Cookies de navigare nu pot fi dezactivate, iar cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Viaţa duhovnicească. MilosteniaNr. vizualizari: 4252

Urmând lui Hristos, nu ascultați de gura lumii!

Cristina Roman
Tags: Zaheu; lumea; moda; păcate;
Urmând lui Hristos, nu ascultați de gura lumii!

Se spune că gura lumii este slobodă. De aceea, nu ar trebui să ne împiedicăm de prejudecăți, de presiuni din exterior, nici să ne temem că vom intra în gura lumii atunci când, încălcând tiparele sociale, urmăm lui Dumnezeu (postim, mergem la biserică, ne îmbrăcăm decent, nu mergem la chefuri, ne ferim de desfrâu, nu facem moda, nu lepădăm/avortăm copiii, prețuim fecioria… ). “Dar trebuie, fraților, să dovediți și puțină bărbăție. Fără tăria aceasta a duhului, fără a fi gata să vă luați la luptă cu orice piedică întâlniți în calea împlinirii hotărârilor celor bune, nu veți putea avea nicio reușită. Asta ar însemna să vă dați robi împrejurărilor și să alergați încotro vă trag ele. Nu! Ci trebuie sa va însuflețiți și, odată ce v-ați dat seama care sunt cerințele creștinismului, să renunțați cu bărbăție la tot ce nu se potrivește cu el (…) Opinia publică de acum prigonește cu hotărâre tot ce e creștinesc. Și îndată ce începe cineva să aibă râvnă pentru lucrurile dumnezeiești, ea se ridica împotriva lui și cu limba și cu fapta.” (Sf. Teofan Zăvorâtul)

“A lăsat cârtitorii să cârtească, batjocoritorii să batjo­corească, nemulţumiţii să se plângă, iar el şi-a urmat calea în tăce­re… Un om bogat, cu situaţie, funcţionar al Imperiului roman – neţinând seama de nimic, cuprins doar de dorinţa fierbinte de a-L vedea pe Hristos, în mijlocul mulţimii duşmănoase, care-l urăşte şi-l dispreţuieşte, încalcă toate convenţiile, toate cuviinţele formale, şi se suie în copac, într-un smochin – un sicomor, care crescuse în cale. Şi ochii marelui păcătos, căpetenia trădătorilor, se întâlniră cu ochii Sfântului lui Israel - Hristos-Mesia, Fiul lui Dumnezeu.” Astfel ne vorbește Sfântul Ioan Maximovici despre determinarea vameșului Zaheu de a-l vedea pe Hristos. “Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân“. Şi renaşterea morală, mântuirea, înnoirea au venit la Zaheu şi la toată casa lui.

Pericopa evanghelică

Evanghelia Sf. Apostol Luca, citită în luna ianuarie după Bobotează, în Duminica a XXXII-a după Rusalii, numită și Duminica lui Zaheu, ne înfăţişează un păcătos care s-a întors, vindecându-se de lăcomie. Mai mult, după scrierile lui Clement Romanul, Zaheu a devenit ucenic al lui Hristos, iar după Înviere i-a urmat Sf. Apostol Petru la Roma și a suferit moarte de mucenic. 

“Şi intrând, trecea prin Ierihon. Şi iată un bărbat, cu numele Zaheu, şi acesta era mai-marele vameşilor şi era bogat. Şi căuta să vadă cine este Iisus, dar nu putea de mulţime, pentru că era mic de statură. Şi alergând el înainte, s-a suit într-un sicomor, ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă. Şi când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, a zis către el: Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân. Şi a coborât degrabă şi L-a primit, bucurându-se. Şi văzând, toţi murmurau, zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos. Iar Zaheu, stând, a zis către Domnul: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Şi a zis către el Iisus: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.” (Lc. 19, 1-10)

Sicomorul lui Zaheu din Ierihon dă și azi mărturie despre acest episod biblic deloc desuet. Un singur pas spre Hristos dacă am face când suntem în cumpănă, când balanța conștiinței oscilează între binele pe care am vrea să îl facem și răul către care suntem parcă peste puterile noastre împinși de presiunea socială, am deschide și noi casa sufletului pentru Dumnezeu și mântuire.

Ce preț plătim să fim în rândul lumii aflăm de la Sfinții Părinți:

Sf. Ignatie Briancianinov: Lepădați de la voi nu doar păcatele învederate – omorul, furtul, desfrânarea, clevetirea, minciuna, ci și distracțiile cele pierzătoare, ci și închipuirile nelegiuite, ci și gândurile cele fără de lege – tot, tot ce este oprit de Evanghelie.

Sf. Teofan Zăvorâtul: V-am vorbit despre cât de rău au întâmpina unii la noi Anul nou... oare este adevărat că dacă a pătruns un obicei rău nu avem temeiuri pentru a ne înarma împotriva lui? Că nu mai putem face nimic? Că nu putem birui, de vreme ce duhul societății este acesta sau cerința societății este aceasta? Mi s-a părut că aceasta este o idee foarte ciudată. Reiese că dacă a pătruns un obicei rău, nu trebuie sa ne mai atingem de el: n-are decât să se întărească și să atragă un număr tot mai mare de creștini, până ce va pune stăpânire pe toți. Ce înseamnă asta?! Societatea creștină este oare, un fel de groapă pe care o putem umple cu orice?! Și în felul acesta ne năpădesc toate aiurelile, așa încât în cele din urmă nici nu mai poți să îți dai seama dacă societatea este creștină sau te miri ce…

Nu, nu este așa. Ca orice societate, și societatea creștină are duhul său propriu, principiile sale proprii, propriile sale reguli, care trebuie să slujească drept măsură a relațiilor reciproce dintre membrii ei și a relațiilor tuturor acestora cu cei din afară. Ea nu poate și nu trebuie să primească nimic potrivnic duhului său și regulilor sale fără să se înjosească singură și să se facă singură de rușine. Asemenea reguli și obiceiuri proaste nu se pot vârî în ea atâta timp cât ea se cunoaște bine pe sine însăși și înțelege bine ce îi este propriu și ce nu-i este. Mă rog, să zicem că din nebăgare de seamă se poate strecura ceva de felul acesta, însă îndată ce arăți că lucrul cutare și cutare nu se potrivește creștinilor, toți creștinii sinceri, care au îngăduit anumite lucruri fără să le cerceteze cu de-amănuntul, le vor părăsi cu dispreț, fără întârziere, ca pe ceva care Îl jignește pe Hristos Domnul, pe care ei îl iubesc și este înjositor pentru numele de creștin, care pentru ei e prețios. În această nădejde m-am și adresat vouă cu un cuvânt de mustrare, fiind încredințat că toți creștinii de bună credință și cu coloană vertebrală nu vor pune la spate cuvintele adevărului. 

Păcatul a devenit modă, iar valorile s-au răsturnat. Să exemplificăm:

Concubinajul și desfrâul

Statistic, vârsta pentru căsătorie a crescut cu circa 10 ani, adică majoritatea tinerilor formează o familie către vârsta de 30 de ani. Câți dintre ei își păstrează fecioria până la cununie? Le este rușine tinerilor să își mărturisească și păstreze virginitatea, fiindcă societatea îi consideră înapoiați, încuiați, demodați. Fetele fecioare devin complexate, băieții sunt batjocura celor care se laudă cu deja bogata lor experiență sexuală. Când lucrurile se complică și se ajunge la o sarcină nedorită, pentru a scăpa de gura lumii și de stigmatul social se recurge la avort. Merită să ne spălăm imaginea publică prin sânge nevinovat? Merită să trăim o viață și o veșnicie cu mustrarea de conștiință care mai devreme sau mai târziu sapă în adâncul sufletului, să recurgem la antidepresive sau alcool pentru a masca durerea sufletească, în timp ce în lume afișăm un aer de om integru? Pr. Sofronie Saharov: Zaheu n-a ținut seama de părerea mulțimii și a luat asupra sa rușinea. A fost luat în râs pentru Hristos. Tocmai acest lucru L-a făcut pe Domnul să ia aminte spre el, pentru că a aflat în Zaheu o oarecare înrudire duhovniceasca cu Sine însuși. 

