecare în parte pe acei căzuţi în grele încurcături. Bunăoară, pe mulţi tineri î-a sfătuit cum să-şi întemeieze familii şi după asta cum să le păstreze sănătoase, adesea vorbea şi despre conduita creştinească, despre ţinerea sfintelor sărbători şi săvârşirea faptelor de milostenie, despre importanţa Bisericii. Avea Părintele putere de a-i opri de la răutăţi pe acei abătuţi din cale. Vestea despre felul său unic de a păstori într-atât de mult s-a răspândit, că lume de pe lume cu mare tragere de inimă venea la dânsul să-l asculte, să se mărturisească şi să se împărtăşească. Venea lume nu numai din apropierea mănăstirii, ci şi din localităţi destul de îndepărtate. Azi şuvoiul acesta viu, neîncetat vine de acum la mormântul Părintelui Arsenie, unde lumea află scăpare de necazuri tot aşa, cum o afla în timpul vieţii lui.

Darul de a predica şi de a tâlcui Sfânta Evanghelie a fost întru totul specific la Părintele Arsenie. El, la expunerea argumentului, în egală măsură folosea atât limbajul simplu, cât şi cel ştiinţific, alegându-şi stilul vorbirii sau al scrisului în dependenţă de obiectivele elucidate. Dar în orice stil al fi vorbit sau scris Părintele, cuvintele îi erau vii, calde, uşoare, dulci, erau cuvinte cu adevărat duhovniceşti, despre care Prea Sfinţitul Daniil Stoenescu ne spune că sunt „Izvorâte din Cuvântul lui Dumnezeu şi din Evanghelia Mântuitorului nostru Iisus Hristos, rostite şi scrise în cel mai curat duh filocalic, ortodox şi patristic […], purtătoare de „fulgere, glasuri şi tunete” ale harului Duhului Sfânt (cf. Apocalipsă 4, 5) […]”⁸. Am simţit şi noi că asemenea cuvinte vin să ne lumineze sufletul, să îmbogăţească duhovniceşte cugetele cele setoase de adevăr. Cu ele omul întotdeauna îşi pune sufletul în rânduială. Parcă ar avea o atracţie magnetică inexplicabilă cuvintele lui, ceea ce pe oricine îl face să tot revină şi să revină la lucrările sale.

Toate predicile rostite şi scrise de Părintele au un sens extraordinar de profund. Cu învăţămintele ce le conţin, ele ne îndreaptă pe calea învăţăturii evanghelice a Domnului Iisus Hristos. Dacă ele ar fi însuşite şi respectate la timp de către viitoarele mame, de către cuplurile familiale şi tinerii creştini la alegerea drumul în viaţă, şi nu în ultimul rând, de toţi ceilalţi creştini, s-ar ajunge la schimbări esenţiale în starea fiinţei omeneşti. Dovadă ne sunt, mai ales, gândurile şi sfaturile Părintelui, exprimate în compartimentul Ereditate şi spirit din cartea Cărarea Împărăţiei⁹. Dar şi în alte lucrări aflăm cugetări duhovniceşti de o rară frumuseţe, precum e următoarea: „[…] trăind prezenţa nevăzută a lui Hristos în noi, trăind învăţătura creştină în toate fibrele fiinţei”, noi facem ca „Dumnezeu să scoată afară, prin mecanismul eredităţii, neghina recesivă şi, în vremea străduinţei celui în cauză, să facă să revină mulţime de geneze recesive în geneze dominante, ceea ce lui Dumnezeu Îi este foarte cu putinţă. Puterile credinţei, amplificate de puterea şi binecuvântarea lui Dumnezeu, au influenţă nebănuit de mare asupra eventualelor noastre infirmităţi”¹⁰. Deci dacă credincioşii ar stărui în rugăciuni sincere, curate, la ceea ce mereu ne îndeamnă Părintele Arsenie, de câte infirmităţi ereditare, din voia lui Dumnezeu, ar mai scăpa ei!

Părintele Arsenie Boca a fost un stâlp al credinţei ortodoxe şi un mare îndreptător de suflete rătăcite în timpul vieţii sale pământeşti, dar înainte de trecerea sa la cele veşnice ne-a lăsat cuvânt, că de acolo, unde se duce, are să ne ajute şi mai mult. Să ne rugăm la dânsul, binecuvântatul lui Dumnezeu şi cel ce a fost luat de mâini şi cinstit de Maica Domnului, ca să mijlocească înaintea lui Dumnezeu şi pentru noi, şi pentru întreg neamul românesc.

Dr. Conf. univ. Ana Sofroni

18.01.2015, Brescia (It.)