Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Predici. Cateheze. PastoraţieNr. vizualizari: 2184

Piedici la rugăciune – urâtul (akedia) și lenea

Cristina Roman
Tags: rugaciuni; akedia;
Piedici la rugăciune – urâtul (akedia) și lenea
 

Motto:

“Rugăciunea este strădanie. Foarte mare strădanie...” Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa

“Dumnezeu dă rugăciune celui ce se roagă...” Sfântul Ilarion de la Optina

 

Câți dintre noi se pot declara mulțumiți de felul în care se roagă? De ce ne vine atât de greu de cele mai multe ori? Am vrea să ne rugăm mai des și mai mult, dar o mulțime de stări trupești și sufletești ne stau împotrivă. Nu ne putem concentra, nu găsim momentul potrivit, nu știm ce rugăciuni să spunem. Iar dacă în viața cotidiană apar și evenimente traumatizante precum vreo boală, accident, un lucru neprevăzut și rău, atunci ruptura față de o anumită constanță la rugăciune poate fi încă și mai adâncă.

Avem nevoie de liniștea pe care știm că ne-o poate aduce rugăciunea, însă obosiți fiind mereu, în goana după treburile zilnice, înconjurați de zgomot pretutindeni, ajungem să credem că ne vom mai putea ruga doar când anumite condiții ideale se vor întruni de la sine: să avem timp, să avem drag, să avem unde...  

“Opriţi-vă şi cunoaşteţi că eu sunt Dumnezeu” (Ps. 45, 11). Să te oprești înseamnă să izgonești afară din suflet tot ce ar putea să întunece chipul lui Dumnezeu așa cum îl vede mintea cu simțirile ei, să izgonești tot ce-ți îndepărtează atenția şi simțirea de la Dumnezeu. Dar cum să te oprești în acest fel în timpul lucrului? Propune-ţi să împlinești aceasta ca pe porunca lui Dumnezeu, iar nu ca pe un început al tău sau ca pe ceva cerut din afară. -  Sf. Teofan Zăvorâtul

Oricât de întemeiate și de firești, oricât de binecuvântate ar fi pricinile care determină amânarea sau renunțarea la rugăciune, împlinirea lor nu ne aduce starea de mulțumire sufletească. Simțim că ceva lipsește, că nu am făcut totuși destul. Se creează cu ușurință situațiile și ipostazele în care ne ascundem după tăvălugul grijilor tocmai pentru a ne scuza absența de la rugăciune, de la viața în Biserică. ”Când omul nu se roagă, se depărtează de Dumne­zeu și devine ca boul: muncește, mănâncă și doarme. Si cu cât se depărtează de Dumnezeu, cu atât mai anevoioase devin lucrurile. I se răcește inima, după care nu se mai poate ruga deloc. Iar ca să-și revină, tre­buie să i se înmoaie inima, să înceapă pocăința, să se cutremure. Sf. Paisie Aghioritul

În Evanghelia de la Matei 6, 31, Mântuitorul Iisus Hristos ne îndeamnă la eliberare de tirania grijilor exclusive pentru bunurile materiale. “Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.” A căuta mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu înseamnă a ne hrăni mai întâi cu daruri spirituale. Ne hrănim mai întâi "cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu" (Matei 4, 4), asimilând în sufletul nostru raţional cuvintele sfinte ale Sfintelor Scripturi, dar şi hrănind sufletul nostru iubitor cu Sfintele Taine, pentru a spori astfel legătura noastră spirituală cu Dumnezeu, Izvorul vieţii şi al bucuriei veşnice. – Ziarul Lumina

Încercați fiind de aceste ispite de-a lungul vieții, Sfinții Părinți ne pun la suflet sfaturi de urmat. Dintru început ni se spune să fim cu luare aminte la noi înșine, la firea noastră, la slăbiciunile și deopotrivă la talanții dăruiți nouă. Iar aceasta, întrucât diavolul, mult mai experimentat și viclean, ne întinde curse cunoscându-ne atât păcatele, cât și virtuțile. Două dintre aceste împotriviri venite de la diavol, în directă legătură cu rugăciunea, sunt urâtul/akedia și lenea.

Urâtul la rugăciune sau Akedia: Nu am chef azi, nu am chef de nimic...

Ispită a tuturor timpurilor, akedia este contagioasă pentru omul de astăzi, veșnic obosit, mereu în căutarea unui moment de liniștire și relaxare. Părinții Bisericii numeau această stare demonul amiezii. Sfântul Evagrie Ponticul scria că așa cum te paralizează arsura soarelui, așa te paralizează și patima aceasta. Pur și simplu nu te mai poți mișca și nu mai ai chef, ai o stare de confuzie și dezgust general. Îți vine să spui despre orice, dar mai ales când vrei să te rogi: Mi-e așa de urât să fac treaba asta!

“Akedia se caracterizează printr-o anumită instabilitate interioară ce se prezintă sub diferite forme: imposibilitatea de a termina un lucru început, tendinţa de fugă şi de schimbare, minimalism la rugăciune, meditaţie şi lectură duhovnicească, uneori sub pretextul că acestea sunt vechi şi depăşite. Iată de ce unii părinţi au descris-o drept luptă împotriva liniştii, aţipire ne-la-vreme, adversară a străduinţei, ceasornic al foamei. La acestea se adaugă şi anumite stări psihice dintre cele mai disconfortante: insatisfacţie totală difuză, răspândită în întreaga fiinţă, incoerenţă în fapte şi gânduri, sentimentul de a fi epuizat, lipsa de concentrare sufletească, vagabondarea minţii şi a gândurilor, chiar în timpul rugăciunii. Pe baza naturii lui complexe, care uneşte în sine cele mai diferite gânduri, gândul akediei are însuşirea de a dăinui îndelung. Prin aceasta se iveşte în suflet o stare caracteristică depresiei, care, dacă nu este observată şi tratată la timp, poate deveni o stare durabilă şi periculoasă” – Ziarul Lumina

Maica Siluana Vlad definește akedia drept trândăvie spirituală: “... căci de fapt eu mă arunc în activități pentru ca nu cumva să mă rog, pentru ca nu cumva să mă duc la biserică – eu am de spălat rufe, eu am treabă, atunci mă apucă treaba!” Maica Siluana ne explică și de unde vine această stare de urât, și anume că ea vine din a urî tot ceea ce ne poate scoate din starea în care ne aflăm. Fără a ne da seama, Îl urâm chiar pe Dumnezeu, care prin rugăciune ne scoate din cochilia noastră: Mi se “cere să fac un efort de care n-am chef, ori îmi cere să fac cea vrea El și nu ce vreau eu... Akedia este o punte prin care vrăjmașul ne aruncă în deznădejde, căci legătura noastră cu Dumnezeu este nădejdea... Mi-e urât de numai pot. Și ce dacă? Fac asta (fac rugăciunea), chiar dacă mi-e urât... Atunci să zici: Doamne, eu pe Tine te aleg, pe Tine te vreau!. Noi nu pătimim degeaba, akedia este rodul alegerii punerii noastre în locul lui Dumnezeu. Pun dorințele mele, poftele mele, plăcerile mele, în locul Lui și vreau mereu, mereu, ceva nou... Să realizăm că nu e nimic nou sub soare – cum spune Ecclesiastul – dar că, minunea minunilor, Dumnezeu este cu noi și El le face pe toate noi. Le face noi, mereu. În fiecare clipă, dacă privirea noastră este în Dumnezeu, lucrurile sunt noi. Acesta este remediul akediei.”

Hipersensibilitatea sufletească poate cauza o mâhnire adâncă, iar aceasta poate și ea să ducă la akedie. Suntem astfel cuprinși de deznădejde, ne încearcă sentimentul că degeaba ne rugăm, că și așa nu mai are niciun rost. Ne tot întrebăm: la ce bun? De cele mai multe ori problematizează despre rugăciune creștinii cărora le pasă de sufletele lor și de cei din jur, care vibrează la necazurile tuturor, cărora le este dragă rugăciunea și mare regretul de a nu putea progresa pe calea ei. Maica Siluana punctează chiar că: “... Akedia e mai ales pentru intelectuale. Femeia adevărată are o simplitate în a scăpa de akedie. Dar sigur că are dracii ei specifici: invidia, slava deșartă, tristețea și alte patimi. Majoritatea femeilor pătimașe mor duhovnicește la tristețe, nu au când să mai ajungă și la akedie. Însă femeia intelectuală trăiește foarte puternic forța asta a patimii, mai ales înainte de a ajunge la credință. Și e o ocazie extraordinară pentru ea să profite de starea aceasta de a fi pe muchia deznădejdii, spre a se întoarce Acasă, pentru a veni la Dumnezeu. ”

Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa știe că ceea ce ne salvează este stăruința la rugăciune. Orice ar fi.  “... Duhurile rele lucrează acolo fără osteneală multă. Însă în biserică este credința cea adevărată, rugăciunea cea adevărată, pe care noi o practicăm, pe cât ne stă în putință, şi demonii ne înconjoară din toate părțile şi lovesc acolo unde este mai mare sensibilitatea noastră spirituală. Pentru că strecoară îndoiala, pentru că strecoară gândul că degeaba te rogi, pentru că strecoară gândul că ai ceva mai bun de făcut, sau îți strecoară gândul că rugăciunea aceasta nu va fi ascultată. Dar, dacă stăruim, situaţia se schimbă

Sfântul Paisie Aghioritul observă: "Diavolul nu prea are ce să-i facă unui om indife­rent. Însă un om sensibil, dacă se va mâhni, este cu­prins apoi de akedie. Trebuie să afle ce l-a mâhnit și să înfrunte situația duhovnicește, pentru a-și regăsi curajul și a-i porni motorul din nou. Să ia aminte să nu lase răni nevindecate, pentru că după aceea se va încovoia din pricina lor. Istovirea duhovnicească, care în continuare aduce cu sine și pe cea trupească, îl netrebnicește. Te duci la medic și acesta nu-ți găsește nimic, pentru că vătămarea a pricinuit-o ispititorul. Pe câte suflete care au mărinimie și sensibilitate le văd netrebnicite!"

O sensibilitate lăuntrică accentuată trebuie să ne fie semnal de alarmă întrucât dacă nu este susținută de smerenie și nădejde nestrămutată, ne poate îndepărta de rugăciune prin akedie și ulterior ne poate îmbolnăvi la propriu. Sfântul Porfirie Kavsokalivitul: "Nu e deloc bine să fii prea sensibil. Fiindcă alţii pot profita de această sensibilitate, şi încă în­tr-un mod foarte urât. Pentru cel care o are, sensibili­tatea prea mare e o adevărată pacoste şi cauza tuturor bolilor. De aceea, încearcă, pe cât poţi, să scapi de ea sau măcar să o mai micşorezi un pic. Altfel, îţi faci rău singur, ţie şi familiei tale – pe care n-are nici un rost să o chinui aşa. Uneori, Domnul îngăduie să ni se încerce răbdarea şi credinţa. De ce? Pentru că, în teorie, cu toţii suntem de acord, toţi suntem de nota zece; în schimb, când e vorba să mai punem şi în practică, atunci ne cam împotmolim… Ai să mă în­trebi acum: „Dar tu, Bunicuţule, tu pui în practică aceste lucruri?”. Eu, copilul meu, de o viaţă mă lupt să fac voia lui Dumnezeu şi încă nu ştiu dacă am izbutit. El o ştie. Doar mila Lui ne poate mântui. "

Umplerea/ocuparea fructuoasă a timpului

Maica Siluana: "Să stabilesc o rânduială de viață și de rugăciune, cât de mică. Să zic: Nu-mi las vasele în chiuvetă niciodată, Nu trântesc ușa niciodată, Dimineața zic Tatăl Nostru și seara zic Crezul. Dar să respect cu strictețe rânduiala stabilită.  N-am chef – în clipa în care am descoperit că spun asta și sunt la cheremul chefului, trebuie să știu că sunt la cheremul acestui demon periculos. Atunci să-mi fac un program strict legat de el: de câte ori nu am chef să fac ceva, fac acel ceva... remediul este simplu: fă exact ce n-ai chef! Asta e una din ușile bucuriei. De ce? Pentru că atunci când fac ce n-am chef, eu nu mai sunt sluga chefului meu, ci sunt sluga lui Hristos care zice: Asta să faci!. Și dacă sunt sluga Lui, el zice: Bine slugă bună și credincioasă! Eu sunt credincioasă Lui, nu chefului meu! Asta e poarta, ușa bucuriei. Și nu e mult, că nu trebuie să faci mult. Acela e alt drac, care te îndeamnă: ia citește tu 20 de acatiste și de trei ori pe zi Biblia...

Să ne rugăm. Să ne rugăm la Dumnezeu cu rugăciunea de toată ziua, de toată vremea, cu chef și fără chef, cum putem și cum nu putem. Sfintele slujbe, Sfânta Liturghie. Să ne silim. Să ne dăm silința. Ne dăm atât silința în tot felul de fleacuri, de prostii, de răutăți! Un sfert din silința pe care o faci pe calea răului, dacă ai face-o pe calea binelui, câtă bucurie ai avea! Apoi mătăniile, închinăciunile, rugăciunile aceste ale trupului, antrenarea trupului în rugăciune. Și atenția la gestul mărunt. Gestul mărunt să fie gest liturgic, să fie un gest pe care Îl aducem pentru Dumnezeu. "

Ca strategie de luptă împotriva acestei patimi, Sfinţii Părinţi recomandă răbdarea - „retezare a akediei“ (Evagrie Ponticul), nădejdea în mila lui Dumnezeu şi perseverenţa, iar ca mijloace - rugăciunea scurtă şi stăruitoare, prin care ni se clarifică cel mai bine starea noastră interioară, păzirea poruncilor, citirea Sfintei Scripturi şi a altor lecturi folositoare pentru suflet, spovedanie şi împărtăşanie mai deasă, participare la Sfânta Liturghie, convorbiri duhovniceşti, precum şi amintirea morţii, care ne învaţă să apreciem sobru realităţile acestei vieţi trecătoare şi să vieţuim în consecinţă, purtaţi de voinţa de a duce o viaţă sănătoasă. – Ziarul Lumina

Lenea/trândăvia

Uneori ne este de-a dreptul lene să ne spunem rugăciunile. Atunci ne vine mai degrabă să renunțăm. Sfântul Paisie spune că trândăvia se raportează și la suflet, și la trup. Părintele ne atrage atenția că: "Nu este oboseală trupească, ci istovire sufletească. Iar aceasta este mai rea decât oboseala trupească. Istovi­rea sufletească îl „scoate din uz” pe om, care devine ca o mașină ale cărei piese sunt bune, însă are motorul dezmembrat... Nu te poți ruga? Atunci citește ceva care să te ajute în acel timp. Altfel diavolul poate exploata starea ta apăsătoare și te poate istovi cu desăvârșire."

Există adeseori și situații în care suntem cu adevărat obosiți din pricini pe care le putem numi binecuvântate. Copiii, treburile casei, serviciul, ne solicită constant și intens. Este firesc să fim obosiți. Totuși, suntem îndemnați să nu mergem spre somn fără a face măcar puțină rugăciune: "Chiar și atunci când ești foarte obosit, să nu te întinzi pe pat fără să faci rugăciune. Să spui un „Sfinte Dumnezeule” și Psalmul 50, să săruți icoana lui Hristos și a Maicii Domnului, să faci semnul crucii pe perna ta și apoi sa te culci. Este trebuință de silire, dar s-o simți ca o necesitate, să te silești cu toata inima ta... Și am văzut că numai rugăciunea îl odihnește cu adevărat pe om. Când ea se face din inimă, alungă și oboseala și somnul și foamea, pentru că sufletul se încălzește, după care nu mai vrei nici să dormi, nici să mănânci. Trăiești într-o stare mai presus de fire și te hrănești în chip diferit; te hrănesc cele duhovnicești."– Sf. Paisie Aghioritul

Rugăciunea în sine este o faptă bună şi cred că cea mai preţioasă, şi fără rugăciune nu cred că vom reuşi să facem cu adevărat fapte care să fie mântuitoare. Pentru că adevărata faptă bună trebuie să fie făcută în numele Domnului şi spre slava Domnului, şi asta nu se poate fără rugăciune. Fără rugăciune nu se poate să Îl ai pe Hristos prezent în mintea şi în inima ta şi să faci toate lucrurile tale în numele Lui și spre slava Lui. E o amăgire, e o păcăleală că faci fapte bune și renunţi la rugăciune. Dacă suntem foarte obosiţi, personal aş zice să ne limităm la o rugăciune mai scurtă, dar intensă, din inimă, în care să-i mulţumim lui Dumnezeu, să-i cerem iertare şi să ne rugăm să ne ajute să trecem peste neputinţa noastră, peste slăbiciunea noastră. Oboseala este, totuşi, o realitate, şi mai ales a veacului nostru. Şi de multe ori, cu tot efortul, nu poate fi depăşită. Şi de aceea mă gândesc că trebuie să ne găsim momentele potrivite pentru rugăciune. Şi dacă noi, totuşi, stăruim să ne rugăm chiar dacă moţăim, posibil Dumnezeu să primească ca pe o jertfă, dacă o faci ca pe o jertfă. Dacă nu, s-ar putea să nu ajungă nici la Dumnezeu şi nici la inima ta. - Pr Teofil Roman

Nu pot să mă rog

Părintele Rafail Noica povestea o întâmplare cu un părinte care, ajuns seara acasă, nu putea să se roage. Pentru că există şi ispita aceasta. Şi atunci nu poţi să îţi zici decât: îmi citesc rugăciunile şi mă culc. Dar părintele nu s-a putut împăca cu situaţia asta şi a început să se plimbe prin casă zicând în sinea lui: „Doamne, iartă-mă, dar nu pot să mă rog!“ Şi se zbuciuma în sufletul lui. Omul nu se împăca nici să se culce aşa, nici să se roage mecanic. După ce a stat aşa o jumătate de oră, brusc, un asemenea duh de rugăciune l-a cuprins, încât, pe urmă, rugăciunea nu-l mai lăsa să se culce. Maica Siluana: Rugăciunea nu se face pentru că trebuie sau pentru că îmi vine. Să pornim de la nu pot!. Ca să rezolv o situație legată de nu pot trebuie să pornesc de la ce pot să fac. Uite: nu pot să mă rog... Dacă privesc rugăciunea ca pe o obligație, în veci nu mă voi putea ruga! În niciun caz rugăciunea nu se face din obligație! Eu n-am obligația să mă rog. Ci o fac pentru că vreau rezultatul. Dacă eu vreau să mă bucur, vreau să-l iubesc, vreau să-I simt iubirea, voi face ce-mi cere pentru că asta-i calea, nu pentru că trebuie, nu pentru că sunt obligată, ci pentru că asta este calea.

Nu pot să citesc rugăciunea

Părintele Teofil Roman ne învață: "atunci când nu merge rugăciunea citită să încercăm să ne rugăm aşa, simplu, să facem rugăciune tocmai din această neputinţă de a mă ruga: “Uite, Doamne, aş vrea să mă rog, dar nu sunt în stare, îmi este inima împietrită, nu mai simt nimic, nu ştiu ce să fac.” Dar să i-o spui Domnului, să faci o spovedanie atunci către Dumnezeu, şi această spovedanie către Dumnezeu va deveni, cred, o rugăciune foarte fierbinte, pentru că te exprimi pe tine aşa cum eşti, Dumnezeu aceasta aşteaptă. Nu aşteaptă de la noi poezii, ci aşteaptă inima noastră aşa cum este. Aşa cum eşti trebuie să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu şi să-I spui: “Uite, Doamne, ăsta sunt, nu ştiu ce să fac, nu am unde să mă duc și nici nu vreau să mă duc în altă parte, vin la Tine!“

Rabdă! Să se întărească inima ta, îmbărbătează-te şi aşteaptă pe Domnul

Sigur, şi să te plimbi prin natură, sau, cum zice părintele Sofronie, bea o cană de ceai şi rabdă. Sunt şi stări care trebuie răbdate; nu se schimbă, poate, în chip miraculos sau într-o clipă sau de la o zi la alta. Uneori trebuie să rabzi îndelung, poate zile întregi, poate luni, poate ani, Dumnezeu ştie. E o pedagogie a lui Dumnezeu cu fiecare suflet, dar trebuie să ai încredere şi trebuie să rabzi cu încredere. Cum iarăşi se spune în finalul psalmului 26: Deci aşteaptă, rabdă, va veni o zi, ţine mintea ta în iad și nu deznădăjdui, după cuvântul care i-a fost dat Sfântului Siluan și care este valabil pentru noi toţi. Ai încredere că într-o zi mila lui Dumnezeu va birui și în sufletul tău. E ca în vremea de secetă. Ce poţi să faci? Să rabzi şi să te rogi şi să aştepţi să vină ploaia. Mai mult decât atât nu poţi să faci. Aşa e şi în seceta duhovnicească: trebuie să rabzi, să te rogi cum poţi şi să aştepţi să vină ploaia harului.

Ce facem atunci când râvna ne lipsește cu desăvârșire?

Împărăția lui Dumnezeu se ia cu sila, se ia cu asalt. Ni se cere un mic act de voință, după cuvântul Părinților care spune: dai voință, iei putere. Când suntem copleșiți de oboseală și lene nu ne rămâne decât să ne străduim câtuși de puțin. Să nu abandonăm cu totul gândul bun de a ne ruga, să nu cădem în capcana amânării. Este o păcăleală să credem că amânând momentul rugăciunii va veni de la sine către noi un răstimp de liniște interioară și de răgaz, în care ne vom putea ruga bine. De fapt, trebuie pur și simplu să începem. Să începem să ne rugăm.

Sfântul Macarie de la Optina: "Ca să pui început bun, trebuie să ai dorință să începi și să te silești puțin pe tine însuți. Chiar de-ar fi cineva frânt de oboseală, dacă se va sili puțin pe sine, oboseala va trece și se va simți bine. Această mică strădanie pe care o face are mare importanță, pentru că Dumnezeu nu așteaptă decât dorința noastră pen­tru ca El să poată interveni. Și aceasta este ceea ce ne va mântui, dumnezeiasca intervenție. Să te silești pe tine însuți să faci ceva duhovni­cesc. Să te îngrijești ca în fiecare zi să faci puțin studiu și puțină rugăciune. Studiul, rugăciunea, psalmodia sunt vitamine care îi trebuiesc sufletului în fiecare zi. Să nu lăsăm să treacă ziua fără să facem rugăciune. Când nu aveți mult timp pentru rugăciune, mulțumiți-vă cu cât aveți, iar Dumnezeu va primi voința voastră. Țineți minte că lui Dumnezeu Îi place să aveți la rugăciune trăirea vameșului și feriți-vă să puneți preț pe rugăciunea voastră: aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, nu a noastră."

Lenea/greutatea nu duce la capăt un canon de rugăciune

Uneori primim la spovedanie un canon de rugăciune. Alteori ne alăturăm cu entuziasm unui grup de credincioși pentru a ne ruga în comun pentru cineva. Sunt cazuri când ne propunem să citim un acatist timp de 40 de zile. Momentul zero, cel al luării acestui tip de decizie, este întotdeauna plin de entuziasm. Pe măsură ce se scurg zilele însă, vedem cum energia noastră se diminuează, cum atenția se împuținează, cum se instalează subtil gândul de a renunța. Ce este de făcut? Sfinții spun că putem începe cu ceva care simțim că ne place. Fie să citim puțin dintr-o carte duhovnicească, fie să aprindem o candelă în timp ce rostim Doamne Iisuse, miluiește-mă pe mine păcătosul, sau să citim un paraclis sau acatist al unui sfânt de care ne simțim mai apropiați, sau a cărui pomenire este în ziua sau perioada aceea, sau să citim puțin din Psaltire, sau să facem câteva metanii: "În cele duhovnicești trebuie să-i dăm sufletului hrana pe care o dorește și o cere el singur. Așa se îndulcește, se hrănește și este îndemnat să facă mai multe nevoințe duhovnicești. Vezi, atunci când ne îmbolnăvim și organismul cere ceva, îi dăm ceea ce cere, ca să ne facem bine. Să nu te stresezi, ci să cercetezi de ce fel de hrană duhovnicească are nevoie sufletul tău și pe aceasta să i-o dai. Când simți nevoia să cânți, să cânți; când te atrage stu­diul, să citești; când te atrage Rugăciunea lui Iisus, să rostești Rugăciunea. Nu te neliniști, căci, cu Harul lui Dumnezeu, va porni motorul tău și vei alerga. Este bine că există înlăuntrul tău această putere, dar să începi cu un gând smerit, cu o durere. Să te străduiești să te doară inima și atunci nu te vei zori, ci vei simți bucurie, va exista înlăuntrul tău veselie. ". – Sf. Paisie Aghioritul

Există sfaturi și pentru cei care vor să se roage constant, dar nu în mod schematic, nu după rețete precise. Învățăm cum să dăm curs nevoii de a ne ruga ascultând dispoziția noastră interioară, însă cu toată seriozitatea, iar nu superficial și grăbit. Un alt aspect important asupra căruia insistă sfinții, o modalitate de a ușura conectarea la Dumnezeu prin rugăciune, este aducerea la lumină a durerii sufletești unită cu smerenia. Părintele Gheorghe Calciu- Dumitreasa: "Sunt nişte mici exerciţii care îţi recheamă înapoi gîndul. De exemplu, când te aşezi în genunchi, prin aplecarea genunchilor toată fiinţa ta s-a angajat în rugăciune. Simpla unire a palmelor tale te angajează din nou în rugăciune. Semnul crucii sau cel mai mic gest contribuie la chemarea înapoi a rugăciunii. În felul acesta, cu gesturi mici şi nespectaculoase, putem face ca îngerul să ne aducă înapoi rugăciunea şi să mergem mai departe cu ea.... Aşa că este bine să începeţi cu rugăciunile începătoare şi apoi să avansaţi. Chiar dacă spuneţi numai rugăciunile începătoare. Încă o dată, şi încă o dată, şi de zece ori, şi de o sută de ori. Cu timpul, rugăciunea lucrează în inima noastră şi o reface, ca să mergem pe linia cea adevărată a rugăciunii. " 

Mă rog fără chef, mă rog cu lene, mă rog puțin

Așezați-vă în fața icoanei și ascultați-L pe Dumnezeu! Tăceți! Și o să vedeți că vin gândurile ca muștele la miere, dar, printre ele o să-L auziți pe Dumnezeu. Dumnezeu vorbește sufletului nostru în tăcere. Să citim cât de puțin din Sfânta Scriptură pentru că așa ne pregătim pentru întâlnirea aceea și auzirea aceea din tăcere. Noi avem o frică rea de Dumnezeu, fugim de El! Ne dăm seama de aceasta după frica pe care o avem față de liniște, de tăcere. Tot timpul dăm drumul la câte ceva, la sunete, la o muzică, la un zgomot care să vină peste noi. Slavă Domnului că acum se multiplică și muzica noastră bisericească, care este rugăciune și care ne ajută foarte mult, pentru că celula noastră biologică vibrează în ritmul pe care i-l imprimi! Ce ascultăm se imprimă în noi. Și toată viața noastră este imprimată în celulele noastre, în apa vieții noaste!

Apoi, nu contează neapărat cât ne rugăm, ci să ne rugăm cu gândul că Dumnezeu e Viu și e cu noi! Ne aude! Îi pasă de noi! Programul pe care ți-l faci, oricât de mic ar fi timpul acordat rugăciunii, să fie regulat. Noi suntem ființe ritmice, trupul nostru ființează ritmic și sufletul nostru este chemat să acționeze după rânduială, Dumnezeu a creat totul după o rânduială. Și îngerii sunt tot după rânduială, totul e după rânduială! Așa că, să-mi fac și eu o rânduială a mea: mă rog cinci minute dimineața, un minut la prânz, șase minute seara, dar păstrez această rânduială! Încet, încet ea se poate schimba, dar să ținem cu dinții de ea. Totul depinde și de hotărârea pe care o punem, că nu ajunge doar voința. Voința e alimentată mereu de hotărârea pe care o avem! Și nu vă bazați pe simțire. Mai vine cineva și-mi zice: „dar eu nu simt nimic la rugăciune”. Păi, nu e nevoie, că rugăciunea nu e un film serial, plin de suspans! Nu, nu e nevoie să simțim, ci să ne rugăm și să facem… Parcă noi când mâncăm, de câte ori zicem: „acum am nevoie de 70 de calorii”? Numai dacă avem diabet le măsurăm, altfel mâncăm cu bucurie, cu plăcere sau fără poftă, dar trebuie să mâncăm, că altfel nu suntem sănătoși. Așa e și cu rugăciunea, câteodată mi se pare că e o mâncare foarte bună, câteodată mâncăm ca să nu murim și să nu leșinăm. - Maica Siluana Vlad

 

 

Surse bibliografice:

Abecedarul bucuriei, Un altfel de catehism cu maica Siluana vlad, Ed. Agaton, 2017
Părintele Porfirie, Antologie de sfaturi şi îndrumări, Editura Bunavestire, Bacău, pp. 180-181
Cuviosul Paisie Aghioritul, Despre rugaciune, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2013
Lucian D. Popescu, “Introducere In Omiletica Parintelui Gheorghe Calciu“, Editura Christiana, Bucuresti, 2010
Sf. Teofan Zăvorâtul, Viața lăuntrică, Editura Sophia, București, p. 129
Fragment din conferința de la București din nov. 2002 a părintelui Rafail, “Pentru ce ne pregătește Filocalia“
 
 

 

03-11-2017
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu