Lupta duhovniceasca cu lumea, trupul si diavolul - Pr. Arsenie Boca (CARTE)

Prezentare (retiparire):

Cartea conţine scrieri ale Părintelui Arsenie Boca nepublicate până acum. Ne-am hotărât să le publicăm, atât pentru a nu se pierde nimic din scrierile sfinţiei sale, cât şi pentru caracterul lor inedit şi pentru importanţa deosebită a sfaturilor privind înaintarea în viaţa duhovnicească a trăitorului creştin ortodox.
Comparând scrierile Părintelui Arsenie din manuscrisele găsite la credincioşii din Făgăraş, Braşov şi Codlea cu scrierile publicate deja la diferite edituri, am observat că unele din ele nu au fost publicate sau nu au fost publicate în întregime. Adunându-le la un loc şi aranjându-le într-o ordine tematică, am realizat această carte pe care o considerăm de mare folos duhovnicesc.
Textele cuprinse în paranteze drepte aparţin editurii. Notele, titlul cărţii şi cele 5 titluri de capitole mari aparţin editurii.
                        Editura Agaton

Extras:

Armele virtuţilor
Smerenia
[Atâta ţine suferinţa, cât ţine mândria]

Suferinţa pricinuieşte la foarte mulţi bătaie de cap. Nu puţini sunt cei care au considerat mântuirea ca scăpare de suferinţă. Trebuie înţeleasă situaţia că dacă sufletul se statorniceşte în buna trăire după poruncile Domnului, multe amărăciuni trec şi vin multe bucurii. Vremea de amărăciune ţine atât timp cât ţine mândria şi celelalte păcate. Cel smerit are cea mai mare mărire, în faţa căruia nu poate rezista nimic, nici lucruri, nici diavolul.
Cel mai mult iubeşte Dumnezeu smerenia. Celui smerit lucrurile i se întorc în bine. Acesta înţelege a iubi pe tot omul, fără să-şi pună nădejdea în vreunul. Nădejdea toată trebuie s-o punem în Dumnezeu, căci numai cu El suntem cei mai tari. Când El ne părăseşte, suntem goi. Rând pe rând ne părăsesc rude, prieteni, binevoitori, iar vrăjmaşul care lucrează întăreşte pe duşmani.
Psalmistul David ne arată în ce constă tăria omului prin psalmul în care zice: „Nu arcul şi sabia sunt tăria şi nădejdea mea, ci Tu eşti Doamne” (Ps.43, 8). Iată cum acest rege mărturiseşte un adevăr, că nu în numărul supuşilor şi al armelor se reazemă, căci acestea pot oricând să aducă deziluzii, sunt nestatornice. Martoră ne este istoria, cu toţi cei care s-au încrezut numai în forţele lor, în trufia lor, fără a ţine cont de puterea lui Dumnezeu. Toţi şi toate s-au prăbuşit, imperii sau împăraţi puternici, de nici urma nu li se mai găseşte desluşit.
Sfânta Scriptură grăieşte categoric: „Tot cel ce se înalţă se va smeri, şi tot cel ce se smereşte se va înălţa” (Lc.18, 14). Este în aceste cuvinte cuprinsă o lege adâncă. În smerenie şi în răbdarea suferinţei se arată minunat lucrarea lui Dumnezeu, neînţeleasă la început de mintea noastră mărginită. Celor ce primesc suferinţa cu răbdare şi seninătate, după ce au trecut cu succes pragul încercărilor, li se fac prin acestea pricini de multe bucurii viitoare, aducând cu sine rodul necesar mântuirii.
Dumnezeu, în dragostea Sa, a dăruit lui David, în locul copilului mort, un alt fiu, pe Solomon, care a fost cel mai mare înţelept al oamenilor. În felul acesta, nu l-a lăsat pe Împăratul David să-şi plângă copilul prea mult şi, întocmai ca şi lui Iov, care trecuse cu succes încercarea îngăduită de Dumnezeu prin suferinţă, l-a răsplătit, dându-i pe Solomon, care a devenit apoi regele înţelepciunii. David a scris Psaltirea, în care se cuprind patimile sale. În ea descrie păcatul. Îşi plânge fărădelegile şi ne arată că suferinţa e singura mărturie care-i poate învăţa pe oameni ceva. În Psalmul 31 sunt ascunse învăţămintele celor două fărădelegi: „Ferice de omul căruia Domnul nu-i ţine în seamă nelegiuirile şi în inima căruia nu este viclenie. Ferice cel cu fărădelegea iertată şi de cel cu păcatul acoperit” (1-2). Acest psalm a fost scris după ce i s-a iertat păcatul, după ce s-a mărturisit şi a arătat starea cea bună de fericire, de uşurare în care se afla sufletul după mărturisire. Iată cum descrie situaţia sa dinainte, tot în acest psalm: „Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele, şi gemetele nu mai conteneau, căci ziua şi noaptea mă apăsa mâna Ta şi vlaga mea seca ca de arşiţa verii” (3-4).
Lucrul este clar, că atât timp cât nu se mărturisise, David nu avea linişte; nu avea odihnă câtă vreme conştiinţa era încărcată. Deci, se vede că orice om care păcătuieşte - şi e bine să recunoaştem că toţi păcătuim, căci om fără păcat nu există - are nevoie de mărturisire, după care Dumnezeu ridică pedeapsa păcatului. Să ascultăm pe David, ce mai spune în acelaşi psalm: „Atunci mi-am mărturisit păcatul meu şi nu mi-am ascuns fărădelegea şi îndată ai ridicat pedeapsa păcatului meu” (6). Iată dovada scrisă în Sfânta Scriptură, exprimată prin gura psalmistului David, că e neapărată nevoie de mărturisire, căci numai în urma ei vine iertarea de păcate, ridicarea pedepsei. Îndemnul spre aceasta tot David îl dă, când zice: „De aceea toată sluga credincioasă să se roage Ţie la vremea cuvenită, şi chiar potop de s-ar stârni, pe acela nu l-ar potopi” (7).
Toţi trebuie să credem fierbinte în cele scrise, că Dumnezeu îndată după mărturisire ridică pedeapsa păcatului, însă după aceea vin încercările. Dovada am văzut-o tot la David. Nu este aşa cum cred unii, că de acum, imediat ce ţi-ai mărturisit păcatele îţi merge numai bine şi eşti scutit de orice urmare, căci pe cât e de adevărat că Dumnezeu te iartă imediat după mărturisire, pe atât de adevărat şi drept este că încercările vin, dar nu ca pedeapsă, deşi pot ţine ani de zile, ci încercări de învăţare permanentă a sufletului, un fel de înţepături de ac ale înţelepciunii, căci zice: „Înţelepţi-te-voi şi-ţi voi arăta calea pe care trebuie să mergi. Sfătuitorul tău voi fi şi ochiul Meu va fi asupra ta” (9). În continuare ne sfătuieşte: „Nu fiţi fără de minte, cum e calul şi catârul pe care îl sileşti la supunere cu frâul şi zăbala. Bucuraţi-vă în Domnul, drepţilor. Scoateţi strigăte de bucurie toţi cei drepţi la inimă” (10-12).
În Psalmul 33, David îşi exprimă bucuria că cunoştinţa şi sfatul fac joc. În acelaşi psalm, regele zice: „Căutat-am pe Domnul şi m-a auzit, şi din toate necazurile mele m-a izbăvit. Apropiaţi-vă de El şi vă veţi lumina, şi feţele voastre nu se vor ruşina (4-5). Cunoaşteţi şi vedeţi că bun este Domnul.
Ferice de omul care nădăjduieşte într-Însul. Mântui-va Domnul sufletele robilor Săi, şi nimeni din cei ce nădăjduiesc în El nu va pieri” (8-9). Iată o mărturisire strălucitoare de speranţă, o făclie de nădejde la Dumnezeu, un sfat strălucit: răbdare, smerenie, şi atunci vei birui toate ispitele. Prin Psalmii 31-33 înfige porunca în conştiinţa oamenilor, spre a le ţine viaţa curată. Prin aceste exemple şi prin celelalte din Vechiul şi Noul Testament se descoperă oamenilor că păcătoşii, în orice stare ar fi, să nu deznădăjduiască, căci dacă se vor mărturisi, Domnul este mare în mila Sa nemăsurată, încât mintea omenească mărginită nu poate uşor înţelege.

Detalii despre carte / COMANDA