Piedici la rugăciune - împrăștierea minții

 

Ştii mulţimea răutăţilor mele. Dară şi credinţa mea o ştii. Iar aceasta este o mare consolare. Pentru că Dumnezeu nu ia în seamă numai rugăciunea mea efectivă, ci şi strădania mea. Diavolul turbează atunci când cineva se roagă. Aşa se explică de ce suntem aşa de atacaţi atunci când ne rugăm. Gândurile te împresoară, amintirile îţi răpesc liniştea, lucruri fără importanţă îţi vin în minte. - Sfântul Simion Metafrastul

Imediat ce am învins lupta cu akedia, demonul amiezii, al lipsei de chef și al lenei la rugăciune, ne trezim atacați de cel rău la nivelul concentrării la rugăciune. Nu reușim să ne ținem atenția doar la cele pe care le citim sau rostim, mintea ne zboară "aiurea" și cuvintele trec pe lângă noi cu repeziciune, dar parcă goale de conținut. Nu simțim acea stare de încălzire a inimii, de liniștire și interiorizare. Ne dăm seama de ceea ce ni se întâmplă și revenim asupra rugăciunii pentru ca după scurt timp mintea să ne joace iar feste gonind spre cu totul alte preocupări. Ne amintim treburi neterminate, discuții enervante, iar cel mai mic zgomot ambiental ne face să tresărim. Alteori ne vine câte un gând bun, dar și aceasta ne tulbură, neștiind dacă este de la Dumnezeu sau este tot vreo ispită. Cum discernem? Ce este de făcut? Cum putem ține mintea focusată pe rugăciunea curată?

„Roagă-te cum poţi, ca să ajungi să te rogi cum trebuie!”

Dintru început Sfinții Părinți ne sfătuiesc să nu renunțăm la a ne ruga: Sfântul Ioan Scărarul spune că rugăciunea poate fi întinată sau spurcată, poate fi furată, poate fi pierdută şi poate fi curată. Sfântul Ioan Scărarul nu spune că dacă ai rugăciune spurcată să nu te mai rogi, ci prin rugăciune progresezi în rugăciune. Nu trebuie să te sperii niciodată de ce-ţi vine în minte, nici din cele ce le-ai văzut, nici din cele ce le-ai adus din străfunduri de existenţă, important este să vrei să nu le ai. Şi atunci, pentru că noi nu suntem capabili prin noi înşine să ne facem rânduială, cerem ajutorul lui Dumnezeu... Nu-mi pare rău niciodată, dacă îmi vine în gând un binefăcător îl pun înaintea lui Dumnezeu în atmosfera de rugăciune şi zic: Doamne, ajută-l pe cutare, că uite m-a ajutat şi el pe mine, sau îmi vine în minte o poezie frumoasă, o spun şi când mă rog, şi zic: Aşa-i Doamne că-i fain? Asta înseamnă îmbunătăţire de viaţă, să ajungi la nişte gânduri pe care să le poţi prezenta şi să le poţi învălui în rugăciune. Cum eşti, aşa ţi-e rugăciunea, cum te porţi, aşa te rogi. Nu te rogi, scazi în rugăciune. Te rogi, înaintezi în rugăciune. Chiar există un îndemn: „Roagă-te cum poţi, ca să ajungi să te rogi cum trebuie!”. Un cuvânt vrednic de a fi reţinut şi urmat este acela că: „Rugându-te, înveţi să te rogi”. Numai rugându-te mereu, poţi înainta în rugăciune. Cine renunţă la rugăciune, renunţă la progresul în ea. - Din Arhimandritul Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, p. 127

Să nu începem discuție cu diavolul

"– Gheronda, deși simt nevoia să vorbesc cu Dum­nezeu, totuși nu pot să mă rog.

– Dacă simți nevoia să vorbești cu Dumnezeu, nu înțeleg de ce nu poți să te rogi. Poate sa fie si de la cel, viclean. Ispititorul pune totdeauna piedici, pentru ca omul să nu se poată ruga.

– Gheronda, în vremea rugăciunii mă preocupa grija pentru diferite treburi.

– Să spui: „La asta mă voi gândi mai târziu…” și să continui să te rogi.

– Mai mult mă mâhnesc, Gheronda, pentru că de cele mai multe ori mă gândesc la lucruri lipsite de importanță.

– Tocmai de aceea să le lași pentru mai târziu, deoarece, daca vei întrerupe rugăciunea și te vei îndeletnici cu ele, ispititorul le va lăsa deoparte pe cele lipsite de importanță și-ți va aduce în minte proble­me esențiale, ca să încetezi cu desăvârșire rugăciunea. Trebuie să ne punem pe noi înșine la punct. Pentru că știi ce face tangalachi (diavolul n.n.)? Mirenilor le aduce gânduri murdare și astfel își dau seama îndată. Oamenilor duhovnicești însă le aduce diferite neghiobii și nu-si dau seama. Acest lucru este mai primejdios, pentru că ei cred că merg bine, deoarece nu au gânduri murdare, și astfel nici nu se smeresc, iar mintea lor umblă încolo și-ncoace și inima le rămâne piatră.

– Gheronda, uneori în vremea rugăciunii îmi vine o idee; aflu rezolvarea unei probleme care după aceea se dovedește a fi greșită.

– Diavolul este viclean. Știe că, dacă în vremea rugăciunii iți va aduce un gând necurat, îl vei alunga cât colo. De aceea iți aduce soluții la vreo problema de-a ta, ca tu să spui: „De vreme ce mi-a venit în vremea rugăciunii, înseamnă că este insuflare de sus”. Daca diavolul ți-ar vrea binele, ți-ar aduce în minte rezol­varea în altă vreme, și nu în timpul rugăciunii. Intră însă „intermediar” și te invită la discuție. De aceea să nu-i dai nicio importanță. Să spui: „îți mulțumesc pentru interesul pe care mi-l arăți, însă nu am nevoie de el.”

– Gheronda, în vremea rugăciunii îmi vin în minte gânduri și imagini urâte.

– Aceasta este lucrarea diavolului ca să te zăpă­cească. Mai ales când ești obosit trupește și nu ai prea dormit, tangalachi află un moment când te afli între somn și veghe și-ți prezintă imagini urâte, ca să-ți spună după aceea că sunt ale tale și să te arunce în deznădejde. Să nu le dai importanță. Să spui „Doamne miluiește” și să te gândești la Hristos, la Maica Dom­nului, la îngeri, ca să te aduni în rugăciune. Astfel vei face diversiune diavolului.

Diavolul îl împiedică pe om de la rugăciune

– Gheronda, ce face ispititorul ca sa împiedice pe cineva care se roagă?

– Ce face? Află o mie și unu de chipuri. De îndată ce omul începe rugăciunea, poate să-i aducă visa­re sau poate să-i răspândească mintea cu imaginații, cu zgomote etc. Din Cuviosul Paisie Aghioritul, “Despre rugaciune”, Editura Evanghelismos, Bucuresti

Ce să facem când mintea noastră aleargă încoace și încolo și nu putem să o adunăm la rugăciune?

Când suntem singuri acasă, putem să amânăm începerea rugăciunii, sau dacă deja am început-o, să o întrerupem pentru puțin. Dacă nici după această scurtă pauză, mintea nu conlucrează cu voința, atunci nu avem altceva de făcut decât să îi impunem cu forța, fie că vrea, fie că nu vrea, să se concentreze la rugăciune, desigur, în măsura în care este cu putință. În Biserică, iarăși, câteodată nu auzim sau nu înțelegem cele ce se cântă, se citesc sau se rostesc. În aceste situații, stați cu mintea înaintea Domnului și adânciți-vă în rugăciunea lui Iisus. Diavolul ataca mintea care nu lucrează rugăciunea

În lupta pentru smerenie, în unele dăți, diavolul se amesteca cu mintea omului. Cât mintea este în rugăciune, nu se poate amesteca, stă departe, dar el pândește momentul când mintea-i goală, n-are lucrare. Atunci diavolul dă năvală și atacă în direcția unde-i mai slab omul. Şi, de exemplu, face așa: iți spune ca ești mai bun decât cutare. Odată, când căutam să-mi plâng păcatele, diavolul mi-a spus: „Ce tot te smerești atâta? Eu iți știu păcatele tale, dar ești puțin mai bun decât cei rai” N-a zis: „ca cei buni“, pentru că știa că nu o să-l cred. Atunci a fost o lovitura grea pentru mine. Aceste ispite vin când cauți să-ți aduni mintea; daca eu zic rugăciune și mintea se duce și-n biserică și iese și pe afară și mai încolo, atunci diavolul începe a mă lupta cu multe ispite trupești. Atunci viața lăuntrică nu o mai poți observa, pentru ca-i întuneric.- Pr Proclu Nicău

Vina împrăștierii este împărțită: patimile noastre, dar și atacurile diavolești

Să fie cunoscut bunilor luptători și eroi ai acestei nevoințe a rugăciunii că nu este, cum ar crede, simplu și ușor să-și stăpânească mintea nestăpânită. Și aceasta din varii motive. Mai întâi, din pricina firii minții, fiindcă este foarte subtilă și zboară întotdeauna aproape fără nici un discernământ. Este prin fire iscoditoare, s-a obișnuit cu împrăștierea din timpul vieții trândave de mai înainte și nu se încrede în zăvorârea rugăciunii pe care i-o impunem. Apoi, este și răutatea demonilor care închipuiesc în minte multe feluri de înșelări, care aruncă în reverii mintea iubitoare de iscodire. Mai e și faptul că semnele harului sunt indirecte, mijlocite prin credință, în timp ce cele ale înșelării sunt nemijlocite și întărite de obiceiul îndelungat. Și în final, sunt și înstrăinările și abaterile de la rugăciune, care taie obiceiul cel bun și plăcuta percepție a harului care ne mângâie de obicei.

Vindecarea de toate acestea o dobândim prin îndemnul paulin în rugăciune stăruiți. Având experiența Scripturii și Părinților noștri, cunoaștem că sunt necesare stăruința și răbdarea, virtuți pe care le cere această mare virtute a rugăciunii. Pentru aceea, să nu deznădăjduim, ci să stăruim cerând, căutând și bătând și credem că ne va deschide Dumnezeu, Cel Care ascultă pe cei care Îl cheamă pe El neîncetat și Care dă rugăciune celor care se roagă și oamenilor cunoștință. - Gheron Iosif Vatopedinul, Cuvinte de mângâiere, traducere de Laura Enache, în curs de editare la Editura Doxologia

La cine ne gândim de fapt?

Să medităm puțin. În afara răstimpului pentru rugăciune, către cine se îndreaptă gândurile noastre? La copii, la părinți, la soț, la un prieten? Ne perpelim pentru unii și pentru alții, deși știm că  "cine dintre voi, chiar îngrijorându-se, poate să adauge măcar un cot la înălţimea lui?" (Matei 6, 27). Așadar, de ce să nu ne gândim mai mult la Dumnezeu încredințând purtării Lui de grijă și pe toți ai noștri dragi sau vrăjmași? Maica Siluana Vlad: "Ne dăm silința în tot felul de fleacuri, și de prostii, și de răutăți! Ne dăm silința să aflăm "Cine a zis de mine ceva?". Câte zile pierdem, câtă neliniște, câtă perspicacitate! Cineva s-a dus la vrăjitoare ca să afle nu știu ce... "Nu cred în vrăjitoare, dar am vrut să știu!" iată ce a făcut, a intrat în iad ca "să știe". În loc să se roage. În loc să se silească. Un sfert din silința pe care o faci spre calea răului dacă ai face-o pe calea binelui, câtă bucurie ai avea! Și câtă bucurie ai aduce în jurul tău! Aici e nenorocirea: că ne chinuim și pe noi, și pe ceilalți."

Când te surprinzi în uitare, în răspândire, cugetă simplu: „Doamne, iartă-mă!

Să ne gândim la El, asta Îl interesează și pe Dumnezeu: „O, dacă ar ști cine sunt Eu! Eu, care v-am făcut! V-am dat chip îngeresc, și peste îngeri chiar. Vă stau îngerii de vă slujesc. Îngeri vă veți numi și voi întru împărăția Mea. V-am dat înțelepciune, pricepere, discernământ. De ce nu v-ați gândit la Mine?”. Și auziți, numai să ne gândim la El! Asta este o mare lucrare. Deci, este un canon bun. Să te gândești la Dumnezeu, așa cum te gândești la mâncare, cum te gândești la Părinți, cum te gândești la cineva pe care-l iubești. Când te surprinzi în uitare, în răspândire, cugetă simplu: „Doamne, iartă-mă!” Revenirea asta e foarte primită de Dumnezeu. Din - Ne vorbește Părintele Arsenie, Ed. Sihăstria

Rugăciunea este rodul iubirii

În concluzie, putem spune că rugăciunea este rodul iubirii. Dacă ne rugăm, înseamnă că Îl iubim pe Dumnezeu. Și, desigur, dacă Îl iubim pe Dumnezeu, atunci cu siguranță că ne vom ruga. Măsura rugăciunii dezvăluie măsura iubirii pe care o simțim față de Dumnezeu. De aceea, Sfântul Siluan identifică aducerea aminte de Dumnezeu cu rugăciunea. Sfinții Părinți sunt de părere că uitarea lui Dumnezeu reprezintă cea mai mare patimă. Atunci când ne luptă o patimă, putem să o biruim prin invocarea numelui lui Dumnezeu. Cu cât ne smerim mai mult și Îl rugăm pe Dumnezeu să ne ajute, cu atât mai puternici devenim și astfel reușim să biruim patimile. Dacă însă uităm de Dumnezeu, atunci vrăjmașul se va întări asupra noastră. De aceea Sfinții Părinți avertizează că uitarea de Dumnezeu este cel mai mare păcat. Sursa: Arhim. Zaharia Záharou, Ο κρυπτός της καρδίας άνθρωπος (Omul cel ascuns al inimii), editura Sfintei Mănăstiri Stavropegice a Sfântului Ioan Botezătorul, Essex, Anglia, 2012, pp. 110-116.

Duhul Sfânt, armă și ajutor la rugăciunea cea fără de împrăștiere

Nimeni nu poate să facă rugăciune cu adevărat plăcută lui Dumnezeu, înainte să primească Duhul Sfânt. Pentru că dacă începe să se roage, fără să aibă înlăuntrul lui Duhul Sfânt, va vedea că mintea lui nu poate să se adune. Mai mult, nu ştie aşa cum se cade, nici pe sine, nici nevoile lui, nici ce să ceară, nici cum să ceară de la Dumnezeu. Aproape că nu ştie Cine este Dumnezeu, Cel care Îl are însă pe Duhul, Îl ştie, vede că Acesta este Părintele lui, ştie că se va apropia de el, ştie cum să-L roage şi ce să-I ceară. Gândurile lui la rugăciune sunt stabile, curate, aţintite doar spre Domnul. Un asemenea om poate, prin rugăciune, să dobândească toate, să mute chiar şi munţii. Iată ce dăruieşte Duhul Sfânt celor care L-au primit. Vedeţi că fără ajutorul şi lucrarea Duhului Sfânt este cu neputinţă nu numai să intrăm în Împărăţia Cerurilor, dar să facem chiar şi un pas care duce acolo? De aceea este necesar să-L dorim şi să-L căutăm pe Duhul Sfânt, să-L dobândim şi să-L avem întotdeauna înlăuntrul nostru, aşa cum îl aveau Sfinţii Apostoli. - Sfântul Inochentie al Moscovei, Glasul Sfinţilor Părinţi, traducere Preot Victor Mihalache, Editura Egumeniţa, 2008, pp. 342-343

Aşadar, nu vă temeţi de faptul că simţiţi că vă pierdeţi credinţa, pentru că acesta e asaltul diavolului. O rugăciune, chiar şi cu buzele, este o rugăciune! Ea este măcar atitudinea trupului, dacă sufletul nu este implicat, dar prin atitudinea trupului să ştiţi că şi sufletul se implică. Aşa cum, să zicem, într-un dans, ritmul şi muzica te fac să intri într-o anumită trepidaţie, tot aşa poziţia trupului şi rugăciunea buzelor trezesc treptat-treptat duhul nostru. Iar Dumnezeu o să dea la un moment dat şi ploaia binefăcătoare a lacrimilor şi o să fiţi fericiţi. - Părintele Cheorghe Calciu, Cuvinte vii, ediţie îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti, Editura Bonifaciu, 2009, p. 46

Pentru ca să se roage cineva aşa cum se cuvine, trebuie multă osteneală, luptă multă. Nu este cu putinţă imediat sau în scurt timp să-ţi îndrepţi mintea şi inima către Dumnezeu. Dar ce se dobândeşte în lume atât de uşor, de repede şi fără osteneală? Ce artă, ce ştiinţă, ce mângâiere duhovnicească! De aceea, să te rogi. Chiar dacă vezi în rugăciune multă osteneală, şi nicio mulţumire, să te rogi cu râvnă şi grijă. Să te obişnuieşti pe tine la rugăciune şi la convorbirea cu Dumnezeu. Să te osteneşti pe cât poţi să aduni şi să cercetezi gândurile tale răsfirate. Astfel, puţin câte puţin, rugăciunea ta va deveni din ce în ce mai uşoară. Vei începe şi tu să simţi o mângâiere dulce, şi dacă depui osteneală adevărată, Duhul Sfânt văzând truda şi autenticitatea dorinţei tale, te va ajuta degrabă. Şi după ce intră înlăuntrul tău, te va învăţa rugăciunea adevărată. Dumnezeu ne cere să ne rugăm neîncetat (I Tesaloniceni 5, 17). Mulţi zic: „Cum este cu putinţă să ne rugăm neîncetat, de vreme ce vieţuim în lume? Dacă ne preocupăm doar cu rugăciunea, când vom împlini îndatoririle noastre şi ne vom ocupa de treburile noastre?”. Desigur că nu putem să facem rugăciune neîntreruptă în exterior, adică să stăm întotdeauna în stare de rugăciune, pentru că trebuie să şi lucrăm şi să împlinim multe alte nevoi ale noastre. Cel care simte însă sărăcia lui lăuntrică, nu va înceta să se roage, orice lucru ar avea. Sfântul Inochentie al Moscovei, Glasul Sfinţilor Părinţi, traducere de Părintele Victor Mihalache, Editura Egumeniţa, 2008, pp. 349-350

C.S Lewis, în cartea Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr, ne arată din perspectiva răsturnată, din perspectiva diavolului, cât de perfidă e lupta lui cea îndreptată spre pierderea sufletelor noastre: Strategia cea mai sigură e, dacă se dovedește posibil, să-l ții pe pacient departe de orice intenție serioasă de a se ruga. În caz că e un adult recent câștigat de partea Dușmanului (Dumnezeu n.n.), așa cum e omul tău, obții cel  mai ușor lucrul ăsta încurajându-l să-și amintească, sau să-și închipuie că își amintește, cum papagalicea rugăciunile din copilărie. Prin contrast, poate fi împins să încerce ceva cu desăvârșire spontan, interior, neconvențional și în afara oricăror canoane. Cu câteva săptămâni în urmă, trebuia să-l atragi în ispita falsului și neatenției când se ruga: acum, însă, vei vedea cum își deschide larg brațele în întâmpinare, și cum aproape că te roagă să-i încurci mințile și să-i amorțești inima. Singur va căuta falsul în rugăciune, căci nimic nu-l va înspăimânta mai tare ca un contact efectiv cu Dușmanu. Nu-și va dori decât să lase totul baltă (duhul akediei n.n.). Pe măsură ce starea aceasta va deveni stabilă, te vei elibera treptat de ingrata sarcină de a oferi plăceri în chip de ispite. Disconfortul despre care vorbeam și refuzul pacientului de a-i face față îl vor priva din ce în ce mai mult de adevărata fericire, iar obișnuința îi va toci gustul pentru vanități, exaltări și zeflemeli, căci mintea îi hălăduiește oricum aiurea. Nici nu mai e nevoie să îl câștigi cu o carte bună, care îl pasionează pentru a-l fura de la rugăciune, de la muncă sau odihnă; o pagină de reclame din ziarul de ieri e de-acum la fel de eficientă... C.S Lewis, Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr, Humanitas 2012

Pentru a prăvăli orice strategie diavolească ce ne stă împotrivă, Maica Siluana Vlad ne îndeamnă să ne înarmăm cu Duhul Sfânt, arătându-ne și calea pe care vom merge: "O cale de a ajunge în duh este tăcerea. Avem mare nevoie să învăţăm tăcerea ca lucrare a minţii. Că mult mai vorbim! Vorbim, vorbim…dar de ascultat nu ne ascultăm nici pe noi, nici pe cei din jur şi, în orice caz, nu-L ascultăm pe Dumnezeu. Cred că Părintele Rafail spunea odată că omul tot cere, cere, cere şi Dumnezeu zice: „Eu aş vrea să-i răspund dar dacă el nu tace deloc, ca să-i pot răspunde… cum să intervin?”. Să tăcem. Să ne facem nişte „insule de tăcere” în timpul zilei. Să intrăm în pielea noastră, pur şi simplu, şi să tăcem. Adică să nu mai vorbim nici cu buzele şi nici cu gândurile. Gânduri vor veni şi vor pleca, dar ne putem uita la ele ca la nişte muşte care zboară pe lângă noi… Dacă devin obraznice să le alungăm cu gândul la Dumnezeu. Cu rugăciunea.

Un mod de a tăcea şi de a nu ne împrăştia este de a da atenţie unor mişcări ale trupului nostru. De exemplu, respiraţia sau bătăile inimii, dacă ni le auzim. Mai nou este chiar o metodă, o terapie, care-i scoate pe oameni din obsesii şl din situaţii de criză emoţională, ajutându-i să se concentreze pe o senzaţie fizică pentru că nu putem fi atenţi la două lucruri în acelaşi timp. Când simţim ceva, noi nu mai putem să gândim, nu? Dar, pentru noi, credincioşii, cea mai bună metodă şi singura este rugăciunea însoţită de atenţie. Or, atenţia noastră este bolnavă, este împrăştiată. Avem nevoie să o vindecăm, să o cultivăm. Altfel, ne putem ruga mult, dar fără nici un folos. Unul din motivele pentru care nu ne bucurăm în rugăciune este că o începem prost. La Sfânta Liturghie învăţăm începutul bun: „Cu pace să ne rugăm!”. Da, cu pace să ne rugăm. Şi dacă nu avem pace s-o cerem de la Dumnezeu pentru că e primul dar pe care ni-l dă Duhul Său Cel Sfânt. Prin acest dar ieşim din vâltoarea simţămintelor, emoţiilor şi gândurilor noastre şi intrăm în pacea duhului nostru. Să o cerem înainte de orice rugăciune sau slujire a Domnului: „Doamne, dă-mi pacea Ta!”. Ne ajută mult şi o bună aşezare a trupului într-o poziţie adecvată rugăciunii care ne ajută să stăm liniştiţi şi cu drag înaintea Domnului. - Extras din Monahia Siluana Vlad, Deschide cerul cu lucrul mărunt, Ed. Doxologia, 2013, p. 23

Starețul Efrem Filotheiul ne dă următorul sfat: Să spunem rugăciunea cu gura. Felul acesta trebuie să-l întrebuințăm la început, când ne apucăm să lucrăm Rugăciunea, ca să ne atingem scopul nostru final. Din pricină că mintea este veșnic în mișcare – și nu din pricina firii, ci din pricina abuzului și a neîngrijirii, dar și a multei ignoranțe –, ea umblă de colo-colo, cutreieră lumea întreagă și se complace în felurite plăceri. Când se pleacă spre cele trupești, când spre altă patimă. Din pricina împrăștierii, umblă de colo-colo, pierde vremea, cum se spune. Mereu însă, oriunde s-ar duce și orice ar gândi, vede într-însa o oarecare plăcere și mulțumire.

Pentru aceea, omul care are drept scop să-l dobândească pe acel „Rugați-vă neîncetat” (1 Thessaloniceni 5:17) și să adune laolaltă praful acesta vagabond al minții sale, care s-a împrăștiat pe toate ulițele, făcându-l să se strângă cuminte și supus, și să se așeze în bună-rânduială, trebuie să-i dăruiască minții ceva, s-o îndulcească – fiindcă, precum am spus, mintea e mulțumită și simte plăcere să umble de colo-colo. Trebuie s-o atragem tot cu ceva plăcut. De aceea, este nevoie pentru început să spunem Rugăciunea cu glas tare. Începătorul care învață Rugăciunea trebuie să înceapă prin a spune cu gura: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”, străduindu-se să-și tragă mintea de la cele lumești. Cuvintele spuse cu glas tare vor atrage mintea la rugăciune. Sunetul produs de mișcarea limbii, încetul cu încetul, va aduna mintea din împrăștiere. Buna intenție, silința, atenția și scopul pentru care urmărim să dobândim Rugăciunea neîncetată, toate acestea vor ajuta mintea noastră să înceapă să se adune.

Părintele Iustin Miron răspunde a fost întrebat recent, într-un interviu, cum de ni se împrăștie mintea la rugăciune:

- Cu toată strădania noastră de a fi elevi silitori, sunt zile în care rugăciunea ni se refuză. O spunem, dar simțim că n-are efect. Nu ajunge la Dumnezeu. Exact ca în pildele biblice, când fumul jertfelor, în loc să urce la cer, se risipește peste pământ. De ce? 

- Nu că rugăciunea nu-i primită, dar ea nu trece de mine, e respinsă de mine, de viața mea. Dumnezeu e ca soarele. El e numai bun, vine tot timpul către noi, tot timpul! Spunem pe nedrept câteodată: "M-a părăsit!". Nu-i adevărat, Dumnezeu nu părăsește pe nimeni. Noi îl părăsim pe el, ne ascundem, răul se întâmplă în noi. Zicea Sfântul Ioan Gură de Aur că rugăciunea se naște din atenție, din prezenta noastră în ea, dar și din cantitate. N-o să ajungi niciodată să te rogi foarte intens și foarte profund, foarte viu, cu rugăciuni puține. Cu câteva rugăciuni rostite într-o zi n-ai făcut nimic. Cantitatea devine un obicei și el îți schimba firea. Sunt mulți oameni care zic rugăciunea mergând pe stradă. Se spune că-n felul asta ea nu se poate interioriza. Ba se poate. Chiar și mergând, faci un exercițiu al rugăciunii, mintea ta se antrenează cumva să se roage și când prinzi un context potrivit, ea devine mult mai puternică și profundă, pentru că dorința adresată lui Dumnezeu a fost exersată îndelung. Am spovedit și spovedesc un om care este foarte depravat, bețiv în ultimul hal. I-am spus să zică rugăciunea lui Iisus și s-a apucat să o zică, dar asta nu l-a împiedicat să se apuce iar de băut. A venit și mi-a spus: "Da, părinte, m-am îmbătat, dar să știți că am zis și atunci, căzut în șanț, rugăciunea".  L-am certat că bea, dar în mintea mea l-am și lăudat: un om, fie el și beat, dar care spune rugăciunea lui Iisus în orice împrejurare, e pe calea cea bună. Rugăciunea lui e primită mai repede ca a mea, care e făcută după program. Chiar am găsit un cuvânt undeva, că Dumnezeu primește anumite rugăminți de la păcătoși mai mult decât altele de la drepți. - Extras din interviul cu pr.  Iustin Miron  de la Mănăstirea Oașa

Articol realizat de Cristina Roman