Calea iertarii păcatelor în cuvântul Sfintei Scripturi

Mântuitorul Iisus Hristos a învăţat zicînd: „PocăiÅ£i-vă căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor”! PocăinÅ£a, aÅŸadar, apare ca o condiÅ£ie pentru primirea Împărăţiei pe care noi credincioÅŸii o dorim aÅŸteptând „viaÅ£a veacului ce va să fie”, aÅŸa cum rostim în finalul Crezului mărturisit în Liturghie. Tot la Sfânta Liturghie mai rostim sau cântăm rugăciunea Tatăl nostru, învăţată de ucenici de la Mântuitorul Hristos, zicând într-una din cereri: „Åži ne iartă nouă păcatele noastre, precum iertăm ÅŸi noi greÅŸiÅ£ilor noÅŸtri (Matei 6, 12), iar ca o concluzie a acestei rugăciuni Iisus le spune Apostolilor: „Că de veÅ£i ierta oamenilor greÅŸelile lor, ierta-va ÅŸi vouă Tatăl vostru Cel ceresc. Iar de nu veÅ£i ierta oamenilor greÅŸelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greÅŸelile voastre” (Matei 6, 14-15). Iată o altă conditie a primirii Împărăţiei: iertarea celorlalÅ£i. AÅŸadar, trebuie să ne pocăim de păcatele noastre, dar să le iertăm ÅŸi pe ale celor care au greÅŸit faţă de noi.

Slăbănogului, Iisus îi iartă păcatele, vindecându-l pentru credinÅ£a prietenilor săi, zicând: „Fiule, iertate îÅ£i sunt păcatele tale”! (Marcu 2, 5; Mt, 9, 2; Luca 5, 20). ÎnÅ£elegând acest cuvânt drept hulă, cărturarii prezenÅ£i la înfăptuirea minunii exclamă: „Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu?” (Luca 5, 21), iar Domnul, răspuzându-le, adaugă: „Iar ca să ÅŸtiÅ£i că Fiul Omului are pe pământ putere să ierte păcatele, a zis slăbănogului: Å¢ie îÅ£i zic: Scoală-te, ia patul tău ÅŸi mergi la casa ta” (Luca 5, 24).

Iertrea păcatelor se dă de către Dumnezeu. Acesta are o „putere” de iertare a păcatelor. Pentru că iertarea pe care Dumnezeu o dă este lucrătoare în omul absolvit de păcate,  acesta primeÅŸte un har al pocăinÅ£ei. Harul Său susÅ£ine îndreptarea vieÅ£ii, hotărârea de a nu mai greÅŸi ÅŸi a evita răul, curăţia gândului, postul, faptele de pocăinţă, rugăciunea ÅŸi progresul în virtuÅ£i. Această putere o dă apoi ÅŸi ucenicilor Săi, după Înviere, când „a suflat asupra lor ÅŸi le-a zis: LuaÅ£i Duh Sfânt; Cărora veÅ£i ierta păcatele, le vor fi iertate ÅŸi cărora le veÅ£i Å£ine vor fi Å£inute” (Ioan, 20, 22-23) căci le făgăduise cu mult înainte: „Oricâte veÅ£i lega pe pământ, vor fi legate ÅŸi în cer, ÅŸi oricâte veÅ£i dezlega pe pământ vor fi dezlegate ÅŸi în cer” (Mt. 18, 18), ÅŸi chiar personal, Sfântului Apostol Petru, când îi spusese că pe o credinţă precum a lui va fundamenta Biserica: „Åži îÅ£i voi da Å£ie cheile Împărăţiei Cerurilor ÅŸi orice vei lega pe pământ va fi legat ÅŸi în ceruri, ÅŸi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat ÅŸi în ceruri” (Mt- 16, 19). Această putere a fost ÅŸi este dată de la SfinÅ£ii Apostoli, episcopilor ÅŸi preoÅ£ilor. Sfântul Ioan Gură de Aur spune în lucrarea sa Despre preoÅ£ie, (III, 5) că „PreoÅ£ii locuiesc pe pământ, dar dispun de cer, căci au primit o putere pe care Dumnezeu nu a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor”. Singurul care dă dezlegarea de păcate prin puterea primită, aÅŸa cum se întâmpla ÅŸi în Biserica primelor secole, este episcopul ÅŸi apoi preotul. Ei sunt singurii care au acest drept de a lega ÅŸi dezlega păcatele (cf. Origen, Omilia II-a la Psalmul 37).

Mărturisirea păcatelor în primele patru secole se făcea ca ÅŸi în epoca apostolică: în secret ÅŸi în public, ultima fiind interzisă din raÅ£iuni practice de către patriarhul Nectarie al Constantinopolului. Åži în contemporaneitate se mai practică mărturisirea publică, dar izolat, cea în secret fiind acum generalizată, fără ca cea publică să fie contestată întru totul, modul mărturisirii neÅ£inând de natura acestei Taine a Bisericii. Unele confesiuni creÅŸtine practică doar mărturisirea publică, dar acest lucru se datorează lipsei caracterului de taină al acesteia ÅŸi al lipsei duhovnicului, prin înlăturarea preoÅ£iei din cult. Pentru a fi dezlegaÅ£i de păcate avem nevoie aÅŸadar de preot, dar nu acesta este cel care iartă păcatele, ci Dumnezeu, care i-a dăruit prin harul preoÅ£iei această putere, de a dezlega sau lega pe om.

În biserică sau în alte locuri (în spital, pe front, la patul de suferinţă, în pustie sau chilie, ÅŸ.a.m.d.) omul mărturiseÅŸte păcatele sale ÅŸi părerea de rău pentru ele în faÅ£a preotului sau episcopului. Omul vine cu pocăinţă, deci cu dorinţă de îndreptare ÅŸi primeÅŸte imediat dezlegare de păcate împreună cu sfatul duhovnicului ÅŸi un canon sau o epitimie, adică o lucrare personală pe care să o facă ÅŸi care să-i ajute la îndreptarea sa.

Dumnezeu în mila Sa mântuieÅŸte pe om din starea lui de păcat după primul gest de pocăinţă, după primele momente ale întoarcerii Sale. Astfel în cazul întoarcerii lui Zaheu, Mântuitorul va spune: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia... căci Fiul Omului a venit să-l caute ÅŸi să-L mântuiască pe cel pierdut” (Luca 19, 9-10) sau tâlharului răstignit lângă Mântuitorul, cel care îÅŸi mărturisea păcatul său, Domnul îi va spune: „...astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23, 43). Singurul care are puterea iertării păcatelor (Luca 5, 21) este ÅŸi singurul mântuitor (Fapte 4, 12).

Sfântul Apostol Iacov îndemna pe creÅŸtini, spunându-le: „MărturisiÅ£i-vă păcatele unul altuia ÅŸi vă rugaÅ£i unul pentru altul” (Iacov 5, 16), iar psalmistul zice: „Mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului; ÅŸi Tu ai iertat nelegiuirea păcatului meu” (Psalmi 31, 6). AÅŸadar, mărturisirea este împreunată cu rugăciunea, aÅŸa cum ÅŸi azi, duhovnicul rosteÅŸte rugăciuni de dezlegare (molitfa) în cadrul Tainei Sfintei Spovedanii. Sfântul Apostol Ioan îndruma ÅŸi el, zicând: „Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios ÅŸi drept, ca să ne ierte păcatele ÅŸi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea” (I Ioan 1, 9). Sfântul Evanghelist Luca, în Faptele Apostolilor ne spune că „mulÅ£i dintre cei care crezuseră veneau ca să se mărturisească ÅŸi să spună faptele lor” (Fapte 19, 18). ViaÅ£a creÅŸtină însemna deci ÅŸi pocăinţă sau o viaţă trăită în pocăinţă, iertarea păcatelor aducându-le acestora curăţia, un dar al iertării, al restabilirii omului în starea lui harică de om pe calea neprihrănirii, a desăvârÅŸirii. Curăţia vine de la Dumnezeu, iar „sângele lui Iisus, Fiul Lui, ne curăţeÅŸte pe noi de orice păcat” (I Ioan 1, 7). Curăţia aÅŸadar este lipsa păcatului, rod al iertării, al pocăinÅ£ei ÅŸi al harului lucrător după mărturisire ÅŸi dezlegare în omul care Å£ine poruncile lui Dumnezeu, har ce lucrează în creÅŸtin încă de la Botez. Sângele lui Hristos este dat spre iertarea păcatelor ÅŸi în Sfânta Liturghie. Astfel preotul rosteÅŸte în momentul în care dăruieÅŸte ÎmpărtaÅŸania – Trupul ÅŸi Sângele Domnului Hristos: „Se împărtăşeÅŸte robul lui Dumnezeu [N] cu Cinstitul Trup ÅŸi Sânge al Domnului ÅŸi Mântuitorul nostru Iisus Hristos spre iertarea păcatelor ÅŸi spre viaÅ£a de veci. Amin”  Astfel omul are puterea de a face „roade vrednice de pocăinţă” (Matei, 3, 8) căci spune Sfântul Apostol Ioan: „Åži trei sunt care mărturisesc pe pământ: Duhul ÅŸi apa ÅŸi sângele” (I Ioan, 5, 8).

Iertarea este mântuirea a sufletului. Mântuitorul este identificat cu Jertfea iertării păcatelor: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii” (Ioan 1, 29) căci „avem răscumpărare prin sângele lui, adică iertarea păcatelor” prin harul Lui (Coloseni 1, 14; Efes 1, 7). În altă parte Sfântul Apostol Pavel subliniază ÅŸi mai mult acest lucru. El le aminteÅŸte evreilor că „după Lege aproape toate se curăţesc cu sânge ÅŸi fără de sânge nu se dă iertare”, iar Hristos s-a adus pe Sine Jertfă „spre ÅŸtergerea păcatelor” sau „să ridice păcatele multora” (Evrei 9, 22, 25-26, 28). Chiar El ne spune, precum auzim în fiecare Liturghie: „Acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru voi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 28) pentru că „Dumnezeu a rânduit (jertfă de) ispăşire, prin credinÅ£a în sângele Lui, ca să-È™i arate dreptatea Sa, pentru iertarea păcatelor celor mai înainte făcute” (Romani 3, 25).

Cuvintele Sfintei Scripturi ne învaţă deci că mărturisirea este primordială în actul pocăinÅ£ei noastre sau în cererea iertării pentru păcatele noastre. Înaintemergătorul Domnului Hristos, Sfântul Ioan Botezătorul a practicat chiar un Botez al pocăinÅ£ei. Ucenicii Mântuitorului, unii dintre ei foÅŸti ucenici ai Sfântului Ioan Botezătorul, botezau ÅŸi ei, ne spune Sfânta Scriptură: „...a cunoscut Domnul că fariseii au auzit că Iisus face ÅŸi botează mai mulÅ£i ucenici decât Ioan, deÅŸi nu boteza El, ci ucenicii Lui” (Ioan 4, 1-2). În capitolul anterior Sfântul Evanghelist Ioan ne spune că după convorbirea lui Iisus cu Nocodim, căruia i-a vorbit ÅŸi despre a se „naÅŸte de sus” sau „a doua oară” ÅŸi despre naÅŸterea „din apă ÅŸi din Duh” (Ioan 3, 3-5), „a venit Iisus ÅŸi ucenicii Lui în pământul Iudeii ÅŸi stătea cu ei acolo ÅŸi boteza”(Ioan 3, 22) ÅŸi continuă vorbind de Sfântul Ioan Botezătorul care nu fusese încă aruncat în închisoare: „Åži boteza ÅŸi Ioan în Enon, aproape de Ierusalim, că erau acolo ape multe ÅŸi veneau ÅŸi se botezau” (Ioan 3, 23). Sfântul Ioan este avertizat de ucenicii săi ÅŸi de iudei cu privire la Botezul Mântuitorului căci „El botează ÅŸi toÅ£i se duc la El” (Ioan, 3, 26), iscându-se o neîÅ£elegere între ucenii lui Ioan ÅŸi un iudeu asupra curăţirii (Ioan 3, 25-26). Sfântul Ioan mărturisise mulÅ£imilor că el botează cu apă (Ioan 1, 33), dar Mântuitorul, Cel pe care L-a botezat în faÅ£a mulÅ£imilor, arătându-L ca pe Mesia, „Acesta este cel care botează cu Duh Sfânt” (Ioan 1, 33;  Marcu, 1, 8). Iată cum regăsim mărturia Sfântului Ioan în Evanghelia Sfântul Apostol Matei: „Eu unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine... Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt ÅŸi cu foc” (Matei 3, 11; Luca 3, 16).

Căci după îndemnul la pocăinţă al Sfântului Ioan Botezătorul ce striga în pustie zicând: „PocăiÅ£i-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 3, 2), mulÅ£i „se botezau de către el în râul Iordan, mărturisindu-ÅŸi păcatele” (Matei, 3, 6). Începând cu ucenicii Domnului Hristos, botezul nostru este unul cu Duhul Sfânt spre iertarea păcatelor (Fapte, 1, 5; Luca 24, 47), Omul mort ÅŸi înviat cu Hristos în Botez îÅŸi continuă mortificarea prin renunÅ£area la păcat cu ajutorul Duhului Sfânt. Printre primii ucenici creÅŸtini, unii primiseră doar botezul lui Ioan neÅŸtiind nimic despre Duhul Sfânt. Acestora, Sfântul Apostol Pavel le va spune că „Ioan a botezul cu botezul pocăinÅ£ei”, apoi i-a botezat în numele Domnului ÅŸi punându-ÅŸi mâinile peste ei, Duhul Sfânt s-a pogorât peste aceÅŸtia (cf. Fapte 19, 2-6 ). Sfântul Apostol Petru îndemna la botez pe cei care se pocăiau „spre iertarea păcatelor” ÅŸi primirea darului Duhului Sfânt (Fapte 2, 38) aÅŸa cum va spune ÅŸi Anania către Sfântul Apostol Pavel: „Åži acum ce mai zăboveÅŸti? Sculându-te, botează-te ÅŸi spală-Å£i păcatele, chemând numele Lui” (Fapte 22, 16). În botez se nimiceÅŸte „trupul păcatului”, omul păşeÅŸte „întru înoirea vieÅ£ii” ÅŸi este „liberat de păcat” (Romani, 6, 4 ÅŸi 7), este înviat din morÅ£i pentru păcatul înseamnă moarte ÅŸi iertarea în urma mărturisirii ÅŸi pocăinÅ£ei înseamnă înviere. Acest lucru îl învăţăm când citim pilda Mântuitorul Hristos despre fiului risipitor, fiu care cere iertare tatălui său care după ce îl iartă, primindu-l în braÅ£ele sale spune: „...acest fiu al meu mort era ÅŸi a înviat...” (Luca 15, 24 ÅŸi 32). AÅŸadar, omul primeÅŸte ca rod al pocăinÅ£ei starea harică de mântuit, înviat, ridicat, de înfiat, dar o altă consecinţă a mărturisirii este ÅŸi hotărârea de a nu mai greÅŸi care este cerută ÅŸi de Hristos: „De acum să nu mai păcătuieÅŸti, ca să nu-Å£i fie ceva mai rău” (Ioan 5, 14).

Iertarea de păcat se dă mai întâi în Botez, chiar ÅŸi pentru prunci. Acestora li se ÅŸterge păcatul strămoÅŸesc căci în Adam toÅ£i oamenii au păcătuit (Romani 5, 12), iar fără Botez nimeni nu poate să se mântuiască, căci „dacă nu se va naÅŸte cineva din apă ÅŸi din Duh, nu va intra în Împărăţia cerurilor” (Ioan 3, 5), căci „nimeni nu e curat de întinăciune, chiar de va fi viaÅ£a lui o singură zi” (Iov 14, 4) aÅŸa cum mărturiseÅŸte ÅŸi pslamistul David: „Întru fărădelegi m-am zămislit ÅŸi întru păcate m-a născut maica mea” (Psalmi 50, 6).  De aceea Biserica a botezat încă de la început ÅŸi copiii împreună cu cei care erau adulÅ£i ÅŸi puteau să-ÅŸi mărturisească păcatele. Tăierea-împrejur din Vechiul Testament preînchipuie Botezul, o „tăiere împrejur nefăcută de mână omenească” pentru toate vârstele în care cu adevărat Dumnezeu „iartă toate greÅŸelile” (Coloseni 2, 11-13; Ieremia 33, 8) prin rugăciune (Fapte 8, 22) dacă este pocăinţă ÅŸi credinţă. „Căci hula împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta în veac” (Marcu 3, 29), refuzul Adevărului sau lupta împotriva Lui ÅŸi împietrirea în păcat aduc aÅŸadar osândă, păcatul nefiind iertat nici la moarte (Isaia 22, 14), precum neiertate sunt ÅŸi slujirile idoleÅŸti (I Petru 4, 3; Deuteronom 29, 20) ori minciuna sau uciderile nemărturisite (IeÅŸire 23, 7).

Sfântul Irineu (sec. II–c. 202) scria: „Iisus venit-a să mântuiască prin Sine pe toÅ£i, adică pe cei care renasc prin El pentru Dumnezeu: copii, tineri ÅŸi bătrâni”, iar Origen (158-254) învăţa că „Biserica a primit de la apostoli tradiÅ£ia de a împărtăşi Botezul ÅŸi pruncilor”.  Când omul primea învăţătura evanghelică, întreaga lui casă primea botezul, întreaga familie era mântuită ÅŸi primea întreaga casă Duhul Sfânt (Fapte 11, 14-15; 16, 31-33) căci „dacă rădăcina este sfântă ÅŸi ramurile sunt” (Romani 11, 16). Mai mult decât atât, îndemnul Sfântului Apostol petru de după Pogorârea Duhului Sfânt în ziua Cinzecimii peste ucenicii Domnului, vorbeÅŸte despre a se boteza fiecare lămurind pe cei care au crezut astfel: „Căci vouă este dată făgăduinÅ£a ÅŸi copiilor voÅŸtri” (Fapte 2, 39). Era ÅŸi firesc ca părinÅ£ii să-ÅŸi dorească botezul ÅŸi pentru copiii lor ÅŸi aceÅŸtia având nevoie, aÅŸa cum am arătat mai sus de ÅŸtergerea păcatului strămoÅŸesc ÅŸi de a trăi, alături de părinÅ£i viaÅ£a cea nouă în Hristos cel Înviat ÅŸi de a primi darurile Duhului Sfânt aÅŸa cum profeÅ£ea proorocul Ioil: „Iar în zilele din urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul ÅŸi fii voÅŸtri ÅŸi fiicele voastre vor prooroci ÅŸi cei mai tineri ai voÅŸtri vor vedea vedenii...” (Fapte 2, 17, Ioil, 3, 1)

 Mai târziu, un canon al Sinodului de la Cartagina din 419, la care au participat 217 părinÅ£i: episcopi, preoÅ£i, diacon ÅŸ.a.m.d., ÅŸi anume canonul 47 vorbeÅŸte deja despre practica botezului copiilor. Canonul 72 menÅ£ionează ÅŸi el necesitatea botezului pentru copii, cât ÅŸi al celor despre care nu se ÅŸtie sigur dacă au fost botezaÅ£i, iar canonul 110 întăreÅŸte ÅŸi apără învăţătura Bisericii cu privire la botezul celor „abia născuÅ£i” ÅŸi necesitatea ca ei să fie „spălaÅ£i” prin Botez de păcatul care a intrat în toÅ£i oamenii prin Adam, deci având validitate în iertarea păcatelor copiilor nou-născuÅ£i. Sinodul anatematizează pe cei care declară că botezul copiilor nu este necesar.

În Taina Botezului omul este cufundat de trei ori în apă sfinÅ£ită ÅŸi unul din efecte este ÅŸi cel al iertării păcatelor. Prin Taina Spovedaniei sau a PocăinÅ£ei, omul mărturiseÅŸte păcatele sale, iar duhovnicul îi dă iertarea păcatelor prin punerea mâinilor pe cap. Într-o altă taină a Bisericii, cea a Maslului, creÅŸtinul primeÅŸte pe lângă vindecare ÅŸi iertarea păcatelor prin ungere cu untedelem sfinÅ£it. Ne spune Sfântul Apostol Marcu că apostolii, „propovăduiau să se pocăiască. Åži scoteau mulÅ£i demoni ÅŸi ungeau cu untedelemn pe mulÅ£i bolnavi ÅŸi-i vindecau” (Marcu 6, 12-13). Am văzut din vindecarea slăbănogului (Luca 5, 24), despre care am amintit la începutul articolului nostru, că iertarea păcatelor este cauză a vindecării de boli. Nu este singurul loc din Sfânta Scriptură care ne lămureÅŸte despre acest adevăr. În Biserică, după tradiÅ£ia apostolică, taina Sfântului Maslu continuă practica ucenicilor Mântuitorului Hristos care legat de îndemnul la pocăinţă ÅŸi de mărturisirea păcatelor, îi ungeau pe creÅŸtini cu untedelemn. Harul iertării păcatelor este lucrător prin această ungere cu ulei făcută omului bolnav trupeÅŸte ÅŸi sufleteÅŸte, har ce se dădea omului de către sfinÅ£ii apostoli ÅŸi prin punerea mâinilor (Marcu 16, 18) sau uneori era suficient ca umbra Sfântului Apostol Petru să treacă pe deasupra celor bolnavi. (Fapte 5, 15) ÅŸi „peste cei care erau bolnavi se puneau ÅŸtegare sau ÅŸorÅ£uri purtate de Pavel, ÅŸi bolile se depărtau de ei, iar duhurile cele rele ieÅŸeau din ei” (Fapte, 19, 12). AceaÅŸi încercare de atigere de hainele preoÅ£eÅŸti o încearcă creÅŸtinii de azi, sau ungerea hainelor celor bolnavi cu uleiul sfinÅ£it de la Maslu, sau atingerea lor de icoane sau sfinte moaÅŸte ale SfinÅ£ilor care lucrează minuni în oameni prin harul lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Iacov vorbeÅŸte despre această taină ÅŸi asociază vindecarea de iertarea păcatelor, aÅŸa cum învaţă ÅŸi Cronicele (II Paralipomena 7, 14) când îndeamnă zicând: „Dacă este cineva bolnav între voi, să cheme preoÅ£ii Bisericii ÅŸi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn întru numele Domnului. Åži rugăciunea credinÅ£ei va mântui pe cel bolnav ÅŸi de va fi făcut păcate se vor ierta lui (Iacov 5, 14-15), rugăciunea preotului, ungerea cu ulei, dar ÅŸi mărturisirea păcatelor aducând nu doar vindecare, ci ÅŸi iertarea păcatelor ÅŸi deci mântuirea prin credinţă în comuniunea rugăciunii: „MărturisiÅ£i-vă unul altuia păcatele ÅŸi vă rugaÅ£i unul pentru altul, ca să vă vindecaÅ£i, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacov, 5, 16; Iov 33, 26). Mântuirea începe cu „spălarea” ÅŸi continuă apoi cu îndreptarea, sfinÅ£irea ÅŸi luminarea (Fapte 26, 18) căci acesta este scopul mântuitor al iertării păcatelor în vederea moÅŸtenirii Împărăţiei cerurilor (cf. I Corinteni 6, 10-11) ÅŸi purtării „chipului ceresc” prin dezbrăcarea de stricăciune (I Corinteni 15, 50), căci „în cetate nu va intra nimeni pângărit ÅŸi nimeni care este dedat cu spurcăciunea ÅŸi cu minciuna...” (Apocalipsă 21, 27).

Iertarea dobândită este în interiorul omului o reînnoire a firii începută la Botez (Ioan 3, 5-7; Romani 6, 3-5) ÅŸi o înviere aÅŸa cum am arărat mai sus, harul plin de iubire îndemnând ÅŸi sprijinind pe om pe calea pocăinÅ£ei. CredinÅ£a lucrătoare prin iubire în om duce la virtuÅ£i care se împlinesc sau sunt adunate într-una: cea a iubirii. Mărturisirea păcatelor ÅŸi pocăinÅ£a sunt roade ale iubirii, ale dorinÅ£ei de împăcare cu Dumnezeu ÅŸi cu oamenii. Astfel se adresează Mântuitorul în legătura cu femeia care i-a spălat ÅŸi uns picioarele în casa lui Simon, îngenuncheată fiind ÅŸi lăcrimând: „De aceea îÅ£i zic: Iertate sunt păcate ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puÅ£in, puÅ£in iubeÅŸte. Åži i-a zis ei: iertate îÅ£i sunt păcatele. ...CredinÅ£a ta te-a mântuit” (Luca 7, 47-48, 50), căci iertarea urmează credinÅ£ei, încredinţării milei ÅŸi iubirii altuia, aÅŸa cum învăţăm din cuvântului Domnului atunci când acel slăbănog vindecat ÅŸi iertat este coborât de cei patru apropiaÅ£i ai săi prin acoperiÅŸ: „Åži văzând Iisus credinÅ£a lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îÅ£i sunt păcatele tale” (Marcu 2, 5)! Mântuirea din păcat este înlăturare a răului ÅŸi vieÅ£uire în bine, iar binele ce urmează mărturisirii ÅŸi pocăinÅ£ei este slujitor al comuniunii, al iubirii. CăinÅ£a, îndreptarea, iertarea ÅŸi facerea de bine sunt trepte ale iubirii, ale dorinÅ£ei de îndepărtare de egoismul patimilor, iar pe de altă parte trăire spre folosul celuilalt, pentru Dumnezeu, lucrarea a virtuÅ£ilor, bunătate deschisă spre aproapele, iertarea permamentă a celui care îÅ£i greÅŸeÅŸte.

Dacă învierea este dar al iubirii lui Dumnezeu, iertarea care vine de la Dumnezeu este lucrare a iubirii lui Dumnezeu care înnoieÅŸte ÅŸi îndreaptă pe om dăruindu-i credinÅ£a în mântuirea care vine de la El, mântuire din patimi ÅŸi din stricăciune, cea nădăjduită de poporul care aÅŸtepta pe Mesia. La sfinÅ£irea templului de la Ierusalim s-au jertfit animale „pentru iertarea păcatelor a tot Israelul” (Ezdra 6, 17) pentru ca Dumnezeu să-L trimită apoi pe Fiul Său , înălÅ£ându-l ca „Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţă ÅŸi iertarea păcatelor” (Fapte 5, 31; Manase 1, 8), prin el vestindu-se lui Israel iertarea păcatelor (Fapte 13, 38), despre El mărturisind tot proorocii „că tot cel ce va crede în El va primi iertarea păcatelor prin numele Lui” (Fapte 10, 43; II Ioan 2, 12), poporul lui Dumnezeu având cunoÅŸtinÅ£a mântuirii sale întru iertarea păcatelor lui (Luca 1, 77).

Învierea s-a înfăptuit prin jertfă, iar în Vechiul Testament jertfa Mântuitorul pe Cruce, adusă din iubire, pentru păcatele noastre, a fost preînchipuită de jertfele aduse de poporul ales (Levitic 1, 4; 4, 20, 26, 31, 35; 5, 6, 10, 13, 16, 18; 19, 22; Numeri 6, 12; II Ezdra, 10, 33), dar ÅŸi de alte popoare prin „firimiturile” credinÅ£elor lor, pentru iertarea păcatelor. De aceea Sfânta Împărtăşanie ni se dă ÅŸi spre viaţă veÅŸnică, dar ÅŸi spre iertarea păcatelor, aÅŸa cum am arătat mai sus, căci ea este Jertfă din iubire spre iertarea păcatelor tuturor, iar iertarea ÅŸi „spălarea” noastră primă ni s-a dat prin Botez, rod al MorÅ£ii jertfelnice ÅŸi al Învierii Fiului lui Dumnezeu întrupat pentru mântuirea noastră.

Singurul care are puterea de a ierta păcatele dăruind harul Duhului Sfânt spre îndreptare ÅŸi înfăptuirea virtuÅ£ilor este Dumnezeu Cel care „este iubire” (I Ioan 4, 8). Din această iubire izvorăşte în om smerenia ÅŸi curăţia precum cea a pruncilor (Matei 18, 4) ÅŸi gândul pocăinÅ£ei, dorinÅ£a mărturisirii ÅŸi părerea de rău pentru o comuniune distrusă de păcat, mila pentru aproapele ÅŸi iertarea celui care i-a greÅŸit în tot timpul, asemenea lui Dumnezeu care primeÅŸte mereu pe cel care se întoarce dăruindu-i iertarea. Despre acest lucru a ÅŸi întrebat Sfântul Apostol Petru pe Iisus: „Doamne, de câte ori va greÅŸi faţă de mine fratele meu ÅŸi-i voi ierta lui? Oare până de ÅŸapte ori? Zis-a lui Iisus: Nu zic Å£ie până de ÅŸapte ori, ci până de ÅŸaptezeci de ori câte ÅŸapte” (Matei 18, 21-22), după care spunându-le pilda datornicului nemilos ÅŸi viclean căruia i-a fost iertată datoria sa, la rugămintea sa, ÅŸi care a fost dat pe mâna chinuitorilor (Matei 18, 23-34) afirmă: „Tot aÅŸa ÅŸi tată Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veÅ£i ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre” (Matei 18, 35), iar în altă parte spune: „Iar când staÅ£i să vă rugaÅ£i, iertaÅ£i orice aveÅ£i împotriva cuiva, ca ÅŸi Tatăl votru Cel din ceruri să vă ierte vouă greÅŸelile voastre, Că de nu iertaÅ£i voi, nici Tatăl vostru cel din Ceruri nu vă va ierta vouă” (Marcu 11, 25-26). Rugăciunea curată urmează iertării. Nu putem să ne apropiem de altar, de comuniune, stând la rugăciune în faÅ£a lui Dumnezeu precum sluga cea vicleană din parabolă dacă nu am iertat mai întâi celui care ne-a greÅŸit sau dacă nu am cerut ÅŸi noi iertare: „Deci, dacă îÅ£i vei aduce darul tău la altar ÅŸi acolo îÅ£i vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, ÅŸi mergi întâi ÅŸi împacă-te cu fratele tău ÅŸi apoi, venind, adu darul tău. Împacă-te cu pârâÅŸul tău de grabă, cât încă mai eÅŸti pe cale...” (Matei, 5, 23-25).

Am văzut deci, că iertarea se dă aÅŸadar „din inimă” (Matei 18, 35). Încă din perioada vechi testamentară, iertarea avea înÅ£elesul de ridicare a unei vine, de absolvire a unei greÅŸeli, de acoperire a păcatelor, adică de a fi date uitării, însă ÅŸi atunci era legată tot de iubire aÅŸa cum va învăţa Mântuitorul. Mila ÅŸi iubirea, milostivirea sau milostenia pot aduce curăţia de păcate: „DaÅ£i milostenia celei dinăuntru ÅŸi, iată, toate vă vor fi curate” (Luca 11, 41), deci din nou: iertarea ca urmare a iubirii, tămăduitoare a sufletului despre care vorbeau profeÅ£ii (Isaia 58, 7-8), milostenia ca un post ÅŸi ca o jertfă pentru altul, aducătoare de iertare, de lumină, de dreptate (Isaia 58, 3-10). Astfel se spune ÅŸi în altă parte: „Răscumpără  păcatele tale prin fapte de dreptate ÅŸi nedreptăţile tale prin milă către cei săraci...” (Daniel 4, 24) sau „Iartă nedrepatea aproapelui tău ÅŸi, atunci când te vei ruga tu, Å£i se vor ierta păcatele” căci „omul care Å£ine mânie asupra omului, cum poate să ceară de la Dumnezeu vindecare? De omul cel asemenea lui nu-i este milă ÅŸi pentru păcatele sale se roagă. El fiind trup, Å£ine mânie; ÅŸi cine va curăţi păcatele lui?” (ÎnÅ£elepciunea lui Isus Sirah 28, 2-5). Făcând milostenie, adică având iubire, Dumnezeu se milostiveÅŸte ÅŸi El spre omul milostiv ÅŸi nu îl lasă în întuneric (Tobit 4, 7-11). Mai mult, o astfel de iertare este poruncită de Dumnezeu (Deuteronom 15, 1), iertarea ca o cinste adusă Acestuia: „Iertarea însă va fi aceasta: tot împrumutătorul, care dă împrumut aproapelui său, să ierte datoria ÅŸi să n-o mai ceară de la aproapele său sau de la fratele său, că s-a rostit iertarea în cinstea Domnului Dumnezeul tău” (Deuteronom 15, 2).

Dincolo de aceste virtuÅ£i ce sunt ÅŸi fapte ale omului ÅŸi roade ÅŸi daruri ale iertării, ÅŸi adevărul este o cale a iertării: „FraÅ£ii mei, dacă vreunul va rătăci de la adevăr ÅŸi-l va întoarce cineva, să se ÅŸtie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îÅŸi va mântui sufletul din moarte ÅŸi va acoperi mulÅ£ime de păcate” (Iacov 5, 19-20).

Ceea ce trebuie să facem noi sau chipul iertării noastre, aÅŸa cum am arătat întru început din unele texte scripturistice, este cel pe care Dumnezeu ni l-a arătat prin Fiul Său întrupat aÅŸa cum spune apostolul: „Îngăduindu-vă unii pe alÅ£ii ÅŸi iertând unii altora, dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva; după cum ÅŸi Hristos v-a iertat vouă, aÅŸa să iertaÅ£i ÅŸi voi” (Coloseni 3, 13), iar iertarea este ÅŸi personală, dar ÅŸi comunitară: „Iar cui îi iertaÅ£i ceva, îi iert ÅŸi eu; pentru că ÅŸi eu, dacă am iertat ceva, am iertat pentru voi, în faÅ£a lui Hristos...” (II Corinteni 2, 10). Sfântul Apostol Pavel reprimeÅŸte la Corint, în comuniunea Bisericii, în urma pocăinÅ£ei sale sincere, pe acel incestuol pe care-l excomunicase cu ceva timp înainte (II Corinteni 2, 7-10 ÅŸi I Corinteni 5, 1-5), dupa exemplul Mântuitorului care iertase pe femeia prinsă în adulter (Ioan 8, 11) si a reintegrat în comuniune de har a apostolilor prin iubirea Sa Petru (Ioan 21,15-19).

Dumnezeu obiÅŸnuieÅŸte să ierte pentru rugăciunea unuia un întreg popor (Numeri 14, 19; II Paralipomena 30, 20) de aceea să ne rugăm pentru iertarea tuturor ÅŸi să iertăm toate oricui căci Dumnezeu acoperă toate păcatele poporului Său (Psalmul 84, 2) pentru rugăciunea unuia singur (Numeri 14, 19-20) ca din gura unui preot pentru unul sau întreaga obÅŸte (Numeri 15, 25, 28) ÅŸi astfel iubirea noastră ne va acoperi mulÅ£ime de păcate (I Petru 4, 8).

Să ne bucurăm de iertare căci „FericiÅ£i cărora s-au iertat fărădelegile ÅŸi cărora s-au acoperit păcatele” (Psalmul 31, 1; Romani 4, 7) ÅŸi să fim buni între noi ÅŸi milostivi, iertând unul altuia, precum ÅŸi Dumnezeu ne-a iertat nouă, în Hristos (Efeseni 4, 32, Luca 6, 37) ÅŸi va zice pentru fiecăruia: „DezbrăcaÅ£i-l de veÅŸmintele cele murdare!" ÅŸi iarăşi: "Iată Å£i-am iertat fărădelegile ÅŸi te-am îmbrăcat cu veÅŸmânt de prăznuire!” (Zaharia 3, 4)