Simbol şi realitate duhovnicească în Sfânta Împărtăşanie

Simbol şi realitate duhovnicească în Sfânta Împărtăşanie - o interpretare a lui Origen –

Fiecare erudit sau scriitor defineşte noţiunea de simbol în raport cu o anumită realitate, în contextul interpretării personale şi al epocii. Succintul nostru articol face obiectul unei încercări de sesizare a modului în care Origen înţelege realitatea comuniunii euharistice, în contextul învăţăturii şi credinţei noastre în unirea omului cu Hristos prin Sfânta Împărtăşanie.

Dacă Harnack nu vedea la Origen o sinteză între jertfa lui Hristos şi jertfa liturgică, von Balthasar remarcă în gândirea lui ideea unei jertfe prelungite a lui Hristos, centru al unei teologii liturgice (A. Harnack, Der kirchengeschichtlische Ertrag, în TU, 42, 4, p. 468, apud Hans Urs von Balthasar, Le Mysterion, în RSR, t. XXVII, 1937, p. 49). El remarcă faptul că ritualul este o parte esenţială a sacrificiului interior, Hristos fiind oferit prin Taina Bisericii, nefiind necesar, „chiar dacă este în mod infinit dorit ca nivelul ierarhic exterior să corespundă nivelului de participare la jertfa interioară, ca Preoţia să coincidă cu Taina” (Hans Urs von Balthasar, Le Mysterion, în RSR, t. XXVII, 1937, p. 49. Vezi Hom. in Lev. VI, 6, ed. Muraru, pp. 244-248). La Origen σύμβολον coincide cu  μυστήριον (cf. Hom. in Jer. XIX, 13, SC 238, p. 229, nota 2) şi în raport cu taina Sfintei Împărtăşanii.

Alexandrinul subliniază frica de Dumnezeu ca necesară pentru împărtăşirea cu Trupul lui Hristos, căci, apropiindu-se de Euharistie omul „atinge“ carnea lui Hristos. Curăţia şi neprihănirea sunt cele care fac pe om demn de a-L primi (Hom. in Ex. XI, 7, SC 321, p. 350; Hom. in Lev. IV, 7, ed. Muraru, p. 152). Trebuie să ai un discernământ asupra sinelui pentru a intra „în comuniune cu Biserica sau ceea ce înseamnă a avea acces la taine atât de mari şi sublime“. Cel care a păcătuit cere participarea la Euharistie, dar Biserica este cea care trebuie să aibă certitudinea că acesta a făcut penitenţă (Hom. in Jer. XII, 5, SC 238, p. 26), pentru că „atunci când participi la comuniune, ne spune Origen, conformându-te rânduielii Bisericii, în duhul învăţăturii sfinte, tu nu eşti doar circumcis, ci circumcis pentru Dumnezeu“ (Idem, V, 14, SC 232, p. 316). Această concepţie a comuniunii euharistice va influenţa în mod sigur învăţătura Bisericii, în special cea occidentală, din antichitate până la Reformă (L. Lies, Origenes’ Eucharistielehre im Streit der Konfessionen. Die Auslegungsgeschichte seit der Reformation“, Innsbrucker Theologische Studien, 15, Innsbruck-Wien, 1985, pp. 13-319) şi până în prezent, chiar cultul care săvârşeşte această Taină şi pregătirea sufletească pentru participarea la Euharistie.

Participarea în cultele greceşti (cu precădere în religiile de mistere) la masa sacrificială crea o unitate (κοινωνία) (cf. Demostene, Orationes 280, t. III, p. 112 ; Platon, Symposium 188 b, ed. M. C. Howatson, 2008, p. 21 sau Euripide, Electra 637, şi Plutarh, Quaestiones Conviviales II, 10, 1), participanţii devenind « una » cu mâncarea consumată (Cf. Porfir, De abstinentia, II, 10 ; 2, 29), iar în Biserică Cuvântul devine „adevărată mâncare“ şi omul participă la aceasta (Hom. in Jer. XII, 13, SC 238, p. 46). Cultul mozaic „regăseşte adevărul său în jertfa unică a lui Hristos care împlineşte toate jertfele sombolice“ la care participă Trupul Său mistic – „neamul preoţesc“, fiecare membru al Trupului, după gradul sacrificiului lui interior, fiind în unire cu Ofranda sau Jertfa unică (Hans Urs von Balthasar, Le Mysterion, în RSR, t. XXVII, 1937, p. 46). Sufletul este hrănit de Pâinea care se pogoară din Cer pentru că Dumnezeu îi oferă „hrana înţelepciunii divine“ pentru a nu fi dominat de „foametea duhovnicească“ sau „foametea de Cuvântul lui Dumnezeu“ care îi supune pe cei nedrepţi (Hom. in Gen. XVI, 3-4, éd. Muraru, pp. 446-448). Pregătirea necesară este „mărturisirea nedreptăţii“ sau „mărturisirea păcatului“ (Hom. in Ps. 37, II, 6, SC 411, pp. 316-318), o altă pocăinţă, dar nu publică (Hom. in Num. X, 1, SC 29, p. 193 ; Hom. in Lev. X, 1, SC, p. 193). Origen spunea celui care se preocupa de păcatul său: „Ţie nu îţi e teamă să te împărtăşeşti cu Trupul lui Hristos apropiindu-te de Euharistie ca şi când a fi curat şi neprihănit, ca şi cum în tine nimic nu este nedemn...?“ (Hom. in Ps. 37, II, 6, SC 411, p. 320 ; Vezi şi 37, II, 1, 15-30, pp. 300-302)

Păcatele care trebuie să fie mărturisite nu sunt doar cele mai grave, şi care ar necesita o mărturisire publică, ci toate păcatele. A te mărturisi, după Origen, este o condiţie subînţeleasă pentru a intra „în comuniune cu Biserica“ sau „de a avea acces la Taine aşa de mari şi sublime“. A lua împărtăşania fără a avea conştiinţă şi fără a sonda păcatele personale şi a fi astfel nevrednic, cauzează pierdea sufletului (Idem, 37, II, 6, SC 411, pp. 320-322). În timp ce consumă „Paştile“, omul trebuie să evite „întinăciunea unirii carnale“, să aibă „mijlocul încins“ şi „să-şi înfrâneze pornirile care duc la relaţiile carnale atunci când noi ne împărtăşim de cărnurile lui Hristos.“ (P. Pascha 36, 1-9, Ed. Guéraud et Nautin, p. 224 ; cf. Sel. in Ezech. VII, 22, PG 13, 793 B).

Mărturisirea şi Euharistia sunt deci legate. Creştinii nu trebuie să se apropie de moarte, devenind membri aparenţi ai Bisericii (Hom. in Jer. XV, 5, 32, SC 238, p. 118)  „pentru că nu este mântuire pentru nimeni în altă parte decât în Sângele lui Hristos (nulli esset salus nisi in sanguine Christi)” (Hom. in Jos. III, 5, SC 71, p. 142), spune Origen în mod asemănător cu ceea ce Sfântul Episcop Ciprian, contemporan cu Origen, va spune la Cartagina: „salus extra Ecclesiam non est“ ( Sfântul Ciprian, Ep. LXXIII, 21, 3-4, CSEL, V. III, pars II, 1871, p. 795. Vezi şi Ep. IV, 4, 4-5, p. 477). Coumuniunea sacramentală este, dacă ţinem seama că Hristos este Trupul mistic, communicare cospus Ecclesiae (Hans Urs von Balthasar, Le Mysterion, în RSR, t. XXVII, 1937, p. 61), sufletul lui Hristos fiind, afirmă Origen, Biserica-însăşi (Hom. in Lev. V, 11, ed. Muraru, p. 212).

Păcatul reprezintă o ofensă adusă comuniunii cu Hristos care este Biserica şi de asemenea, o greşeală în raport cu comunitatea. Mărturisirea este un act de supunere faţă de Dumnezeu, cu condiţia de a scăpa de întinăciunea sufletului pentru a se putea uni cu cel care este Dreptate, Pace, Sfinţire şi Adevăr. Toate făpturile sunt supuse lui Hristos pentru a putea deveni desăvârşite. Creştinii sunt membre ale lui Hristos, sunt Trupul Tainic al lui Hristos. Cei care suferă de o boală a păcatului nu sunt supuşi lui Hristos. Ei nu pot participa la pâinile binecuvântării (Com. in Mat. X, 25, SC 162, p. 262). Comuniunea Trupului mistic este este afectată de păcat care semn la neglijenţei în participarea la viaţa lui Hristos, la virtuţi. Omul trebuie să se examineze pentru a nu deveni prin păcatele sale contrar lui Dumnezeu care este Adevărul. Păcatul este supunere faţă de diavol şi nu lui Hristos. Pentru a intra din nou în comuniune cu Hristos şi deci cu Biserica, creştinul trebuie să se pocăiască, cerând iertare de păcate (Hom. in Ps. 36, II, 1, 10-104, SC 411, pp. 92-100). Remarcăm aşadar, cum realiatea împărtăşirii sacramentale sau liturgice este legată şi chiar substituită comuniunii cu Biserica şi cu Cuvântul ei cel Viu.

Ştim că prin participarea la Fiul lui Dumnezeu omul devine „fiu“ al lui Dumnezeu prin adopţie. Această „calitate“ se realizează concret prin împărtăşirea cu pâinea cea spre fiinţă (ἐπιούσιος) care întăreşte inima, în timp ce cel care „se împărtăşeşte (μετέχων) cu un şarpe nu este decât un etiopian duhovnicesc“, transformat prin perfidie în şarpe (P. Euch. XXVII, 12, GCS 2, pp. 370, 28-30 – 371, 1-2; PSB 7, p. 263). Pâinea lui Hristos sfinţeşte „datorită lui Dumnezeu şi rugăciunii“ (I Tim. 4, 5), dar cel care se împărtăşeşete din Pâine (μεταλαμβάνῃ τοῦ ἄρτου) trebuie să aibă conştiinţa curată. Cuvântul este carne şi mâncare adevărată, Pâine vie, iar cel care o va mânca va trăi veşnic (Cf. Jn. 6, 51, 54, 56 ; 1, 14, Com. in Mat. XI, 14, SC 162, p. 346). Cel care „atinge“ carnea lui Iisus, carnea jertfită, se apropie de fapt de El ca şi Cuvânt făcut trup (carne), fiind astfel sfinţit. Această participare la Cuvântul lui Dumnezeu sau faptul de a-i atinge carnea, reprezintă de asemenea starea de desăvârşire a sfinţeniei când omul primeşte cunoaşterea dumnezeiască şi a tainelor lucrurilor ascunse, în timp ce sufletul, care este  îndepărtat şi neatent, nu poate să se împărtăşească cu această mâncare. Euharistia sau, mai bine zis, în cazul lui Origen, comuniunea duhovnicească cu Cuvântul lui Dumnezeu nu este posibilă decât în Biserică şi nicidecum extra templum Die, unde se regăsesc credinţa, nădejdea şi dragostea care unesc comunităţile (Hom. in Lev. IV, 8, ed. Muraru, pp. 154-156 ; Ad in Ex. 8, 9, ed. Muraru, pp. 410-412).

În rugăciune, cuvintele Sfântului Evanghelist Luca: „Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă în fiecare zi“ (Lc. 11, 3), şi cele ale Sfântului Apostol Matei: „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi“ (Mt. 6, 11), nu se referă la o cerere de pâine materială, ci de una ἐπιούσιος – fiinţială (pentru subtanţă sau subzistenţă) (P. Euch. XXVII, 1, GCS 2, p. 363, 24-28 ; PSB 7, p. 257). Adevărata Pâine este cea care vine din Cer, care hrăneşte şi dă Viaţa, această hrană proprie sufletului fiind Cuvântul lui Dumnezeu care este Înţelepciune şi Adevăr, Pâine care nu diferă de natura sa, Hristos vorbind despre Sine, zicând: „Eu sunt Pâinea Vieţii” (In. 6, 35) sau „Eu sunt Pâinea ce Vie, coborâtă din Cer. Cele care va mânca această Pâine va trăi în veci. Iar Pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este carnea Mea” (In. 6, 51). Această Pâine este trupul lui Hristos şi Trupul Lui şi Sângele Lui dau viaţă veşnică şi îl fac prezent pe Hristos în cel care le mănâncă. Acesta va fi înviat la sfârşitul veacurilor şi va trăi prin Domnul (Cf. Jn. 6, 51, 53-57, P. Euch. XXVII, 2-4, GCS 2, pp. 364-363; PSB 7, pp. 258-259), care i-a dat „darul Trupului Său şi al Sângelui Său“ (Hom. in Jer. XIX, 13, SC 238, p. 230). Participarea la Euharistie reprezintă hrana Învierii şi a mântuirii omului, viaţa lui Hristos primită în Taină. Origen este astfel foarte clar: creştinul nu poate să se împărtăşească cu această Taină (σύμβολον) înainte de a fi vindecat. Dacă el se împărtăşeşte (μεταλαμβάνῃ) din Pâinea şi Cupa Domnului, el poate deveni slab, bolnav sau poate muri (Cf. I Co. 11, 26-27, 39, Com. in Mat. X, 25, SC 162, pp. 262-264). Vindecarea sau curăţirea sunt posibile prin comuniunea cu Dumnezeu care este în suflet foc devorator şi iubire în acelaşi timp, făcându-i pe sfinţi participanţi la dumnezeirea Sa până ce totul în ei se va preface prin puterea Lui (Fragm. in Cant. 80, 6-9; 81, 3-6, BP 42, p. 274).

Când omul mănâncă Trupul lui Hristos, „pâinea cea spre fiinţă”, Acesta locuieşte în El şi în timp ce Cuvântul se dăruieşte, omul vede slava lui Dumnezeu (P. Euch. XXVII, 4, GCS 2, p. 365, 24-26; PSB 7, p. 259), pentru că în mod asemănător pâinii materiale care se transformă în substanţa celui care o consumă, Pâinea ce Vie, care coboară din Cer, primită de raţiune şi de suflet, dă putere celui care se hrăneşte, îi „dă propria nemurire... căci Cuvântul lui Dumnezeu este El-însuşi nemuritor” (Idem, XXVII, 9-10, PSB 7, pp. 261-262). Termenul ἐπιούσιος sau ceea ce este necesar pentru subsistenţa noastră zilnică nu este folosit, conform lui Origen, în limbajul comun nici de erudiţii greci, ci este inventat de Evanghelişti. Precum termeneul de περιούσιος (λαὸς περιούσιος – popor ales de Dumnezeu – Ex. 19, 5), cel de ἐπιούσιος ar deriva din cuvântul οὐσία. Deci ἐπιούσιος ar exprima transformarea pâinii în substanţa umană (P. Euch. XXVII, 7, GCS 2, p. 367, 9-12 ; PSB 7, pp. 260-261).

Comuniunea euharistică este duhovnicească, realismul ei fiind eclipsat de imaginile alegorice sau de comuniunea cu Logosul spiritual, dar participarea la „Tainele divine”, în cult, este foarte bine nuanţată la Origen unde credinciosul primeşte cu adevărat Trupul lui Hristos sfinţit şi oferit în mâinile sale. Neglijenţa de a face să cadă trupul lui Hristos din mâini sau o părticică reprezintă un sacrilegiu echivalent neglijenţei faţă de Cuvântul lui Dumenzeu (Hom. in Ex. XIII, 3, SC 321, p. 386).

Doctrina şi cunoaşterea dumnezeiească sunt strâns legate, după Origen, de Euharistie: nimeni nu poate să asculte Cuvântul lui Dumnezeu dacă nu este mai întâi sfinţit, adică dacă nu este sfânt cu trupul şi cu duhul, dacă el nu şi-a spălat veşmintele sale, pentru că el va intra apoi la masa de nuntă, va mânca carnea Mielului şi va bea Cupa mântuirii. Nimeni să nu intre la această nuntă cu hainele murdare”. El exprimă încă o dată necesitatea pregătirii prin penitenţă prin mărturisirea păcatelor în vederea participării la Cina sfântă, la Euharistie. Pâinea taincă (panem mistericum), Tainele Trupului lui Hristos (dominici corporis sacramenta) sau Sfintele Taine (sancta mysteria), sfinţite prin harul Duhului Sfânt, nu trebuie luate de un suflet întinat de păcat. Este hrana sfinţilor (cum declarăm şi azi în Sfânta Liturghie) care nu este comună tuturor. Acelaşi lucru este valabil şi pentru cuvântul lui Dumnezeu. Nu toată lumea poate să asculte taina acestui Cuvânt, ce este pâine tainică, adică cuvântare tainică şi ascunsă, ci doar sfinţii care sunt curaţi cu mintea şi cu inima (Hom. in Ex. XI, 7, SC 321, p. 350). Cuvântul primit ia în gura fiecăruia dintre cei participanţi gustul pe care îl doreşte sau va deveni pentru acela tot ceea ce el îţi dorea (Hom. in Ex. VII, 8, SC 321, pp. 234-236).

Von Balthasar crede că la Origen prezenţa reală şi liturgică este afirmată cu toată claritatea, dar în mod evident, nu în sensul teologiei catolice de „transubstanţiere”, ci a unei „transituări” ontologice (Hans Urs von Balthasar, Le Mysterion, în RSR, t. XXVI/XXVII, 1936 şi 1937, p. 549 şi 59). În plus el afirma faptul că fără îndoială, Cuvântul Bisericii este pentru Origen un semn al prezenţei lui Hristos mai reală decât prezenţa lui în Pâine. După părerea sa, formula consacrării se vizează, să zicem aşa, ea însăşi, înainte de a viza pâinea (Cf. Com. in Mat. XI, 14, SC 162, pp. 342-346, cf. von Balthasar, Le Mysterion, în RSR, t. XXVII, 1936, p. 61, nota 10).

Textul din Comentariu la Evanghelia după Matei XI, 14 ne vorbeşte despre dipoziţia celui care se împărtăţeşte cu pâinea Domnului ca o condiţie de a fi sfinţit ori cauză de pedeapsă. „Alimentul care sfinţeşte datorită cuvântului şi a rugăciunii” (I Tim. 4, 5), deci şi datorită unei „forme” a Tainei (concepţie tomistă, natura după formă fiind mai importantă, la Aristotel decât natura materială (Aristotel, Părţile animalelor I, 640 b, p. 6; Met. VI, 7, 1032 a, ed. Tricot, pp. 377-380)), nu sfinţeşte doar prin cuvântul celui care îl utilizează, căci astfel, cel care este nevrednic, mâncând, va fi şi el sfinţit şi nu ar deveni slab, bolnav sau mort, după cuvântul apostolului (I Co. 11, 30). Nu este vorba doar de participarea fizică la euharistia care sfinţeşte, ci şi de cea duhovnicească, dreptatea şi buna conduită a credinţei (I Co. 11, 30). „Deci, este vorba de Trupul lui Hristos, eficacitatea lui fiind simţită de fiecare dintre cei care îl consumă, cu condiţia ca el să se împărtăşească de acestă pâine cu un duh curat şi o conştiinţă nepătată” (Com. in Mat. XI, 14, trad. Jean Danielou, Origène, Paris, 1948, p. 76) pentru că „nu materia pâinii, ci cuvântul rostit asupra ei oferă un beneficiu celui care o mănâncă (Com. in Mat. XI, 14, SC 162, pp. 344-346). Această concepţie care concepe vizibilul sau materia ca un semn al unei realităţi duhovniceşti trădează influenţa platoniciană a lui Origen (Cf. Jean Danielou, Origène, p. 74. Vezi şi pp. 75-79. Danielou arată aici opoziţia între două Taine, una a cuvântului şi alta a ritualului, două împărtăşiri ale Cuvântului, prezent în cuvânt şi în pâinea trupului tainic, τυπικοῦ καὶ συμβολικοῦ. (cf. Com. in Mat. XI, 14, SC 162, p. 346)).

Reluăm anumite texte origeniene care par a dovedi părerea lui von Balthasar. În Contra lui Celsus alexandrinul afirmă că „noi mâncăm pâinile oferite ca euharistie şi cu rugăciune asupra ofrandelor, pâini devenite prin rugăciune un trup sfânt şi care sfinţeşte pe cei care îl iau cu o intenţie dreaptă“ (CC VIII, 33, SC 150, p. 246). Danielou vede în acest text o aluzie precisă la rugăciunea de sfinţire a pâinilor de la euharistie (Cf. Jean Daniélou, Origène, p. 75). Învăţătura despre euharistie este expusă de Origen şi în alte texte ale dialogului cu Celsus. Pâinea jertfită şi oferită este „numită εὐχαριστία“ (CC VIII, 57, SC 150, p. 304).  În acest comentariu, Origen vorbeşte şi despre εὐλογία în cadrul căreia creştinii mănâncă „cuvintele“, pe Cuvântul-însuşi în binecuvântarea pâinilor (Com. in Mat. X, 15, SC 162, p. 208). Este posibil ca εὐλογία să fi precedat εὐχαριστία, dar nu putem să fim siguri de existenţa în ritualul primitiv al Bisericii de o „celebrare a cuvântului“ care preceda probabil euharistia, decât dacă ne gândim la două părţi ale celebrării duminicale, una a citirilor, cântărilor şi omiliilor ca o împărtăşire de cuvântul evanghelic şi o alta a aducerii şi sfinţirii darurilor, ce se finaliza cu împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului. Unii traducători ai textelor lui Origen au identificat εὐλογία cu εὐχαριστία şi aşa cum face şi Girod, termenul εὐλογία este tradus prin „euharistie“ (SC 162, pp. 208-209, şi nota 1). Însă în altă parte Origen vorbeşte clar despre Trupul şi Sângele Domnului oferite de Hristos în εὐλογία (cf. Hom. in Jer. XIX, 13, SC 238, p. 230).

Dumnezeu îl cheamă pe om la comuniune, el bate la uşa noastră pentru a avea părtăşie la cina Lui“ (P. Euch. XXVII, 11, GCS 2, p. 370, 24-26; PSB 7, p. 263). Prin preotul altarului jertfa sau Hristos se dă, iar acestea trei concid de fapt, omul participând la Hristos prin preot care este simbolul exterior al sacrificiului tainic (Com. in Rom. III, 5 (8), 178-179, Bammel, I, p. 244). Cultul rămâne la Origen subiacent unirii misticii cu Logosul divin (Hom. in Ex. XIII, 3, SC 321, p. 386; Hom. in Lev. XVI, 5, éd. Muraru, p. 538 Hom. in Lev. VII, 5, éd. Muraru, p. 288; Com. in Jo. XXXII, XXIV, 310, SC 385, p. 320; Hom. in Num. XVI, 9, SC, 29, pp. 334-335). Tot ceea ce Dumnezeu dă este dar (Com. in Rom. X, 38, 6-7, Bammel III, p. 850). Pentru Origen Hristos este sămânţa şi Biserica, sămânţa care dă viaţă. El este Biserica Dumnezeului celui Viu. În persoana lui Hristos, prin taine, timpul viitor, desăvârşirea sau Cincizecimea, au trecut, „ziua pregătirii“ devine prezent având în permanenţă „sentimentul că eşti mereu în ziua Domnului, că prăznuieşti o duminică veşnică“ sau zilele Pogorârii Duhului Sfânt“ (CC VIII, 22, SC 150, p. 224).

 - articol publicat în Telegraful Român – ianuarie 2014     

- sursa foto: catehismortodox.ro