A face moda, a fi la modă

Vanitatea, slava deșartă ne îndeamnă adesea să facem moda, să fim prin stilul vestimentar fie ca toată lumea, fie tocmai altfel decât toată lumea pentru a ieși în evidență. Mai ales tinerii fac din acest lucru o preocupare excesivă în detrimentul calității conversației, manierelor, culturii generale, spiritualității. O ținută decentă, lipsa machiajului excesiv atrag catalogarea  peiorativă drept tocilar, bisericos sau sărăntoc. Sfântul Ioan Gură de Aur scria despre femeile și fetele ce se împodobeau sau umblau prin oraș îmbrăcate indecent cum că sunt mai păcătoase decât femeile desfrânate, deoarece acestea din urmă își practică meseria lor imorală în case și în locuri ascunse, în vreme ce acele femei care umblă îmbrăcate provocator își arată imoralitatea în public. Sfântul Ioan le aseamănă cu ucigașii, care omoară bărbații atât trupește, cât și sufletește.

Dar nici bărbații nu sunt doar biete victime seduse, ci se lasă de bună voie pradă simțurilor și atracției. Caută compania acestui tip de femei, le încurajează să exagereze cu goliciunea și deseori aduc invective fetelor și femeilor decente. Totuși, când vine vorba despre căsătorie, bărbații ar vrea să aibă lângă ei o femeie care să nu le dea motive de gelozie, gospodină și mamă desăvârșită. Sfântul Ambrozie consideră că femeia ar putea fi mai cuviincioasă, mai modestă, mai bună, mai virtuoasă dacă bărbatul i-ar cere acest lucru… Însă bărbatul nu numai că-i permite acestea, ci chiar i le și pretinde. Și atunci, tot el este acela care afirmă că femeia este pricina tuturor răutăților! Tot Sfântul Ioan Gură de Aur consideră că încă mai vinovat decât femeia care se împodobește este bărbatul care se împodo­bește cu lucruri femeiești, și că încă mai condam­nabil decât femeia care „se gândește numai la colanul ei cel aurit” este „bărbatul care se gândește cum să-și îmbrace femeia cu haine aurite”, el însușii fiind de fapt pricinuitorul păcatului femeii, prin faptul că-l alimentează și-l încurajează… (Urcuș duhovnicesc, Culegere de texte creștin-ortodoxe culese și comentate de Andrei Drăgulinescu, Editura Agapis)

Ne rușinăm să mărturisim că postim să nu supărăm sau smintim pe alții

Cuv. Paisie Aghioritul despre Posturile rânduite ca mărturisire a lui Hristos: “- Părinte, oamenii care trăiesc duhovniceşte în lume trebuie să arate celor lumeşti că postesc? - Când e vorba de posturile rânduite de Biserica noastră – miercurea, vinerea, posturile mari - atunci trebuie, pentru că aceasta este o mărturisire a credinţei. Însă celelalte posturi, care se fac din nevoinţă, pentru dragostea lui Hristos, sau pentru a fi auzită rugăciunea noastră într-o anumită cerere, trebuie să se facă în ascuns”. (Cuviosul Paisie Aghioritul, “Trezire duhovniceasca”. Editura Evanghelismos, 2003)

