Folosim cookies de navigare (ce nu pot fi dezactivate) și de analiza a traficului (inactive, ce pot fi activate prin click pe Accept) | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica şi Neamul.Politica.LumeaNr. vizualizari: 5570

Libertatea conştiinţei. Implicaţii juridice şi religioase

Dr. Marius Andreescu
Tags: libertate religioasa; libertatea conștiinței; lege;

Judecător – Curtea de Apel Piteşti
Lector universitar – Universitatea din Piteşti

 

  1. Despre conştiinţă, lege şi libertate

 

Conştiinţa este esenţa şi particularitatea omului prin care acesta se raportează la natură, societate, dar şi la propria sa fiinţă şi, în mod deosebit, la Fiinţa Supremă. Părintele Arsenie Boca vorbea despre conştiinţă ca fiind „un grai tăcut şi o chemare lină” prin care omul poate să se reconstruiască ca fiinţă spirituală, să îşi regăsească structura sa autentică, dincolo de precarităţile şi patimile existenţiale, într-un cuvânt, să redobândească libertatea autentică, spirituală pentru iubirea infinită şi indefinită de Dumnezeu şi de oameni. Fericitul Augustin spunea şi el că „în noi este ceva mai adânc decât noi înşine”, referindu-se tot la conştiinţa omului, cu deosebire la conştiinţa de sine.

Nu ne propunem o analiză sau o prezentare a ceea ce conştiinţa reprezintă în doctrina filozofică sau în teologie, cu deosebire în credinţa ortodoxă. O astfel de încercare ar depăşi cu mult spaţiul pe care îl avem la dispoziţie şi posibilităţile noastre. Încercăm, prin aceste rânduri, să punem în evidenţă, din perspectiva omului în existenţa sa socială, semnificaţii juridice şi religioase ale conştiinţei aşa cum apar ele exprimate din perspectiva ştiinţei dreptului şi a jurisprudenţei. O astfel de abordare va duce inevitabil la concluzia că soluţiile cu adevărat valoroase pe care dreptul le oferă pentru a garanta libertatea conştiinţei au ca temei adevărurile de credinţă, dar şi adevărurile filozofice recunoscute ca atare, prin care conştiinţa este înţeleasă.

Important de subliniat este faptul că mai înainte de a fi transpusă în norme juridice, conştiinţa este o dimensiune naturală prin care omul devine ceea ce este şi se diferenţiază în mod categoric de orice altă formă existenţială. Astfel, realitatea naturală în manifestările sale existenţiale se transformă conform legilor cauzalităţii, cum ar spune Kant. Spre deosebire, omul, prin conştiinţa sa şi în forma sa supremă, conştiinţa de sine nu se transformă, ci devine, conform legilor libertăţii, după spusele aceluiaşi mare filozof. Aşa putem înţelege gândurile părintelui Teofil Părăian: omul devine spre ceea ce este el, adică spre descoperirea şi realizarea conştiinţei de sine.

Se discută în politologie şi filozofie şi de o conştiinţă socială. În opinia noastră, acest concept este o construcţie gnoseologică, a cărei existenţă în plan teoretic este derivată şi condiţionată de singura formă ontologică a conştiinţei, şi anume, conştiinţa omului în individualitatea şi personalitatea sa. Este interesant faptul că juridicul exprimă acest fapt, în sensul că garantează nu conştiinţa socială ca şi structură teoretică şi abstract, ci numai conştiinţa individuală legată indisolubil de persoană. Este remarcabil că dreptul a preluat mai mult sau mai puţin elaborat valorile teologice şi filozofice fundamentale privind înţelegerea omului ca persoană în existenţa sa socială, în sensul că în mod constant se afirmă teza potrivit căreia titularul drepturilor fundamentale nu poate fi decât omul în individualitatea sa, am spune noi ca persoană şi nu ca individ, dar nu un grup, o colectivitate sau societatea ca atare. Desigur, deoarece starea juridică a omului este existenţa sa exterioară în social şi în mediul natural, titularul oricărui drept fundamental îl poate exercita, dacă avem în vedere această stare juridică a sa, în mediul social în care se află. Astfel, orice libertate individuală este şi socială prin existenţa juridică a omului în exterioritatea sa socială.

Ar mai fi de adăugat că libertatea conştiinţei face parte din aşa numitele drepturi naturale ale omului, preexistente, în opinia unor autori, consacrărilor în norme constituţionale sau de altă natură. Această teză, pe care spaţiul nu ne permite să o dezvoltăm, este demnă de a fi reţinută pentru a clarifica, într-o oarecare măsură, raportul dintre libertăţile (drepturile) omului, iar pe de altă parte, normele juridice (legile pozitive). Nu legea este aceea care determină şi dă conţinut libertăţilor individuale şi drepturilor fundamentale, ci invers legitimitatea oricărei legi decurge direct din modul în care libertăţile şi drepturile fundamentale, preexistente, sunt reflectate în norma juridică. Apreciem că acesta este un imperativ social pentru a contura în acest fel posibilitatea libertăţii omului în mediul social. În ipoteza în care libertatea este determinată de lege, înţeleasă ca act normativ şi nu ca lege morală, realitatea dominantă în care libertatea se manifestă este neautenticul şi constrângerea, deoarece orice lege juridică, prin esenţa sa, este o formă de limitare şi de restrângere sau condiţionare, într-un cuvânt de constrângere a libertăţii omului.

Se poate spune că într-o astfel de ipoteză poate să se manifeste şi o contradicţie distructivă între lege în înţelesul ei juridic şi libertatea omului, inclusiv libertatea conştiinţei. Dacă se ajunge la situaţia în care legea este o construcţie care reflectă drepturile naturale preexistente ale omului, atunci se poate vorbi de o libertate autentică, garantată prin actul normativ şi nu construită de norma juridică. Este demn de subliniat faptul că în instrumentele juridice universale, clasice, privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, în mod obişnuit există formula potrivit căreia „statele recunosc drepturi şi libertăţi fundamentale”, prin urmare nu le construiesc normativ şi nu le impun ca un dat juridic. Aceasta nu este numai o simplă formulă juridică, ci exprimă un gând fundamental al caracterului derivat al legii din valori existenţiale fundamentale anterioare, am spune noi, inclusiv din adevăruri de credinţă.

Există o contradicţie unilaterală, cum ar spune Constantin Noica, între lege şi libertate, dacă acceptăm idea caracterului derivat al legii faţă de valorile libertăţii. Astfel, legea nu poate contrazice libertatea omului, dar libertatea omului poate contrazice legea.

Aceste succinte considerente le considerăm necesare pentru a stabili cadrul analizei noastre de mai jos.

 

  1. Înţelesuri juridice ale libertăţii de conştiinţă

 

Acest drept fundamental este prevăzut şi recunoscut în majoritatea declaraţiilor şi tratatelor internaţionale care se referă la drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, începând cu declaraţia universală din 1948. Stă la baza altor drepturi fundamentale, cum ar fi libertatea cuvântului, libertatea de asociere, libertatea presei. În esenţa sa este un drept natural care prevede posibilitatea persoanei de a-şi putea exprima în particular sau în public o anumită concepţie despre lumea înconjurătoare, de a avea sau nu o credinţă religioasă, de a aparţine sau nu unui cult religios sau unei organizaţii de orice fel, recunoscută de ordinea constituţională existentă la un anumit moment dat. Exprimă în acelaşi timp şi libertatea de a gândi, de a avea opinii, concepţii teoretice, sentimente, păreri, exprimate public, particular sau nu, fără ca cineva să poată interveni sau cenzura, sau cunoaşte, fără voinţa persoanei, aceste gânduri. Este un drept natural, pentru că omul se diferenţiază de celelalte forme de viaţă tocmai prin existenţa conştiinţei şi a libertăţii de a gândi, de a avea sentimente.

Conştiinţa omului nu trebuie să fie direcţionată prin mijloace administrative, ci ea trebuie să fie rezultatul libertăţii acestuia de a gândi şi de a-şi exterioriza gândul. Libertatea conştiinţei implică şi responsabilitatea morală şi de conştiinţă pentru gândurile exprimate. Responsabilitatea, inclusiv cea juridică, intervine numai în momentul în care gândul sau opinia sunt exprimate, situaţie în care pot leza demnitatea, onoarea sau libertatea de gândire a unui alt subiect de drept sau chiar ordinea socială sau ordinea de drept, de aceea libertatea conştiinţei este în strânsă legătură cu libertatea de exprimare, aceasta din urmă reprezentând tocmai posibilitatea recunoscută omului de a-şi exterioriza gândurile. În consecinţă, libertatea conştiinţei are un conţinut complex, al cărui conţinut juridic se exprimă în trei dimensiuni: libertatea de gândire, libertatea de conştiinţă şi libertatea de religie.

Libertatea de religie, ca aspect de conţinut al libertăţii de conştiinţă, înseamnă exteriorizarea unei credinţe, religii şi, în al doilea rând, libertatea de a adera la o organizaţie religioasă şi la ritualul practicat. Este necesar ca religia sau organizaţia religioasă să fie cunoscute prin lege de stat şi activitatea unui anumit cult religios să nu fie considerată ca fiind contrară ordinii de drept sau bunelor moravuri. Organizarea cultelor religioase, recunoscute de stat, este liberă şi se concretizează în statute proprii. În decursul timpului, raporturile dintre stat şi autoritatea religioasă pot fi catalogate în trei variante:

1. statul se confundă cu autoritatea religioasă;

2. statul sprijină autoritatea religioasă, dar se diferenţiază de aceasta;

3. statul adoptă o poziţie de indiferenţă faţă de autoritatea religioasă.

Constituţia României consacră separarea statului faţă de autoritate, dar obligă autoritatea statală să sprijine cultele recunoscute de lege, inclusiv prin mijloace financiare. Se proclamă totodată autonomia religioasă, în sensul că fiecare cult este liber să-şi organizeze forma de ritual, învăţământul, relaţiile cu adepţii cultului, relaţiile cu statul. Autonomia religioasă trebuie exercitată numai în condiţiile respectării drepturilor omului, a moralei publice şi a ordinii de drept.

Art. 29 din Constituţie se referă şi la raporturile dintre religii, după următoarele principii:

  • egalitatea dintre credincioşi şi necredincioşi;

  • impune cultivarea unui climat de toleranţă şi respect reciproc;

  • sunt interzise orice forme, mijloace sau acte de învrăjbire religioasă.

Doctrina de specialitate relevă câteva aspecte interesante în legătură cu conţinutul juridic al libertăţii conştiinţei denumit uneori şi libertatea gândirii.

Astfel, o dimensiune importantă a conţinutului juridic este „dreptul de a avea o convingere”. Acesta este un drept cu caracter general, protejează forul interior, adică domeniul convingerii personale şi al credinţelor religioase. Este important de a remarca că, din punct de vedere juridic, dreptul de a avea o convingere nu poate fi supus unor restricţii, limitări, condiţionări sau derogări. Curtea europeană a Drepturilor Omului de Strasbourg a relevat faptul că libertatea religiei constituie „unul dintre elementele vitale care contribuie la formarea identităţii credincioşilor şi a concepţiilor despre viaţă” – Hotărârea din 20 septembrie 1994, A.295 – A. Înţeles într-un sens larg de către instanţa europeană, de acest drept beneficiază atât credincioşii, cât şi ateii „agnosticii, scepticii sau persoanele neutre”.

În opinia Curţii de la Strasbourg, „convingerea” - termen utilizat de către instrumentele juridice internaţionale - se distinge de simplele „păreri şi idei” şi desemnează „opiniile ce ating un anumit grad de intensitate, seriozitate, coerenţă şi importanţă” – Hotărârea din 25 februarie 1982, A.48. Subliniem o interesantă precizare a Curţii în acest sens: o credinţă care constă în esenţă sau exclusiv în cultivarea şi distribuirea unui stupefiant nu poate intra în sfera de aplicare a protecţiei juridice pe care o conferă Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Dreptul de a avea convingeri se referă, aşadar, la faptul de a profesa convingeri spirituale sau filozofice care au un conţinut valoric, identificabil şi care în acest fel pot forma obiectul protecţiei juridice.

Dreptul de a avea o convingere implică şi principiul neutralităţii statului faţă de convingerile morale şi politice. Această obligaţie de neutralitate exclude orice apreciere a autorităţilor statale cu privire la legitimitatea credinţelor, precum şi a modalităţilor de exprimare a acestora.

Înţeles astfel, dreptul de a avea o convingere îmbracă un triplu aspect în plan juridic. El reprezintă, în primul rând, libertatea fiecărei persoane de a avea sau de a adopta o convingere sau o religie la libera sa alegere, fără însă a implica libertatea de a refuza valabilitatea unor prevede legislative imperative, sprijinindu-se pe obiecţii, decurgând din anumite convingeri religioase.

Un al doilea aspect se referă la libertatea de a nu avea o convingere sau o credinţă religioasă. În acest fel, din punct de vedere juridic, individul este protejat contrar „unei eventuale obligaţii de a participa direct la activităţi religioase împotriva voinţei sale” (a se vedea în acest sens Hotărârea Curţii din 9 mai 1989 A187).

În fine, dreptul de a avea o convingere exprimă garanţia juridică a libertăţilor indivizilor de a-şi schimba convingerea sau religia fără a suferi vreo constrângere sau vreun prejudiciu. În acest spirit, Adunarea generală a Naţiunilor Unite a adoptat, la 25 noiembrie 1981, Declaraţia privind eliminarea oricărei forme de intoleranţă şi de discriminare bazată pe credinţa religioasă sau de convingere, document internaţional care interzice „orice distincţie, excludere, restricţie sau preferinţă bazată pe credinţa religioasă sau pe convingere”.

Un al aspect este „dreptul omului de a-şi manifesta convingerile”. Acest drept presupune libertatea oricărei persoane de a-şi manifesta propriile convingeri, individual sau colectiv, public sau într-un cadru privat. Dreptul are o legătură cu libertatea de exprimare şi se referă în mod deosebit la manifestarea convingerilor religioase. Este interesant de subliniat faptul că, în opinia Curţii Europene, libertatea de a-şi manifesta religia include şi „dreptul de a încerca să-l convingi pe aproapele tău”.

Expresie socială a libertăţii de gândire, de conştiinţă şi a religiei, cu consecinţe foarte diverse, libertatea de manifestare a convingerilor poate face obiectul unor restricţii în condiţiile prevăzute de lege. Jurisprudenţa europeană furnizează numeroase exemple de limitări aduse dreptului indivizilor de a-şi manifesta convingerile, justificate de protejarea ordinii publice, ordinii de drept sau a ordinii morale, sau chiar a sănătăţii.

Aşa cum se subliniază într-o hotărâre pronunţată la 25 mai 1993, Curtea Europeană reţine că: „Într-o societate democratică unde mai multe religii coexistă în cadrul aceleiaşi populaţii, limitarea dreptului indivizilor de a-şi manifesta convingerile se poate dovedi necesară pentru a concilia interesele diverselor grupuri şi a asigura respectarea convingerilor fiecăruia”. Clauza de „ordine publică” permite în aceste situaţii protecţia libertăţii de gândire, de conştiinţă şi a religiei celuilalt şi condamnarea prozelitismului „de proastă calitate”, caracterizat prin presiuni abuzive ce iau forma unei hărţuiri sau a unui abuz de putere. În acelaşi spirit, protecţia dreptului copilului la învăţătură, în cazul în care intră în conflict cu dreptul părinţilor la respectarea propriilor convingeri religioase, prevalează asupra acestuia din urmă.

Libertatea indivizilor de a-şi manifesta religia include participaţia la viaţa comunităţii religioase şi presupune ca aceasta din urmă „să poată funcţiona paşnic, fără ingerinţa arbitrală a statului” (a se vedea Hotărârea din 26 octombrie 2000 A.78). Statului îi revine obligaţia de a garanta nu numai pluralismul religios, dar şi pluralismul intern al unei anumite confesiuni religioase; în acest scop, el trebuie să nu arbitreze conflicte în materie de dogmă din cadrul unei comunităţi religioase şi să nu intervină în favoarea unei comunităţi sau alteia religioase.

Libertatea religiei trebuie interpretată aşa încât comunitatea religioasă să dispună de posibilitatea de a-şi asigura propria protecţie jurisdicţională, pe cea a membrilor săi şi a bunurilor sale şi, în deosebi, a personalităţii sale juridice, în cazul în care conform dreptului intern doar cultele recunoscute pot fi practicate (a se vedea cauza Mitropolia Basarabiei ş.a. contra Moldovei, Hotărârea din 13 decembrie 2001: Refuz al autorităţilor de a recunoaşte oficial o Biserică).

 

  1. Libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei în jurisprudenţa europeană

 

Cele trei noţiuni, respectiv: gândirea, conştiinţa şi religia, care formează obiectul protecţiei art.9 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cel mai important instrument juridic european în această materie, sunt strâns legate între ele. Noţiunile de „gândire”, „conştiinţă” şi „religie”, care apar în cuprinsul Convenţiei, subliniază conţinutul larg atribuit libertăţii de gândire. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a estimat că noţiunea de convingere filozofică desemnează „ideile fondate pe cunoaştere şi raţionament cu privire la lume, viaţă şi societate ... pe care o persoană le adoptă şi le aplică în conformitate cu exigenţele propriei conştiinţe. Aceste idei pot fi descrise, pe scurt, ca fiind concepţia unei persoane despre viaţă, despre comportamentul omului în societate.1

Libertatea de gândire, de conştiinţă şi religie reprezintă unul dintre fundamentele unei societăţi democratice, în sensul Convenţiei: „ea figurează, în dimensiunea sa religioasă, printre elementele esenţiale ale identităţii credincioşilor şi ale concepţiilor despre viaţă, dar ea este totodată un bun preţios şi pentru atei, agnostici, sceptici sau indiferenţi. Acest lucru decurge din pluralismul – scump plătit dea-lungul secolelor, necesar unei asemenea societăţi.”2

Jurisprudenţa C.E.D.O. relevă două aspecte majore ale dreptului garantat de art.9: a) libertatea individului de a adopta o convingere pe care să o manifeste; b) libertatea individului de a face sau nu parte dintr-un grup, inclusiv un cult religios şi de a-l apăra atunci când consideră necesar3.

Majoritatea cazurilor în legătură cu încălcarea dispoziţiilor art.9 din Convenţie au pus în discuţie libertatea religioasă. Instanţa internaţională de la Strasbourg a subliniat importanţa respectării pluralismului şi a toleranţei între diferitele grupuri religioase. În relaţiile cu diferitele religii, culte şi credinţe, statul trebuie să fie neutru şi imparţial „rolul autorităţilor în acest caz nu este de a elimina cauza tensiunilor, eliminând pluralismul, ci de a se asigura că grupurile opuse unul altuia se tolerează”.4

Libertatea gândirii, a conştiinţei şi religiei impune obligaţia statului de a nu exercita nici un fel de constrângere la nivelul conştiinţei individului. Comisia Europeană a arătat că art.9 protejează ceea ce se numeşte „forul interior” al persoanei, adică acele domenii ale convingerilor strict personale şi actele strâns legate de acestea. Totuşi, acest text nu protejează orice comportament social bazat pe anumite convingeri. Dreptul garantat de art.9 nu este absolut, deoarece într-o societate democratică, în care mai multe religii coexistă în cadrul aceleiaşi populaţii este necesar ca această libertate să fie însoţită de limite care să concilieze interesele diferitelor grupuri şi să asigure respectarea convingerilor fiecăruia.

Totodată, art.9 al.2 prevede posibilele restricţii ale libertăţii de conştiinţă, de gândire şi religie. În conformitate cu aceste dispoziţii, libertăţile consacrate de art.9 pot forma obiectul unor restricţii, dacă acestea sunt prevăzute de lege, constituie măsuri necesare într-o societate democratică şi vizează unul dintre scopurile legitime prevăzute expres şi limitativ de Convenţie.

Respectarea condiţiei de proporţionalitate, ca relaţie adecvată între măsurile restrictive şi scopul legitim urmărit formează obiect de analiză pentru instanţa internaţională. Desigur, şi în acest caz C.E.D.O. apreciază proporţionalitatea în raport cu natura dreptului protejat, situaţia de fapt, scopul legitim urmărit, felul şi intensitatea măsurilor restrictive aplicate, având în vedere respectarea principiului pluralismului şi a celor două criterii procedurale: „necesitatea într-o societate democratică” şi „marja de apreciere” recunoscută statelor contractante.

Instanţa de la Strasbourg admite că statele au o anumită marjă de apreciere în ceea ce priveşte ingerinţele în exercitarea acestei libertăţi, dar, puterea acestora nu poate fi discreţionară. Jurisprudenţa este orientată spre o interpretare strictă a limitării libertăţii de conştiinţă şi religie, în raport de circumstanţele concrete ale cazului şi scopul legitim urmărit.

Astfel, în cauza Kokkinakkis versus Grecia5, reclamantul, un adept al cultului „Martorii lui Iehova”, a fost condamnat la închisoare şi amendă penală pentru infracţiunea de prozelitism, prevăzută şi sancţionată de legea statului pârât. Curtea a decis că încriminarea de către legea greacă a activităţilor de prozelitism ale adepţilor cultului „Martorii lui Iehova” nu este proporţională cu scopul legitim urmărit, respectiv protecţia drepturilor altora. Pentru a decide astfel, instanţa de la Strabourg a făcut o diferenţiere între „mărturisirea creştină” şi, „prozelitismul abuziv”. Prima corespunde limitelor de manifestare a libertăţii religioase, pe când prozelitismul abuziv înseamnă convingerea care se opune libertăţii de gândire, de conştiinţă şi de religie ale altora. Luând în considerare şi marja de apreciere recunoscută statului reclamat, C.E.D.O. constată că autorităţile publice naţionale nu au demonstrat care sunt mijloacele abuzive prin care reclamantul a încercat să convingă şi pe alţii să adere la cultul său. În consecinţă, condamnarea reclamantului nu era necesară, măsura restrictivă nu este adecvată scopului legitim propus – protecţia drepturilor şi libertăţilor altora, deci nu este respectat principiul proporţionalităţii.

Într-un alt caz6, în care a aplicat principiul proporţionalităţii, C.E.D.O. distinge între controlul exercitat de stat, pentru a constata dacă sunt îndeplinite condiţiile formale în vederea practicării unui cult, iar pe de altă parte, aprecierea din partea statului asupra legitimităţii credinţelor religioase. Reclamantul a fost condamnat de către statul pârât pentru că a înfiinţat o casă de rugăciuni fără a avea autorizaţia necesară din partea autorităţilor publice. Condamnarea reprezintă o ingerinţă în „libertatea de a-şi manifesta religia prin cult şi îndeplinirea ritualurilor”, ingerinţă care s-a apreciat că urmărea realizarea unui scop legitim, prevăzut de art.9 alin.2, respectiv protejarea ordinii publice. În ceea ce priveşte respectarea criteriului proporţionalităţii, C.E.D.O. are în vedere aspectele concrete ale cauzei. Totodată, se afirmă că: „dreptul la libertatea religioasă, aşa cum îl înţelege Convenţia, exclude orice apreciere din partea statului asupra legitimităţii credinţelor religioase sau asupra modalităţii de exprimare a acestora”. Sistemul de autorizare poate să corespundă dispoziţiilor art.9 numai dacă urmăreşte să asigure un control asupra condiţiilor formale. Condiţiile legale privind necesitatea autorizării desfăşurării unor activităţi religioase nu trebuie să aducă atingere libertăţii însăşi. În speţă, se constată că insubordonarea reclamantului faţă de o formalitate a legii nu este un motiv rezonabil pentru a justifica condamnarea acestuia. Această măsură afectează în mod grav libertatea religioasă a reclamantului, „încât ea nu poate fi considerată proporţională cu scopul legitim urmărit şi nici, prin aceasta, necesară într-o societate democratică”.

Principiul proporţionalităţii, aplicat în legătură cu garantarea exercitării dreptului prevăzut de art.9, poate fi încălcat nu numai în situaţia în care autorităţile naţionale adoptă măsuri restrictive, dar şi în situaţia în care refuză nejustificat recunoaşterea unui cult sau a unei biserici, limitând în acest fel exercitarea libertăţii de religie.

În cauza Mitropolia Basarabiei şi alţii versus Moldova, anterior citată, C.E.D.O. a constatat că o biserică sau un organ al acesteia poate să exercite dreptul la libertatea religiei în numele credincioşilor săi. Refuzul guvernului de a recunoaşte biserica reclamantă constituie o ingerinţă în exercitarea libertăţii de religie, care urmăreşte un scop legitim şi anume protecţia ordinii şi a securităţii publice. Pluralismul şi buna funcţionare a democraţiei sunt valori esenţiale pentru a aprecia dacă refuzul statului pârât de a recunoaşte biserica reclamantă respectă principiul proporţionalităţii7. „C.E.D.O. trebuie să ţină cont de miză, adică de necesitatea menţinerii unui veritabil pluralism religios inerent noţiunii de societate democratică. Principiul pluralismului şi buna funcţionare a democraţiei impun ca statul să fie neutru şi imparţial în relaţiile cu diferitele religii. De aceea, autonomia comunităţilor religioase este esenţială pluralismului într-o societate democratică.”

Pentru a determina amploarea marjei de apreciere a statului pârât, instanţa internaţională subliniază importanţa actului de recunoaştere al autorităţilor naţionale. Numai un cult recunoscut are personalitate juridică, deci poate să se organizeze şi să funcţioneze, poate să stea în justiţie pentru a-şi proteja patrimoniul. În raport cu aceste criterii C.E.D.O. apreciază că refuzul de recunoaştere a bisericii reclamante are asemenea consecinţe asupra libertăţii religioase, încât nu poate fi considerat proporţional scopului legitim urmărit şi nici necesar într-o societate democratică, în concluzie, art.9 din Convenţie a fost încălcat.

În legătură cu garantarea libertăţii de conştiinţă, de gândire şi de religie, se poate spune că principiul proporţionalităţii reprezintă un criteriu esenţial pentru a limita puterea discreţionară a autorităţilor publice şi pentru eliminarea abuzurilor prin restrângerea nejustificată a exerciţiului unui drept protejat de Convenţie. Astfel, în nici un caz, o procedură administrativă nu poate fi folosită pentru a impune condiţii rigide şi chiar prohibitive exercitării anumitor culte.

Proporţionalitatea nu este o condiţie abstractă, ci este determinată de particularităţile fiecărui caz, dar aşa cum rezultă din jurisprudenţa instanţei de la Strabourg, există şi premise valorice importante care determină evaluarea raportului de proporţionalitate dintre măsurile restrictive dispuse şi scopul legitim urmărit.

  1. Unele concluzii

Conştiinţa este o dimensiune ontologică a fiinţei umane, un dat care se constituie ca o particularitate existenţială a omului. Conştiinţa de sine (d.p.d.v. religios) este un dar divin pe care fiecare om îl poartă în sine ca vocaţie încă de la botez, dar care devine actual prin lucrarea teandrică a harului şi a omului. Libertatea conştiinţei se constituie şi se desăvârşeşte nu în relaţie cu lumea materială supusă determinismului şi cauzalităţii naturale şi implicit tuturor precarităţilor existenţiale, ci prin raportare la universul valoric autentic ce decurge în mod firesc din relaţia de iubire a omului faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni.

Forma juridică a libertăţii conştiinţei are ca esenţă libertatea conştiinţei de sine în înţelesul ei teologic. Spunea părintele profesor Dumitru Stăniloaie că „omul este în esenţa sa duh şi libertate”. Libertatea omului are ca fundament libertatea conştiinţei care, prin credinţă, devine şi conştiinţă de sine. În acest fel se depăşeşte individualismul, egocentrismul, „eul” şi tot ceea ce înseamnă existenţa omului aruncat în lume după expresia lui Heidegger şi Sartre.

Libertatea conştiinţei este lungul drum, dar singura cale senină a omului către sine, către sinele său mai adânc, regăsit în infinitatea iubirii de Dumnezeu şi de oameni.

Cum bine spunea Constantin Noica: „Trebuie să fii infidel eului în drumul către sine”.

 

Bibliografie

Frederic Sudre, Drept european şi internaţional al drepturilor omului, Ed. Polirom, Bucureşti, 2006.

Corneliu Bârsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2010.

Ioan Muraru, Constituţie şi constituţionalism, în studii constituţionale, Ed. Actami, Bucureşti, 1995.

Doina Micu, Garantarea drepturilor omului, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998.

Constantin Noica, Jurnal de idei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2013.

Marius Andreescu, Principiul proporţionalităţii în dreptul constituţional, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007.

Marius Andreescu, Andra Nicoleta Puran, Drept constituţional, Ed. Sitech, Craiova, 2012

 

NOTE

1 Decizii şi rapoarte ale Comisiei Europene a Drepturilor Omului, nr.25. Raportul din 16 mai 1980.

2 Cazul Mitropolia Basarabiei şi alţii versus Moldova, Hotărârea din 13 decembrie 2001.

3 Doina Micu, op.cit.pg.91.

4 Cazul Mitropolia Basarabiei şi alţii versus Moldova, anterior citată.

5 Hotărârea din 25 mai 1993.

6 Cauza Monoussakis şi alţii versus Grecia, Hotărârea din 26 septembrie 1996.

7 În cauza Agga versus Grecia, Hotărârea din 17 octombrie 2002, C.E.D.O. confirmă jurisprudenţa sa constantă potrivit căreia pluralismul este una dintre valorile societăţii democratice, în raport de care se stabileşte dacă restrângerea libertăţii conştiinţei, gândirii şi religiei este necesară şi respectă principiul proporţionalităţii: „Pluralismul, inerent într-o societate democratică, a fost cu greu cucerit de-a lungul secolelor. De aceea, este adevărat că într-o societate democratică poate fi necesar să se instituie restricţii pentru libertatea de religie, pentru a concilia interesele diferitelor grupuri religioase. Cu toate acestea, o asemenea restricţie trebuie să corespundă unei nevoi sociale imperioase şi trebuie să fie proporţională scopului legitim urmărit.”

18-09-2014
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu