Cookies de analiza a traficului  Accept | (oricand puteti renunta la acceptul dat) Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Sfânta ScripturăNr. vizualizari: 7061

Calea iertarii păcatelor în cuvântul Sfintei Scripturi

Pr. dr. Adrian Roman
Tags: Sfânta Scriptură; pocăinţă; Sfânta Împărtăşanie; iertarea; păcate; Taina Botezului;
 Calea iertarii păcatelor în cuvântul Sfintei Scripturi

 

Mântuitorul Iisus Hristos a învăţat zicînd: „Pocăiţi-vă căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor”! Pocăinţa, aşadar, apare ca o condiţie pentru primirea Împărăţiei pe care noi credincioşii o dorim aşteptând „viaţa veacului ce va să fie”, aşa cum rostim în finalul Crezului mărturisit în Liturghie. Tot la Sfânta Liturghie mai rostim sau cântăm rugăciunea Tatăl nostru, învăţată de ucenici de la Mântuitorul Hristos, zicând într-una din cereri: „Şi ne iartă nouă păcatele noastre, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri (Matei 6, 12), iar ca o concluzie a acestei rugăciuni Iisus le spune Apostolilor: „Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc. Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” (Matei 6, 14-15). Iată o altă conditie a primirii Împărăţiei: iertarea celorlalţi. Aşadar, trebuie să ne pocăim de păcatele noastre, dar să le iertăm şi pe ale celor care au greşit faţă de noi.

Slăbănogului, Iisus îi iartă păcatele, vindecându-l pentru credinţa prietenilor săi, zicând: „Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale”! (Marcu 2, 5; Mt, 9, 2; Luca 5, 20). Înţelegând acest cuvânt drept hulă, cărturarii prezenţi la înfăptuirea minunii exclamă: „Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu?” (Luca 5, 21), iar Domnul, răspuzându-le, adaugă: „Iar ca să ştiţi că Fiul Omului are pe pământ putere să ierte păcatele, a zis slăbănogului: Ţie îţi zic: Scoală-te, ia patul tău şi mergi la casa ta” (Luca 5, 24).

Iertrea păcatelor se dă de către Dumnezeu. Acesta are o „putere” de iertare a păcatelor. Pentru că iertarea pe care Dumnezeu o dă este lucrătoare în omul absolvit de păcate,  acesta primeşte un har al pocăinţei. Harul Său susţine îndreptarea vieţii, hotărârea de a nu mai greşi şi a evita răul, curăţia gândului, postul, faptele de pocăinţă, rugăciunea şi progresul în virtuţi. Această putere o dă apoi şi ucenicilor Săi, după Înviere, când „a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine vor fi ţinute” (Ioan, 20, 22-23) căci le făgăduise cu mult înainte: „Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer” (Mt. 18, 18), şi chiar personal, Sfântului Apostol Petru, când îi spusese că pe o credinţă precum a lui va fundamenta Biserica: „Şi îţi voi da ţie cheile Împărăţiei Cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri” (Mt- 16, 19). Această putere a fost şi este dată de la Sfinţii Apostoli, episcopilor şi preoţilor. Sfântul Ioan Gură de Aur spune în lucrarea sa Despre preoţie, (III, 5) că „Preoţii locuiesc pe pământ, dar dispun de cer, căci au primit o putere pe care Dumnezeu nu a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor”. Singurul care dă dezlegarea de păcate prin puterea primită, aşa cum se întâmpla şi în Biserica primelor secole, este episcopul şi apoi preotul. Ei sunt singurii care au acest drept de a lega şi dezlega păcatele (cf. Origen, Omilia II-a la Psalmul 37).

Mărturisirea păcatelor în primele patru secole se făcea ca şi în epoca apostolică: în secret şi în public, ultima fiind interzisă din raţiuni practice de către patriarhul Nectarie al Constantinopolului. Şi în contemporaneitate se mai practică mărturisirea publică, dar izolat, cea în secret fiind acum generalizată, fără ca cea publică să fie contestată întru totul, modul mărturisirii neţinând de natura acestei Taine a Bisericii. Unele confesiuni creştine practică doar mărturisirea publică, dar acest lucru se datorează lipsei caracterului de taină al acesteia şi al lipsei duhovnicului, prin înlăturarea preoţiei din cult. Pentru a fi dezlegaţi de păcate avem nevoie aşadar de preot, dar nu acesta este cel care iartă păcatele, ci Dumnezeu, care i-a dăruit prin harul preoţiei această putere, de a dezlega sau lega pe om.

În biserică sau în alte locuri (în spital, pe front, la patul de suferinţă, în pustie sau chilie, ş.a.m.d.) omul mărturiseşte păcatele sale şi părerea de rău pentru ele în faţa preotului sau episcopului. Omul vine cu pocăinţă, deci cu dorinţă de îndreptare şi primeşte imediat dezlegare de păcate împreună cu sfatul duhovnicului şi un canon sau o epitimie, adică o lucrare personală pe care să o facă şi care să-i ajute la îndreptarea sa.

Dumnezeu în mila Sa mântuieşte pe om din starea lui de păcat după primul gest de pocăinţă, după primele momente ale întoarcerii Sale. Astfel în cazul întoarcerii lui Zaheu, Mântuitorul va spune: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia... căci Fiul Omului a venit să-l caute şi să-L mântuiască pe cel pierdut” (Luca 19, 9-10) sau tâlharului răstignit lângă Mântuitorul, cel care îşi mărturisea păcatul său, Domnul îi va spune: „...astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23, 43). Singurul care are puterea iertării păcatelor (Luca 5, 21) este şi singurul mântuitor (Fapte 4, 12).

Sfântul Apostol Iacov îndemna pe creştini, spunându-le: „Mărturisiţi-vă păcatele unul altuia şi vă rugaţi unul pentru altul” (Iacov 5, 16), iar psalmistul zice: „Mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului; şi Tu ai iertat nelegiuirea păcatului meu” (Psalmi 31, 6). Aşadar, mărturisirea este împreunată cu rugăciunea, aşa cum şi azi, duhovnicul rosteşte rugăciuni de dezlegare (molitfa) în cadrul Tainei Sfintei Spovedanii. Sfântul Apostol Ioan îndruma şi el, zicând: „Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea” (I Ioan 1, 9). Sfântul Evanghelist Luca, în Faptele Apostolilor ne spune că „mulţi dintre cei care crezuseră veneau ca să se mărturisească şi să spună faptele lor(Fapte 19, 18). Viaţa creştină însemna deci şi pocăinţă sau o viaţă trăită în pocăinţă, iertarea păcatelor aducându-le acestora curăţia, un dar al iertării, al restabilirii omului în starea lui harică de om pe calea neprihrănirii, a desăvârşirii. Curăţia vine de la Dumnezeu, iar „sângele lui Iisus, Fiul Lui, ne curăţeşte pe noi de orice păcat(I Ioan 1, 7). Curăţia aşadar este lipsa păcatului, rod al iertării, al pocăinţei şi al harului lucrător după mărturisire şi dezlegare în omul care ţine poruncile lui Dumnezeu, har ce lucrează în creştin încă de la Botez. Sângele lui Hristos este dat spre iertarea păcatelor şi în Sfânta Liturghie. Astfel preotul rosteşte în momentul în care dăruieşte Împărtaşania – Trupul şi Sângele Domnului Hristos: Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu [N] cu Cinstitul Trup şi Sânge al Domnului şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci. Amin”  Astfel omul are puterea de a face „roade vrednice de pocăinţă” (Matei, 3, 8) căci spune Sfântul Apostol Ioan: „Şi trei sunt care mărturisesc pe pământ: Duhul şi apa şi sângele” (I Ioan, 5, 8).

Iertarea este mântuirea a sufletului. Mântuitorul este identificat cu Jertfea iertării păcatelor: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii” (Ioan 1, 29) căci „avem răscumpărare prin sângele lui, adică iertarea păcatelor prin harul Lui (Coloseni 1, 14; Efes 1, 7). În altă parte Sfântul Apostol Pavel subliniază şi mai mult acest lucru. El le aminteşte evreilor că „după Lege aproape toate se curăţesc cu sânge şi fără de sânge nu se dă iertare”, iar Hristos s-a adus pe Sine Jertfă „spre ştergerea păcatelor” sau „să ridice păcatele multora” (Evrei 9, 22, 25-26, 28). Chiar El ne spune, precum auzim în fiecare Liturghie: „Acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru voi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 28) pentru că „Dumnezeu a rânduit (jertfă de) ispăşire, prin credinţa în sângele Lui, ca să-și arate dreptatea Sa, pentru iertarea păcatelor celor mai înainte făcute” (Romani 3, 25).

Cuvintele Sfintei Scripturi ne învaţă deci că mărturisirea este primordială în actul pocăinţei noastre sau în cererea iertării pentru păcatele noastre. Înaintemergătorul Domnului Hristos, Sfântul Ioan Botezătorul a practicat chiar un Botez al pocăinţei. Ucenicii Mântuitorului, unii dintre ei foşti ucenici ai Sfântului Ioan Botezătorul, botezau şi ei, ne spune Sfânta Scriptură: „...a cunoscut Domnul că fariseii au auzit că Iisus face şi botează mai mulţi ucenici decât Ioan, deşi nu boteza El, ci ucenicii Lui” (Ioan 4, 1-2). În capitolul anterior Sfântul Evanghelist Ioan ne spune că după convorbirea lui Iisus cu Nocodim, căruia i-a vorbit şi despre a se „naşte de sus” sau „a doua oară” şi despre naşterea „din apă şi din Duh” (Ioan 3, 3-5), „a venit Iisus şi ucenicii Lui în pământul Iudeii şi stătea cu ei acolo şi boteza(Ioan 3, 22) şi continuă vorbind de Sfântul Ioan Botezătorul care nu fusese încă aruncat în închisoare: „Şi boteza şi Ioan în Enon, aproape de Ierusalim, că erau acolo ape multe şi veneau şi se botezau” (Ioan 3, 23). Sfântul Ioan este avertizat de ucenicii săi şi de iudei cu privire la Botezul Mântuitorului căci „El botează şi toţi se duc la El” (Ioan, 3, 26), iscându-se o neîţelegere între ucenii lui Ioan şi un iudeu asupra curăţirii (Ioan 3, 25-26). Sfântul Ioan mărturisise mulţimilor că el botează cu apă (Ioan 1, 33), dar Mântuitorul, Cel pe care L-a botezat în faţa mulţimilor, arătându-L ca pe Mesia, „Acesta este cel care botează cu Duh Sfânt” (Ioan 1, 33;  Marcu, 1, 8). Iată cum regăsim mărturia Sfântului Ioan în Evanghelia Sfântul Apostol Matei: „Eu unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine... Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” (Matei 3, 11; Luca 3, 16).

Căci după îndemnul la pocăinţă al Sfântului Ioan Botezătorul ce striga în pustie zicând:Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 3, 2), mulţise botezau de către el în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele” (Matei, 3, 6). Începând cu ucenicii Domnului Hristos, botezul nostru este unul cu Duhul Sfânt spre iertarea păcatelor (Fapte, 1, 5; Luca 24, 47), Omul mort şi înviat cu Hristos în Botez îşi continuă mortificarea prin renunţarea la păcat cu ajutorul Duhului Sfânt. Printre primii ucenici creştini, unii primiseră doar botezul lui Ioan neştiind nimic despre Duhul Sfânt. Acestora, Sfântul Apostol Pavel le va spune că „Ioan a botezul cu botezul pocăinţei”, apoi i-a botezat în numele Domnului şi punându-şi mâinile peste ei, Duhul Sfânt s-a pogorât peste aceştia (cf. Fapte 19, 2-6 ). Sfântul Apostol Petru îndemna la botez pe cei care se pocăiau „spre iertarea păcatelor” şi primirea darului Duhului Sfânt (Fapte 2, 38) aşa cum va spune şi Anania către Sfântul Apostol Pavel: „Şi acum ce mai zăboveşti? Sculându-te, botează-te şi spală-ţi păcatele, chemând numele Lui” (Fapte 22, 16). În botez se nimiceşte „trupul păcatului”, omul păşeşte „întru înoirea vieţii” şi este „liberat de păcat” (Romani, 6, 4 şi 7), este înviat din morţi pentru păcatul înseamnă moarte şi iertarea în urma mărturisirii şi pocăinţei înseamnă înviere. Acest lucru îl învăţăm când citim pilda Mântuitorul Hristos despre fiului risipitor, fiu care cere iertare tatălui său care după ce îl iartă, primindu-l în braţele sale spune: „...acest fiu al meu mort era şi a înviat...” (Luca 15, 24 şi 32). Aşadar, omul primeşte ca rod al pocăinţei starea harică de mântuit, înviat, ridicat, de înfiat, dar o altă consecinţă a mărturisirii este şi hotărârea de a nu mai greşi care este cerută şi de Hristos: „De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău” (Ioan 5, 14).

Iertarea de păcat se dă mai întâi în Botez, chiar şi pentru prunci. Acestora li se şterge păcatul strămoşesc căci în Adam toţi oamenii au păcătuit (Romani 5, 12), iar fără Botez nimeni nu poate să se mântuiască, căci „dacă nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va intra în Împărăţia cerurilor” (Ioan 3, 5), căci „nimeni nu e curat de întinăciune, chiar de va fi viaţa lui o singură zi” (Iov 14, 4) aşa cum mărturiseşte şi pslamistul David: „Întru fărădelegi m-am zămislit şi întru păcate m-a născut maica mea” (Psalmi 50, 6).  De aceea Biserica a botezat încă de la început şi copiii împreună cu cei care erau adulţi şi puteau să-şi mărturisească păcatele. Tăierea-împrejur din Vechiul Testament preînchipuie Botezul, o „tăiere împrejur nefăcută de mână omenească” pentru toate vârstele în care cu adevărat Dumnezeu „iartă toate greşelile” (Coloseni 2, 11-13; Ieremia 33, 8) prin rugăciune (Fapte 8, 22) dacă este pocăinţă şi credinţă. „Căci hula împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta în veac” (Marcu 3, 29), refuzul Adevărului sau lupta împotriva Lui şi împietrirea în păcat aduc aşadar osândă, păcatul nefiind iertat nici la moarte (Isaia 22, 14), precum neiertate sunt şi slujirile idoleşti (I Petru 4, 3; Deuteronom 29, 20) ori minciuna sau uciderile nemărturisite (Ieşire 23, 7).

Sfântul Irineu (sec. II–c. 202) scria: „Iisus venit-a să mântuiască prin Sine pe toţi, adică pe cei care renasc prin El pentru Dumnezeu: copii, tineri şi bătrâni”, iar Origen (158-254) învăţa că „Biserica a primit de la apostoli tradiţia de a împărtăşi Botezul şi pruncilor”.  Când omul primea învăţătura evanghelică, întreaga lui casă primea botezul, întreaga familie era mântuită şi primea întreaga casă Duhul Sfânt (Fapte 11, 14-15; 16, 31-33) căci „dacă rădăcina este sfântă şi ramurile sunt” (Romani 11, 16). Mai mult decât atât, îndemnul Sfântului Apostol petru de după Pogorârea Duhului Sfânt în ziua Cinzecimii peste ucenicii Domnului, vorbeşte despre a se boteza fiecare lămurind pe cei care au crezut astfel: „Căci vouă este dată făgăduinţa şi copiilor voştri” (Fapte 2, 39). Era şi firesc ca părinţii să-şi dorească botezul şi pentru copiii lor şi aceştia având nevoie, aşa cum am arătat mai sus de ştergerea păcatului strămoşesc şi de a trăi, alături de părinţi viaţa cea nouă în Hristos cel Înviat şi de a primi darurile Duhului Sfânt aşa cum profeţea proorocul Ioil: „Iar în zilele din urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul şi fii voştri şi fiicele voastre vor prooroci şi cei mai tineri ai voştri vor vedea vedenii...” (Fapte 2, 17, Ioil, 3, 1)

 Mai târziu, un canon al Sinodului de la Cartagina din 419, la care au participat 217 părinţi: episcopi, preoţi, diacon ş.a.m.d., şi anume canonul 47 vorbeşte deja despre practica botezului copiilor. Canonul 72 menţionează şi el necesitatea botezului pentru copii, cât şi al celor despre care nu se ştie sigur dacă au fost botezaţi, iar canonul 110 întăreşte şi apără învăţătura Bisericii cu privire la botezul celor „abia născuţi” şi necesitatea ca ei să fie „spălaţi” prin Botez de păcatul care a intrat în toţi oamenii prin Adam, deci având validitate în iertarea păcatelor copiilor nou-născuţi. Sinodul anatematizează pe cei care declară că botezul copiilor nu este necesar.

În Taina Botezului omul este cufundat de trei ori în apă sfinţită şi unul din efecte este şi cel al iertării păcatelor. Prin Taina Spovedaniei sau a Pocăinţei, omul mărturiseşte păcatele sale, iar duhovnicul îi dă iertarea păcatelor prin punerea mâinilor pe cap. Într-o altă taină a Bisericii, cea a Maslului, creştinul primeşte pe lângă vindecare şi iertarea păcatelor prin ungere cu untedelem sfinţit. Ne spune Sfântul Apostol Marcu că apostolii, „propovăduiau să se pocăiască. Şi scoteau mulţi demoni şi ungeau cu untedelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau (Marcu 6, 12-13). Am văzut din vindecarea slăbănogului (Luca 5, 24), despre care am amintit la începutul articolului nostru, că iertarea păcatelor este cauză a vindecării de boli. Nu este singurul loc din Sfânta Scriptură care ne lămureşte despre acest adevăr. În Biserică, după tradiţia apostolică, taina Sfântului Maslu continuă practica ucenicilor Mântuitorului Hristos care legat de îndemnul la pocăinţă şi de mărturisirea păcatelor, îi ungeau pe creştini cu untedelemn. Harul iertării păcatelor este lucrător prin această ungere cu ulei făcută omului bolnav trupeşte şi sufleteşte, har ce se dădea omului de către sfinţii apostoli şi prin punerea mâinilor (Marcu 16, 18) sau uneori era suficient ca umbra Sfântului Apostol Petru să treacă pe deasupra celor bolnavi. (Fapte 5, 15) şi „peste cei care erau bolnavi se puneau ştegare sau şorţuri purtate de Pavel, şi bolile se depărtau de ei, iar duhurile cele rele ieşeau din ei” (Fapte, 19, 12). Aceaşi încercare de atigere de hainele preoţeşti o încearcă creştinii de azi, sau ungerea hainelor celor bolnavi cu uleiul sfinţit de la Maslu, sau atingerea lor de icoane sau sfinte moaşte ale Sfinţilor care lucrează minuni în oameni prin harul lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Iacov vorbeşte despre această taină şi asociază vindecarea de iertarea păcatelor, aşa cum învaţă şi Cronicele (II Paralipomena 7, 14) când îndeamnă zicând: „Dacă este cineva bolnav între voi, să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn întru numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui (Iacov 5, 14-15), rugăciunea preotului, ungerea cu ulei, dar şi mărturisirea păcatelor aducând nu doar vindecare, ci şi iertarea păcatelor şi deci mântuirea prin credinţă în comuniunea rugăciunii: Mărturisiţi-vă unul altuia păcatele şi rugaţi unul pentru altul, ca să vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacov, 5, 16; Iov 33, 26). Mântuirea începe cu „spălarea” şi continuă apoi cu îndreptarea, sfinţirea şi luminarea (Fapte 26, 18) căci acesta este scopul mântuitor al iertării păcatelor în vederea moştenirii Împărăţiei cerurilor (cf. I Corinteni 6, 10-11) şi purtării „chipului ceresc” prin dezbrăcarea de stricăciune (I Corinteni 15, 50), căci „în cetate nu va intra nimeni pângărit şi nimeni care este dedat cu spurcăciunea şi cu minciuna...” (Apocalipsă 21, 27).

Iertarea dobândită este în interiorul omului o reînnoire a firii începută la Botez (Ioan 3, 5-7; Romani 6, 3-5) şi o înviere aşa cum am arărat mai sus, harul plin de iubire îndemnând şi sprijinind pe om pe calea pocăinţei. Credinţa lucrătoare prin iubire în om duce la virtuţi care se împlinesc sau sunt adunate într-una: cea a iubirii. Mărturisirea păcatelor şi pocăinţa sunt roade ale iubirii, ale dorinţei de împăcare cu Dumnezeu şi cu oamenii. Astfel se adresează Mântuitorul în legătura cu femeia care i-a spălat şi uns picioarele în casa lui Simon, îngenuncheată fiind şi lăcrimând: „De aceea îţi zic: Iertate sunt păcate ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte. Şi i-a zis ei: iertate îţi sunt păcatele. ...Credinţa ta te-a mântuit(Luca 7, 47-48, 50), căci iertarea urmează credinţei, încredinţării milei şi iubirii altuia, aşa cum învăţăm din cuvântului Domnului atunci când acel slăbănog vindecat şi iertat este coborât de cei patru apropiaţi ai săi prin acoperiş: „Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale” (Marcu 2, 5)! Mântuirea din păcat este înlăturare a răului şi vieţuire în bine, iar binele ce urmează mărturisirii şi pocăinţei este slujitor al comuniunii, al iubirii. Căinţa, îndreptarea, iertarea şi facerea de bine sunt trepte ale iubirii, ale dorinţei de îndepărtare de egoismul patimilor, iar pe de altă parte trăire spre folosul celuilalt, pentru Dumnezeu, lucrarea a virtuţilor, bunătate deschisă spre aproapele, iertarea permamentă a celui care îţi greşeşte.

Dacă învierea este dar al iubirii lui Dumnezeu, iertarea care vine de la Dumnezeu este lucrare a iubirii lui Dumnezeu care înnoieşte şi îndreaptă pe om dăruindu-i credinţa în mântuirea care vine de la El, mântuire din patimi şi din stricăciune, cea nădăjduită de poporul care aştepta pe Mesia. La sfinţirea templului de la Ierusalim s-au jertfit animale „pentru iertarea păcatelor a tot Israelul” (Ezdra 6, 17) pentru ca Dumnezeu să-L trimită apoi pe Fiul Său , înălţându-l ca „Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţă şi iertarea păcatelor” (Fapte 5, 31; Manase 1, 8), prin el vestindu-se lui Israel iertarea păcatelor (Fapte 13, 38), despre El mărturisind tot proorocii „că tot cel ce va crede în El va primi iertarea păcatelor prin numele Lui” (Fapte 10, 43; II Ioan 2, 12), poporul lui Dumnezeu având cunoştinţa mântuirii sale întru iertarea păcatelor lui (Luca 1, 77).

Învierea s-a înfăptuit prin jertfă, iar în Vechiul Testament jertfa Mântuitorul pe Cruce, adusă din iubire, pentru păcatele noastre, a fost preînchipuită de jertfele aduse de poporul ales (Levitic 1, 4; 4, 20, 26, 31, 35; 5, 6, 10, 13, 16, 18; 19, 22; Numeri 6, 12; II Ezdra, 10, 33), dar şi de alte popoare prin „firimiturile” credinţelor lor, pentru iertarea păcatelor. De aceea Sfânta Împărtăşanie ni se dă şi spre viaţă veşnică, dar şi spre iertarea păcatelor, aşa cum am arătat mai sus, căci ea este Jertfă din iubire spre iertarea păcatelor tuturor, iar iertarea şi „spălarea” noastră primă ni s-a dat prin Botez, rod al Morţii jertfelnice şi al Învierii Fiului lui Dumnezeu întrupat pentru mântuirea noastră.

Singurul care are puterea de a ierta păcatele dăruind harul Duhului Sfânt spre îndreptare şi înfăptuirea virtuţilor este Dumnezeu Cel care „este iubire” (I Ioan 4, 8). Din această iubire izvorăşte în om smerenia şi curăţia precum cea a pruncilor (Matei 18, 4) şi gândul pocăinţei, dorinţa mărturisirii şi părerea de rău pentru o comuniune distrusă de păcat, mila pentru aproapele şi iertarea celui care i-a greşit în tot timpul, asemenea lui Dumnezeu care primeşte mereu pe cel care se întoarce dăruindu-i iertarea. Despre acest lucru a şi întrebat Sfântul Apostol Petru pe Iisus: „Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare până de şapte ori? Zis-a lui Iisus: Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte” (Matei 18, 21-22), după care spunându-le pilda datornicului nemilos şi viclean căruia i-a fost iertată datoria sa, la rugămintea sa, şi care a fost dat pe mâna chinuitorilor (Matei 18, 23-34) afirmă: „Tot aşa şi tată Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre” (Matei 18, 35), iar în altă parte spune: „Iar când staţi să vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl votru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşelile voastre, Că de nu iertaţi voi, nici Tatăl vostru cel din Ceruri nu vă va ierta vouă” (Marcu 11, 25-26). Rugăciunea curată urmează iertării. Nu putem să ne apropiem de altar, de comuniune, stând la rugăciune în faţa lui Dumnezeu precum sluga cea vicleană din parabolă dacă nu am iertat mai întâi celui care ne-a greşit sau dacă nu am cerut şi noi iertare: „Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău. Împacă-te cu pârâşul tău de grabă, cât încă mai eşti pe cale...” (Matei, 5, 23-25).

Am văzut deci, că iertarea se dă aşadar „din inimă” (Matei 18, 35). Încă din perioada vechi testamentară, iertarea avea înţelesul de ridicare a unei vine, de absolvire a unei greşeli, de acoperire a păcatelor, adică de a fi date uitării, însă şi atunci era legată tot de iubire aşa cum va învăţa Mântuitorul. Mila şi iubirea, milostivirea sau milostenia pot aduce curăţia de păcate: „Daţi milostenia celei dinăuntru şi, iată, toate vă vor fi curate” (Luca 11, 41), deci din nou: iertarea ca urmare a iubirii, tămăduitoare a sufletului despre care vorbeau profeţii (Isaia 58, 7-8), milostenia ca un post şi ca o jertfă pentru altul, aducătoare de iertare, de lumină, de dreptate (Isaia 58, 3-10). Astfel se spune şi în altă parte: „Răscumpără  păcatele tale prin fapte de dreptate şi nedreptăţile tale prin milă către cei săraci...” (Daniel 4, 24) sau „Iartă nedrepatea aproapelui tău şi, atunci când te vei ruga tu, ţi se vor ierta păcatele” căci „omul care ţine mânie asupra omului, cum poate să ceară de la Dumnezeu vindecare? De omul cel asemenea lui nu-i este milă şi pentru păcatele sale se roagă. El fiind trup, ţine mânie; şi cine va curăţi păcatele lui?” (Înţelepciunea lui Isus Sirah 28, 2-5). Făcând milostenie, adică având iubire, Dumnezeu se milostiveşte şi El spre omul milostiv şi nu îl lasă în întuneric (Tobit 4, 7-11). Mai mult, o astfel de iertare este poruncită de Dumnezeu (Deuteronom 15, 1), iertarea ca o cinste adusă Acestuia: „Iertarea însă va fi aceasta: tot împrumutătorul, care dă împrumut aproapelui său, să ierte datoria şi să n-o mai ceară de la aproapele său sau de la fratele său, că s-a rostit iertarea în cinstea Domnului Dumnezeul tău” (Deuteronom 15, 2).

Dincolo de aceste virtuţi ce sunt şi fapte ale omului şi roade şi daruri ale iertării, şi adevărul este o cale a iertării: „Fraţii mei, dacă vreunul va rătăci de la adevăr şi-l va întoarce cineva, să se ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate” (Iacov 5, 19-20).

Ceea ce trebuie să facem noi sau chipul iertării noastre, aşa cum am arătat întru început din unele texte scripturistice, este cel pe care Dumnezeu ni l-a arătat prin Fiul Său întrupat aşa cum spune apostolul: „Îngăduindu-vă unii pe alţii şi iertând unii altora, dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva; după cum şi Hristos v-a iertat vouă, aşa să iertaţi şi voi” (Coloseni 3, 13), iar iertarea este şi personală, dar şi comunitară: „Iar cui îi iertaţi ceva, îi iert şi eu; pentru că şi eu, dacă am iertat ceva, am iertat pentru voi, în faţa lui Hristos...” (II Corinteni 2, 10). Sfântul Apostol Pavel reprimeşte la Corint, în comuniunea Bisericii, în urma pocăinţei sale sincere, pe acel incestuol pe care-l excomunicase cu ceva timp înainte (II Corinteni 2, 7-10 şi I Corinteni 5, 1-5), dupa exemplul Mântuitorului care iertase pe femeia prinsă în adulter (Ioan 8, 11) si a reintegrat în comuniune de har a apostolilor prin iubirea Sa Petru (Ioan 21,15-19).

Dumnezeu obişnuieşte să ierte pentru rugăciunea unuia un întreg popor (Numeri 14, 19; II Paralipomena 30, 20) de aceea să ne rugăm pentru iertarea tuturor şi să iertăm toate oricui căci Dumnezeu acoperă toate păcatele poporului Său (Psalmul 84, 2) pentru rugăciunea unuia singur (Numeri 14, 19-20) ca din gura unui preot pentru unul sau întreaga obşte (Numeri 15, 25, 28) şi astfel iubirea noastră ne va acoperi mulţime de păcate (I Petru 4, 8).

Să ne bucurăm de iertare căci Fericiţi cărora s-au iertat fărădelegile şi cărora s-au acoperit păcatele” (Psalmul 31, 1; Romani 4, 7) şi să fim buni între noi şi milostivi, iertând unul altuia, precum şi Dumnezeu ne-a iertat nouă, în Hristos (Efeseni 4, 32, Luca 6, 37) şi va zice pentru fiecăruia: „Dezbrăcaţi-l de veşmintele cele murdare!" şi iarăşi: "Iată ţi-am iertat fărădelegile şi te-am îmbrăcat cu veşmânt de prăznuire!” (Zaharia 3, 4)   

28-07-2014
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu


CARTI/produse despre:
Sfânta Scriptură, Pocăinţă, Sfânta Împărtăşanie, Iertarea, Păcate, Taina Botezului,