Unii spun: - Nu postim când ne aflăm la vreo întrunire ca să nu supărăm sau să smintim pe cineva cu ceea ce facem. Şi comentau, spunând: oare, Hristos n-a spus ca să nu ne arătăm că postim, precum făceau şi fariseii cei făţarnici? Stareţul a răspuns la asta în felul următor: - Când postim, sau şi atunci când facem orice altă faptă bună, trebuie să acţionăm cu cuget smerit, ca nişte “robi netrebnici”, ascultând de poruncile Bisericii. Şi asta indiferent dacă ne văd sau nu ne văd oamenii. Aşa cum nu trebuie nici să ne temem de dojana şi comentariile lor când ne facem datoria faţă de poruncile lui Dumnezeu. Nu este corect ca în privinţa asta să depindem de faptul că se mâhneşte sau “se sminteşte” cineva. Dacă noi ne facem datoria noastră, responsabilitatea smintelii cade asupra celui ce se sminteşte, care într-o ultimă analiză fie nu recunoaşte autoritatea lui Hristos şi a Bisericii Sale asupra vieţii noastre, fie că încearcă să-şi justifice propria sa slăbiciune. Ne gândim la aceia ce se vor “sminti”, când ne vor vedea că postim, şi nu ne gândim la cei ce ne văd că nu postim, eventual, că suntem creştini ortodocşi. In acest din urmă caz responsabilita­tea smintelii cade în întregime asupra noastră, deoarece noi suntem călcătorii poruncii. (Din: “Crâmpeie de viață. Din viața și învățăturile părintelui Epifanie Teodoropulos”, Ed. Evanghelismos)

Ne rușinăm să mergem la biserică

Pe de altă parte dacă această silogistică o aplicăm şi în celelalte porunci ale Bisericii, desfiinţăm toată legea morală a lui Dumnezeu. De pildă vreau să merg la biserică. Dar aproape întotdeauna voi întâlni oameni pe drum. Şi mă gândesc: “Dacă intru înlăuntru şi mă văd, dacă sunt atei şi potrivnici lui Hristos, se vor deranja şi se vor întărâta. Dacă sunt creştini evlavioşi, vor spune: “Ce creştin bun! Merge la biserică!” şi lauda lor îmi va răpi folosul mergerii la biserică. Aşadar, să nu merg la bise­rică. Voi merge la biserică atunci când nu mă va vedea nimeni”. Şi astfel s-a dus cu mersul la biserică. Unde s-au mai auzit acestea? Care Evanghelie spune astfel de lucruri? (Din: “Crâmpeie de viață. Din viața și învățăturile părintelui Epifanie Teodoropulos”, Ed. Evanghelismos)

Aparențele înșeală

Pr. Damaschin Man, Sihăstria Putnei: Iată că de multe ori, fraţi creştini, aparenţele înșeală, alta este gândirea lui Dumnezeu şi alta este gândirea noastră, şi de aceea suntem tot timpul îndemnaţi de Biserică să ne uităm la păcatele noastre şi să nu ne apucăm să judecăm, să-i împărţim pe oameni în buni şi în răi, fiindcă nu ştim noi care este planul și gândul lui Dumnezeu cu fiecare om, și nu ştim ce este în sufletul fiecărui om cu adevărat… Bunăstarea materială, succesul, sănătatea nu sunt totdeauna semne ale bune noastre vieţuiri. Nu întotdeauna când ne merge bine înseamnă că ne merge bine şi cu sufletul. Ci s-ar putea ca aceste bunăstări pe care Dumnezeu ni le trimite şi pe care noi nu le conştientizăm, să fie chemări la pocăinţă.

Oamenii de astăzi sunt îngropaţi în păcate şi în blestemăţii. Dumnezeu şi-a arătat dragostea şi binecuvântarea de nenumărate ori, dar noi am rămas în copac, nu ne-am coborât ca Zaheu. Dumnezeu ne-a chemat, ne-a rugat să coborâm, şi noi n-am coborât. Ne-a plăcut să-L vedem pe Hristos – ce biserici frumoase, mergem să ne închinăm! – dar nu mai mult. Ne-a plăcut să-L vedem pe Dumnezeu de sus doar în duminici și în sărbători, dar nu am vrut să-L avem cu noi în casa şi în viaţa noastră toată ziua, în orice facem să-L avem aproape. Vedem bine de sus, ne simţim şi oleacă atinşi de slava deşartă şi de mândrie, cum ca am face şi noi câte ceva, dar nu răspundem, rămânem în superficialitate şi rutină.

Dracul cere de la om doar degetul mic: poţi să stai acolo, poţi să te duci la biserică, poţi să posteşti, poţi să te spovedeşti, poţi să te împărtăşeşti, dar nu mă lăsa nici pe mine. Dar Dumnezeu nu spune aşa. El zice: Dă-mi, fiule, inima ta ca să-Mi fac locaş în ea. Şi dacă nu-i dăm lui Dumnezeu toată inima, Dumnezeu nu intră. Şi dacă nu ne răsună încă o dată şi încă o dată cuvântul pe care îl auzim la fiecare Liturghie: Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm, înseamnă că încă mai avem de învăţat. Dumnezeu ne cheamă  atunci când nu suntem vrednici, intră la noi atunci când ar trebui să-Şi întoarcă faţa de la noi, Se apleacă cu milostivire şi ne împlineşte cererile, când noi nu suntem vrednici să ni le împlinească. Şi de ce face acestea? Ca bunătatea Lui să ne cheme la pocăinţă“. (sursa)

Când noi judecăm și osândim pe alții

Ne pripim să judecăm și să osândim, fără a lua seama la noi înșine să nu cădem în aceeași greșeală. Nu ștergem din memoria colectivă nici păcatele pe care poate ceilalți le-au mărturisit la Taina Spovedaniei și pentru care s-au pocăit. Sf. Sofronie Saharov ne lămurește: “Datorită împăcării sale cu Dumnezeu prin spovedanie, credinciosul ia asupra-și de bunăvoie rușinea păcatelor sale. Această faptă de vitejie a credinței este socotită de Domnul ca răsplată a mulțumirii și a recunoștinței pentru rușinea crucii pe care El însuși a răbdat-o pentru noi (…) Nu mă interesează cât de păcătos este cineva, dar mă neliniștesc atunci când nu se cunoaște pe sine. Dumnezeu va judeca potrivit cu lucrarea pe care a făcut-o fiecare asupra omului său celui vechi. Când sufletul își va tăia neputințele sale, atunci se va arăta frumos înaintea lui Hristos.”

Nu te apuca să cercetezi faptele oamenilor, nu judeca şi nu spune: de ce este aşa, pentru ce este altfel? Mai bine spune-ţi: „Ce treabă am eu cu ei? Principalul care se cere fiecărui om este să nu osândească pe nimeni. Pare simplu, dar începe să împlineşti acest lucru şi vei vedea că este greu. Vrăjmaşul îl atacă puternic pe om şi îi insuflă gânduri de osândă. Domnul îi spune: „Iartă", iar vrăjmaşul îi insuflă: „Răzbună-te pe asupritor". Dacă el te ponegreşte, ponegreşte-l şi tu pe el. Nu trebuie să-l ascultăm pe vrăjmaşul, trebuie să luptăm cu el. Nu te apuca să cercetezi faptele oamenilor, nu judeca şi nu spune: de ce este aşa, pentru ce este altfel? Mai bine spune-ţi: „Ce treabă am eu cu ei? Nu eu va trebui să dau pentru ei răspuns la înfricoşata judecată a lui Dumnezeu". Abate-ţi prin toate mijloacele gândul de la judecarea faptelor oamenilor şi roagă-te cu râvnă către Domnul ca El să te ajute să faci aceasta, pentru că fără ajutorul lui Dumnezeu nimic bun nu putem face, precum şi Domnul însuşi a spus: Fără Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15: 5).

Unii săvârşesc păcatul osândirii din obicei, alţii din amintirea răului, alţii din invidie şi ură, iar cea mai mare parte săvârşim acest păcat din îngâmfare şi mândrie. Neluând seama la marea noastră păcătoşenie, ni se pare că suntem mai buni decât mulţi oameni. Dacă dorim să ne îndreptăm şi să lepădăm păcatul osândirii, trebuie cu tot dinadinsul să ne silim să ne smerim înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor şi să cerem pentru aceasta ajutorul lui Dumnezeu. (Ne vorbesc Stareții de la Optina, Editura Egumenița, 2007)

Cuviosul Paisie Aghioritul completează: “Semnul adevăratei vieți duhovnicești este marea asprime față de sine și multa îngăduință față de alții. Să nu fie folosite canoanele ca tunuri împotriva celorlalți“. Pr. Paisie se mâhnea pentru că “oamenii au pierdut simțământul pocăinței. Păcătuiesc și nu-i mustră conștiința. Dar in sinea noastră este nevoie de nesfârșită lucrare. Dacă omul nu începe să lucreze în sinea sa, atunci îi va găsi diavolul de lucru, adică să se preocupe de ceilalți. Să ne sârguim să dobândim sensibilitate duhovnicească. Creștinul trebuie sa vadă ce patimi are înlăuntrul său și să se pocăiască pentru ele, iar nu să le uite. Europenii își înăbușă conștiința și după aceea trăiesc într-o stare în care nu au nimic duhovnicesc, dar nici nu se simt bine sufletește. Atunci când se întâmplă ceva, nu trebuie să ne mâhnim, ci să ne corectam pe noi înșine.” (Ierom. Isaac, Viața cuviosului Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos)

Duhul lumesc se întoarce împotriva noastră

Sf. Ignatie Briancianinov: Ne vor trăda, fraților, negreșit ne vor trăda toate bunătățile stricăcioase: pe bogați îi va trăda bogăția lor, pe cei slăviți, slava lor, pe cei tineri, tinerețea lor, pe cei înțelepți, înțelepciunea lor. Numai un singur bun veșnic și nemincinos poate omul să dobândească pe pământ: adevărata cunoștință a lui Dumnezeu, împăcarea și unirea cu Dumnezeu care ne sunt dăruite de Hristos; însă pentru primirea acestor bunătăți neîntrecute trebuie să lăsam viața păcătoasă, trebuie s-o urâm. Pocăiți-vă! Pocăiți-vă!

Binele să nu îl facem doar de gura lumii

Să ne pocăim nu numai cu gura; să dovedim pocăința noastră nu doar prin câteva lacrimi vremelnice, nu doar luând parte de ochii oamenilor la slujbele Bisericii, împlinind rânduielile bisericești din afară – lucru cu care se mulțumeau fariseii. Să aducem împreună cu lacrimile, cu evlavia cea din afară, și roadă vrednică de pocăință: să ne schimbăm viața păcătoasa cu o viață evanghelică. Când omul își recunoaște păcatele sale, când se hotărăște să se pocăiască și să se îndrepte cu adevărat, Dumnezeu încheie judecata Sa cu omul prin următoarea hotărâre: De vor fi păcatele voastre precum purpura, ca zăpada le voi albi; și de vor fi precum carmazul, ca lâna le voi albi (Is. I, 16-18). Iar de va fi nepăsător creștinul față de această ultimă chemare a mult milostivului Dumnezeu, i se vestește din partea Lui pierzania veșnică. Bunătatea lui Dumnezeu, grăiește Apostolul, te îndeamnă la pocăință (Rom.II, 4).” (Sfântul Ignatie Braincianinov, Experiențe ascetice, Editura Sophia, București, 2008)

Să întoarcem împătrit celor pe care i-am nedreptățit

Sfântul Luca al Crimeei: Iar noi, spuneți-mi, oare puține păcate avem? Oare nu suntem toți datori să ne pocăim din toata inima, ca și Zaheu, și, asemenea lui, să ne plătim datoriile față de cei pe care i-am necăjit? Să ne fìe pildă întotdeauna această întoarcere la credință a mai-marelui vameșilor!

Dumnezeu vrea de la noi bunătate, milostivire față de oamenii nefericiți, slabi, față de cei căzuți și disprețuiți, chiar și față de cei pe care s-ar părea că avem depline drepturi de a-i socoti lepădați: față de hoți, de bandiți, de desfrânați, de ucigași. Sufletul lui poate fi renăscut printr-o vorba bună, dacă arătăm respect pentru demnitatea lui de om căzut atât de jos; astfel putem săvârși în el o întorsătură asemenea celei pe care a săvârșit-o Domnul în inima vameșului Zaheu – și el va merge după voi, va începe să vă slujească, vă va răsplăti cu un adânc devotament pen­tru faptul că nu îl blestemați, că nu îl osândiți, pentru vorba voastră bună, cu care nu era deloc obișnuit. Așadar să nu ne semețim asupra nimănui, să ne aducem aminte totdeauna de păcatele noastre și să iubim pe toți semenii noștri, până la unul, fiindcă nu știm cum este inima lor înaintea lui Dumnezeu. 

Când deznădăjduim din pricina păcatelor noastre

Vameși, tâlhari și desfrânate au ascultat chemarea lui Hristos la pocăință și I-au adus jertfă inimile lor înfrânte. Domnul a mântuit nu numai pe Zaheu, ci si pe desfrânata ce I-a spălat picioarele cu lacrimi, le-a șters cu părul ei și a vărsat pes­te el mir de mult pret (v. Luca 7, 38); a mântuit și pe tâlharul răstignit alături de El pe cruce, care a zis: Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru împărăția Ta! Domnul i-a răspuns: Astăzi vei fi cu Mine in Rai (Luca 23, 42-43). Domnul a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut (Luca 19, 10) — nu doar pe cei pierduți care-L înconjurau în timpul vieții Sale pământești, ci și pe cei din vremurile următoare, printre care ne număram si noi. El stă la ușa inimii fiecăruia dintre noi, și bate, și cere cu smerenie să-L lăsăm înăuntru. Se oprește lângă fiecare dintre noi, ne cheamă pe nume, și ne cheamă la pocăință, și ne mântuiește. Nici în vremea de astăzi nu sunt puțini păcătoși asemenea lui Zaheu, dar unii dintre ei, spre deosebire de acesta, nu se hotărăsc nici măcar să privească la Crucea lui Hristos, nu se hotărăsc să intre în biserică, socotindu-se pierduți, gata osândiți, crezând că nimeni nu-i va mai mântui și că Hristos le-a întors spatele. Credeți că e adevărat? Nu, nicidecum! Domnul nu întoarce spatele nimănui. El a zis: Pe cel care vine la Mine nu-l voi scoate afara (Ioan 6, 37). Eu sunt Păstorul cel bun, Păstorul cel bun sufletul Său Îl pune pentru oile Sale (Ioan 10, 11). (din: Sfântul Luca al Crimeei, “Predici”, Editura Sophia)

Sf. Teofan Zăvorâtul detaliază: Oamenii zic de obicei: “Am vrea, dar sunt multe piedici; așa s-au împletit împrejurările, că ne e greu să ne lăsăm”. Greu… Mie mi-e însă greu să înțeleg de ce e așa de greu. Greu e sa faci ceva, iar sa nu faci – unde-i greutatea? Greu e sa împlinești obiceiurile lumești și acestea chiar că sunt grele, iar a te lepăda de ele nu este nicio greutate. Doar un cuvânt să zici și șezi liniștit. De pildă, în noaptea de Anul Nou, câtă osteneală și câte bătăi de cap au fost în casele unde s-a adunat lume, și asta vreme de două sau de trei zile! Iar cei care s-au lepădat de obiceiul cu pricina s-au desfătat de odihna trupească și de pace sufletească. La fel și cu ceea ce a fost în unele case în noaptea noului an, dinspre 1 spre 2 – cât deranj și câte griji! Am în vedere că unii s-au împopoțonat ca la carnaval și toată noaptea au alergat pe la casele oamenilor, iar alții au făcut pregătiri pentru aceasta și le-au deschis casele. Aceasta este culmea nechibzuinței și a necuviinței! Și ce greutate era să preîntâmpinați una ca aceasta? Tu nu te împopoțona ca la carnaval, iar tu nu fă pregătiri ca să primești. Doar nu te silește nimeni. Veți spune: “Noi nu vorbim despre osteneala aceasta, pe care o cer obiceiurile lumești, ci despre faptul că ne este greu să renunțăm, ne este greu să încălcăm obiceiul. Dacă renunțam, ce-o să zică lumea?” Lumea n-are decât să zică ce vrea. O să vă tiranizeze gurile rele. N-au decât: îndurând asta cu răbdare și neclintire, vă veți face părtași nevoințelor mucenicești ale celor dintâi creștini. Atunci, tirani ai creștinilor erau împărații sau căpeteniile, pe când acum postul acesta e ocupat de opinia publică… Și cine nu știe oare cât de bine își face aceasta datoria? Opinia publică de acum prigonește cu hotărâre tot ce e creștinesc. Și îndată ce începe cineva să aibă râvnă pentru lucrurile dumnezeiești, ea se ridică împotriva lui și cu limba și cu fapta.

O, fraţilor, vă daţi seama că aceste cuvinte sunt şi pentru noi?

Că noi suntem păcătoşii pentru care Domnul a venit pe pământ ? Negrăita iubire pentru noi L-a adus din ceruri să caute pe cei pierduţi, să mântuiască pe cei păcătoşi! Uitaţi-vă la Zaheu cel mic, care în dorinţa de a-L vedea pe Domnul s-a înălţat. Hristos Se apropie de noi cum s-a apropiat şi de el atunci, împresurat de o mare de oameni, unii drepţi iar alţii cârtitori. Două mii de ani de istorie vuiesc împrejurul Lui, covârşindu-ne. Auziţi vuietul acesta? Trecutul ni-l aduce şi ni-l lasă alături. Si în mijlocul uriaşelor mulţimi merge smerit Domnul şi Mântuitorul nostru. Să alergăm să ne înălţăm ca să-L vedem. Nimic, din tot ce-a fost şi din tot ce este, nu-i atât de vrednic de privit. Să ne ridicăm din drumul mocir­los pe care ne-am târât până acum; să ne urcăm într-un copac înalt. El va veni, cu siguranţă va veni la noi. Preafericit cel pe care îl va chema dulcele glas, glasul din a cărui dulceaţă se adapă îngerii! (Sf. Nicolae Velimirovici “Predici“, Editura Ileana, 2006)

Fiul Omului a venit cu adevărat să-i caute şi să-i mântuiască pe cei pierduţi. Doamne, Doamne, şi noi Te-am trădat odinioară, ca Zaheu, pe Tine şi lucrarea Ta, ne-am lipsit de partea noastră din Israel, ne-am trădat aşteptările! Dar, chiar de-ar fi întru ruşinarea noastră şi a celor ca noi, vie împărăţia Ta, biruinţa Ta şi sărbătoarea Ta! Ca să nu-şi bată joc vrăjmaşii Tăi de moştenirea Ta! Chiar dacă venirea Ta ne va aduce pieire şi osândă, după cum merităm pentru păcatele noastre, vino, Doamne, vino degrabă! Dar dă-ne să vedem, măcar de departe, biruinţa adevărului Tău, chiar dacă nu vom izbuti a-i fi părtaşi! Şi pomeneşte-ne, mai presus de aşteptările noastre, cum l-ai pomenit odinioară pe Zaheu! (Sf. Ioan Maximovici, “Predici și îndrumări duhovnicești“)

Aceasta ținând în cuget, fraților, să vă îmbărbătați și să se întărească inima voastră. Nu vă lăsați pradă fricii și șovăielii, gândindu-vă la ce va spune lumea când veți lua hotărârea cea bună de a renunța la obiceiurile lumești, ce sunt pătrunse de duhul păgânesc și potrivnice Duhului lui Hristos. Spun asta având în vedere nu doar ce s-a făcut la noi de Anul nou, ci toate obiceiurile proaste, îndeobște, atât în straturile de sus, cât și din cele de jos ale societății. Nu le mai amintesc acum, însă când va fi nevoie nu voi tăcea. Unora doar să le zici, și vor înceta; alții poate că nu încetează deodată, ci se mai luptă, dar tot vor înceta. Tocmai din această pricină nu trebuie să las nemustrate obiceiurile voastre rele, pentru că altfel cine știe unde puteți ajunge? Așa că răbdați-ne, dacă din dragoste de voi rostim câteodată și cuvânt de mustrare. AMIN (din: Sfântul Teofan Zăvorâtul – “Predici”, Ed. Sophia, București, 2009)

(a consemnat Cristina Roman;sursa foto: http://www.cotidiantr.ro)

 

 

 

 

10-02-2014
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu