18 mijloace sa ne izbavim de lucrarea diavolului

Dumnezeu a venit pe pământ, spune evanghelistul Ioan, „ca să strice lucrurile diavolului” (I Ioan 3: 8), dar și pentru a-l nimici pe diavol prin moartea Sa pe cruce: „Ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morții, adică pe diavolul” (Evrei 2: 14).

Hristos n-a distrus dintr-o dată și definitiv înrâurirea satanei asupra noastră, ci i-a micșorat puterea și ne-a dat mijloacele pentru a-i zădărnici cursele. Adică nu suntem scăpați de atacurile diavolului, dar ni s-au dat armele pentru a-l birui. Mai întâi, Domnul, prin cele trei ispite cu care a fost încercat în pustie (Matei 4: 1-11), ne-a arătat felul în care ne războiește diavolul, dar și putința, pe care ne-a dăruit-o, să-l biruim. Căci ispitirea aceasta a Domnului conține toate ispitele pe care le poate primi un om.

Hristos le-a dat ucenicilor Săi puterea de a-l nimici pe diavol: „Iată, v-am dat putere să călcați peste șerpi și peste scorpii și peste toată puterea vrăjmașului” (Luca 10: 19). Lucrarea apostolilor și, în general, a păstorilor Bisericii este să-i călăuzească pe oameni de la tirania diavolului la libertatea fiilor lui Dumnezeu. Această grijă pastorală a fost continuată și de apostolul Pavel, când se ruga pentru creștinii din Roma: „Iar Dumnezeul păcii va zdrobi repede sub picioarele voastre pe satana” (Romani 16:20).

Sfinții, cu puterea lui Dumnezeu, l-au zdrobit pe diavol și de multe ori au umilit părerea de sine și trufia lui, cum s-a întâmplat, de pildă, cu avva Teodor, care cu rugăciunea lui „a legat” trei demoni în fața chiliei sale și i-a „dezlegat” după multele lor rugăminți.

Experiența bogată a Sfinților ne-a învățat și pe noi mijloacele prin care-l putem învinge pe diavol și scăpa de cursele și uneltirile lui. Povețele și sfaturile lor sunt prețioase. Pe cele mai importante le vom enumera, cât mai pe scurt posibil, în continuare:

1. Este necesar să păstrăm în noi harul Sfântului Duh, pe care l-am primit la Botezul nostru. În păstrarea lui constă, de altfel, toată lupta noastră duhovnicească. Fiindcă acesta este cel care ne înarmează în „bătălia” noastră duhovnicească. Arme care nu sunt lumești, ci sunt puternice înaintea lui Dumnezeu, ca să dărâme întăriturile și gândurile și toată trufia care se ridică împotriva cunoașterii lui Dumnezeu (parafrază la II Corinteni 10: 4-5). „Într-adevăr, atâta vreme cât Sfântul Duh Se află în noi, satana nu poate pătrunde și rămâne în adâncul sufletului nostru” (Sfântul Diadoh al Foticeii). Pentru că „duhurile rele se tem foarte tare de harul Sfântului Duh, și mai ales atunci când acesta se revarsă din belșug, prin curățirea noastră cu studiu și rugăciune nerisipită” (Sfântul Nichita Stithatul). Prezența harului dumnezeiesc în om este foc care arde duhurile rele și distruge toate uneltirile lor.

2. E nevoie de îndrăzneală și credința că Dumnezeu ne va ajuta negreșit. „Stați împotriva diavolului„, ne îndeamnă Sfântul Iacov, „și el va fugi de la voi” (Iacov 4: 7). Împotrivirea îndrăzneață îl fugărește. Trebuie însă să fie însoțită de credință: „stați împotrivă, tari în credință” (I Petru 5: 9). Credința este scutul care poate zădărnici toate săgețile aprinse ale celui viclean (Efeseni 6: 16). Este încredințarea nezdruncinată și statornică că Dumnezeu ne stă alături. Și, „dacă Dumnezeu este cu noi, cine este împotriva noastră?” (Romani 8: 31). Așadar, când sufletul este plin de îndrăzneală și vitejie duhovnicească, „îi vede pe demoni alergând ca niște fugari” (Sfântul Nichita Stithatul).

4. Același apostol ne propune încă o armă de apărare: „Puneți-vă” Zice, „coiful nădejdii de mântuire” (parafrază la I Tesaloniceni 5: 8). Într-adevăr, nădejdea este armă mântuitoare în vreme de ispită. Este „coiful care ocrotește capul. Capul nostru este Hristos. Și trebuie ca, în vremea necazurilor și a prigoanelor, să-L acoperim mereu în noi cu coiful nebiruit al nădejdii bunătăților viitoare, păzind, mai presus de toate, credința noastră În El întreagă și neclintită. Căci, dacă ne vor fi nimicite alte mădulare ale trupului, putem trăi și infirmi. Însă dacă ne lipsește Capul, Hristos, atunci nu vom putea să rămânem vii nici măcar un minut” (Sfântul Casian).

5. Pregătirea sufletească a noastră, cu trezvie (priveghere) necontenită și rugăciune neîntreruptă, îl dezarmează pe vrăjmaș de o armă puternică, care este atacul neașteptat. Întrucât nu cunoaștem când ne vor ataca demonii și în ce fel, trebuie să fim mereu pregătiți. Apostolul Petru ne îndeamnă: „Fiți treji, privegheați. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5: 8). La această pregătire sufletească ne îndeamnă Însuși Hristos, spunând: „Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită” (Matei 26: 41). Rugăciunea, când este însoțită de trezvie, devine cea mai puternică armă împotriva diavolului, nu numai pentru apărare, dar și pentru atac. Părinții o numesc „biciul” demonilor. Îndeosebi se recomandă mult-folosita „rugăciune a lui Iisus”, chemarea Maicii Domnului și a Sfinților acelora care au primit de la Dumnezeu harisma asupra demonilor.

6. În afară de rugăciune, în izgonirea duhurilor rele ne ajută mult și postul, și, în general, toate nevoințele duhovnicești, pentru că strunesc patimile, ofilesc plăcerile trupești și dau minții vitejie. Domnul ne-a spus: „Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune și cu post” (Matei 17: 21). Prin asceză, adică prin lupta pentru păzirea poruncilor lui Hristos, dobândim virtuțile. Și, fără osteneală, nicio virtute nu ajunge la desăvârșire. Virtuțile sunt arme duhovnicești. Toate împreună alcătuiesc o armură puternică, pe care apostolul Pavel ne îndeamnă s-o purtăm, pentru a înfrunta cu ajutorul ei uneltirile diavolului: „Îmbrăcați-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteți sta împotriva uneltirilor diavolului” (Efeseni 6:11).

7. Răbdarea nădăjduitoare din vremea ispitelor ne ține moralul ridicat, încât să întâmpinăm atacurile demonilor cu trezvie. „Să alergăm cu stăruință în lupta care ne stă înainte„, ne îndeamnă apostolul Pavel (Evrei 12:1).

9. O altă armă necesară în lupta cu duhurile rele este discernământul. Sfântul Ioan Sinaitul spune că „trebuie să ne înarmăm cu mult discernământ, ca să cunoaștem când trebuie să luptăm cu pricinile patimilor, și cu care, și până la ce nivel, dar și ceasul în care trebuie să ne retragem. Căci există cazuri când trebuie să alegem retragerea, datorită slăbiciunii noastre, ca să nu fim omorâți”.

10. Studierea cuvântului lui Dumnezeu, de asemenea, îl împiedică pe diavol să se apropie de noi. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că, „dacă diavolul nu îndrăznește să intre în casa în care există o Evanghelie, cu atât mai mult nu se va atinge de sufletul care studiază cuvintele Evangheliei„. Același Sfânt ne încredințează că, „atunci când diavolul vede scrisă în sufletul nostru legea lui Dumnezeu, nu se va apropia, ci de departe ne va întoarce spatele. Căci nimic nu este mai înfricoșător pentru acela și pentru cugetele rele pe care ni le sădește, ca mintea care le studiază pe cele dumnezeiești”.

Nu trebuie, de altfel, să ne scape din vedere că cuvântul lui Dumnezeu este numit uneori de apostolul Pavel „sabia Duhului” (Efeseni 6: 17), atunci când este enumerat printre armele cu care este alcătuită armura lui Dumnezeu, iar alteori „e viu și lucrător și mai ascuțit decât o sabie cu două tăișuri” (Evrei 4: 12), care poate să deosebească și să taie orice lucru trupesc și pământesc care se află înlăuntrul nostru.

11. Participarea la slujbele Bisericii este izvorul principal de reaprovizionare a noastră în războiul împotriva demonilor. Sfântul Ignatie Teoforul ne povătuiește: „Sârguiți-vă să vă adunați mai des pentru a-I multumi și a-L slăvi pe Dumnezeu. Fiindcă, atunci când vă adunați deseori în același loc, puterile satanei sunt distruse și tăria lui nimicitoare este surpată de armonia credinței noastre”.

12. Puterea diavolească este distrusă nu numai prin rugăciunea de obște, dar și prin Tainele sfințitoare săvârșite în Biserica lui Dumnezeu. Prin Sfântul Botez, de pildă, omul se eliberează de sub tirania diavolului, prin Mirungere se pecetluiește cu harul Duhului Sfânt, iar prin participarea cu vrednicie la Sfânta Împărtășanie devine „de un trup” și „de un sânge” cu Hristos. Dobândește vitejie duhovnicească, care-l face de nebiruit și înfricoșător în fața diavolului: „Ca niște lei care varsă flăcări, așa plecăm de la Sfânta Împărtășanie, făcându-ne înfricoșători diavolului” (Sfântul Ioan Gură de Aur).

13. Diavolul se teme mult de pocăință și de spovedania sinceră, care se face cu zdrobire adâncă și cu râvna noastră smerită pentru ucenicie. Prin mărturisirea păcatelor noastre părintelui duhovnicesc, „tăiem” drepturile diavolului și punem în loc părtășia noastră cu Hristos. Îndeosebi în cazul unui război satanic puternic și neobișnuit provocat de necunoașterea și neatenția noastră, trebuie să alergăm la epitrahilul duhovnicului și să cerem cu smerenie și pocăință adevărată mila lui Dumnezeu. Taina spovedaniei are puterea dumnezeiască de a vindeca rănile sufletești, pe care le provoacă uneltirile diavolului, și de a-l readuce pe om la echilibrul său sufletesc și trupesc.

14. „Unelte” importante și cu bune rezultate, care au puterea de a dărâma „fortărețele” demonilor, sunt Maslul și Agheasma.

Ungerea cu untdelemn sfințit din Taina Sfântului Maslu este folosită din anii apostolici și până astăzi, pentru vindecarea bolilor trupești și sufletești (vezi Iacov 5: 14-15). Sfinții apostoli, în călătoriile lor, „scoteau mulți demoni și ungeau cu untdelemn pe mulți bolnavi și-i vindecau” (Marcu 6: 13). Și deoarece multe boli se datorează lucrărilor demonice, Maslul îl izbăvește pe bolnav nu numai de boală, dar și de duhurile rele care au provocat-o. De aceea, în rugăciunile acestei slujbe, untdelemnul sfințit este numit „sabie împotriva demonilor” și „izbăvire de toată lucrarea diavolească”.

Apa binecuvântată a agheasmei, de asemenea, este „leac al sufletelor și al trupurilor, și izbăvire de toată puterea potrivnicului”, fiindcă se sfințește prin chemarea Sfântului Duh, cu binecuvântarea pe care o face preotul și cu înmuierea sfintei Cruci. Este folosită în multe prilejuri și nevoi ale vieții cotidiene, atât pentru atragerea binecuvântării lui Dumnezeu, cât și pentru tămăduirea bolilor sau izgonirea duhurilor rele.

15. O altă „armă nebiruită” este Sfânta Cruce, care-l face pe diavol să tremure când este folosită împotriva lui de către credincioșii care participă conștiincios la viața tainică a Bisericii. Sfântul Nicodim Aghioritul ne povățuiește: „Pentru a vă feri de vrăjitorii și de lucrarea demonilor, să purtați cu toții – mici și mari, bărbați și femei – la gât Sfânta Cruce.” Demonii tremură și fug departe atunci când văd forma crucii. De altfel, după cum i-au mărturisit chiar ei Sfântului Ioan de Bostra, care avea putere asupra duhurilor necurate, de trei lucruri se tem cel mai mult: de Cruce, de Sfântul Botez și de Sfânta Împărtășanie.

16. Pentru înlăturarea „deochiului” și a vătămării trupești și materiale provocate de lucrarea demonică, există, cum am spus, o „rugăciune specială de deochi”, pe care preoții o citesc bolnavilor. Rugăciuni asemănătoare există și pentru „înlăturarea sau nimicirea oricărei vrăjitorii ori lucrări satanice”, pentru vindecarea de bolile provocate de invidia diavolului etc.

Pentru a se feri de deochi, mulți frați de-ai noștri, înrâuriți de superstiții, își atârnă pe ei diferite talismane: mărgele albastre, funde roșii etc. Asemenea talismane, de obicei, sunt prinse de mame și de bunici pe hainele sau pe pernele pruncilor, ca să nu „le fie de deochi”. Însă toate acestea sunt plăsmuirile diavolului și aduc un rezultat potrivnic, căci niciodată nu îndepărtează cineva răul, chemându-i lângă el pe cei care-l provoacă, adică pe demoni. Trebuie să se folosească doar Sfânta Cruce, care zdrobește puterile satanice.

Alții, iarăși, chiar și oameni care merg regulat la biserică, cu intenție bună și nebănuind uneltirile demonilor, obișnuiesc să „descânte de deochi”, murmurând diferite rugăciuni tainice și folosind fie cărbuni aprinși, fie sare, fie untdelemn și apă. Obiceiurile acestea, însă, nu se potrivesc cu duhul Bisericii, ele sunt clar diavolești. Se întâmplă, desigur, de multe ori, ca diavolul să se retragă dinadins de la cei deocheați, ca să-i facă pe oameni să creadă în acest fel de descântece și nu în rugăciunile Bisericii noastre. Astfel, în viața noastră zilnică suntem supuși unei „stăpâniri demonice”, întreținută de superstiții, preveniri și stres, care fugăresc harul, pacea și binecuvântarea lui Dumnezeu.

17. Dacă cineva, cu îngăduința lui Dumnezeu, este stăpânit de duhul satanic, trebuie să alerge la preoți, ca să i se citească exorcismele. Exorcismele sunt rugăciuni speciale ale Bisericii, prin care preotul Îl roagă pe Dumnezeu să izgonească demonii din omul pe care au pus stăpânire. N-au nicio legătură cu „descântecele”, care sunt invocări vrăjitorești, după cum am subliniat în capitolul trecut.

Elementul de bază al exorcismelor este chemarea numelui lui Hristos, „care este mai presus de orice nume” (Filipeni 2: 9) și pe care apostolii îl chemau spre a alunga demonii și a vindeca orice boală. Însuși Hristos a făgăduit: „În numele Meu demoni vor izgoni” (Marcu 16: 17). Aceeași tactică a fost urmată de creștinii din primele veacuri, după cum ne încredințează Sfântul Iustin: „Toți demonii ies din cei exorcizați și sunt biruiți și supuși cu puterea numelui lui Iisus„. În același duh sunt scrise și rugăciunile de exorcizare, ce sunt cuprinse în cărțile de rugăciune și folosite până astăzi.

Al doilea element al exorcismelor este alungarea duhului necurat: preotul îi poruncește să plece imediat din făptura lui Dumnezeu, eliberându-i și sufletul și trupul celui înrobit cu legăturile diavolești.

Fericitul părinte Paisie spunea că exorcismele, ca să aibă rezultat bun, trebuie să fie însoțite de pocăință și spovedanie. „Când diavolul a dobândit puteri mari asupra omului și a pus stăpânire pe el, atunci trebuie să se afle pricina, pentru ca aceste puteri să fie anulate. Altfel, oricât de multe rugăciuni ar face ceilalți, acela nu pleacă… Cel demonizat trebuie mai întâi să se ajute pe sine, încât să afle cu ce a greșit de a fost demonizat, să se pocăiască, să se spovedească și apoi, dacă e nevoie, să i se citească exorcismele. Căci demonul poate pleca chiar și numai prin rugăciunea de iertare„. Același părinte spunea că, odată cu exorcismele, „demonizații sunt ajutați mult când preoții citesc cu durere numele lor la proscomidie”.

18. Ca un ultim mijloc de înfruntare a duhurilor rele, vom vorbi despre nesocotirea lor. Există, desigur, cazuri în care, cum am spus, trebuie să ne împotrivim diavolului, după îndemnul Sfântului Iacov: „Stați împotriva diavolului, și el va fugi de voi” (Iacov 4: 7). Există, însă, și alte împrejurări, în care ne este mai de folos să ne ferim de o înfruntare directă cu el. E mai bine să alergăm la Hristos, nesocotindu-l pe diavol și cursele sale. Fericitul părinte Porfirie spunea: „Nesocotiți patimile, nu vă ocupați cu diavolul. Întoarceți-vă la Hristos. Dorindu-L pe Hristos, puterea sufletului pleacă din cursele satanei și merge la Acela… Dacă ne nevoim și-L iubim pe Hristos, atunci dobândim harul dumnezeiesc. Înarmați cu harul dumnezeiesc, nu mai suntem în primejdie și diavolul ne vede și pleacă… Înfruntarea răului cu harul lui Dumnezeu se face fără vărsare de sânge și fără osteneală… Vă aflați în întuneric și vreți să vă izbăviți? Nu vă străduiți să-l alungați lovindu-l. Nu veți izbuti nimic. Vreți lumină? Faceți o mică deschizătură, și va intra o rază de soare, va veni lumina. În loc să-l izgoniți pe vrăjmaș, ca să nu intre în voi, deschideți-vă brațele pentru a primi îmbrățișarea lui Hristos. Acesta este mijlocul desăvârșit: să nu războiți răul față către fată, ci să-L iubiți pe Hristos, lumina Lui, și răul se va retrage„.

din cartea: Demonii și lucrările lor, Ed. Egumenița