Colindul, răspunsul omului către iubirea lui Dumnezeu

~~Tot ce se întâmplă în lume, în viaţa de zi cu zi, se datorează acelei Fiinţe exterioare pământului, atotbiruitoare, omniprezentă, atotputernică şi atotştiutoare, Care prin purtarea Sa de grijă, veghează ca armonia dintre trup şi suflet, materie şi spirit, pământesc şi ceresc, creat şi necreat, uman şi divin să nu se rupă, ci, din contră, să se păstreze pe o linie plutitoare, cât mai benefică şi mai trăitoare, iar legătura lăuntrică dintre Om, ca şi creat, şi Divinitate, ca şi creator, să nu dispară, să nu se fărâmiţeze, ci să continue în eternitate prin armonioasă supunere, dată omului încă dinainte ca el să se facă trup.
Omul, brăzdat de slăbiciuni, dar chemat spre desăvârşire, a căzut şi a greşit înaintea Cerului şi, implicit, şi înaintea pământului, însă Divinitatea cea atotiubitoare, pentru că acesta este numele Ei şi principiul armonioasei Sale existenţe, nu l-a lăsat în uitare, nu l-a părăsit, ci l-a salvat, prin Iisus Hristos, „fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu” (Luca 3, 38).
Potrivit mărturisirii creştine, Dumnezeirea l-a salvat pe om şi l-a aşezat în slava Dumnezeirii, prin propriul pogorământ, când „Cuvântul trup s-a făcut şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1, 14), adeverindu-se astfel făgăduinţele divine, potrivit cărora, la „plinirea vremii” (Galateni 4, 4),  Dumnezeu  va trimite „pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere” (Galateni 4, 4-5).
Bunăvoinţa divină, ca act de supremă iubirea a lui Dumnezeu, nu a rămas fără răspuns din partea omului, beneficiarului iubirii dumnezeieşti, ci omul recunoscător i s-a închinat Lui, aducându-I daruri „aur, tămâie şi smirnă” (Matei 2, 11), căci „Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui şi se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie” (Isaia 9, 5).
Dar pentru că omul simţea că nu făcuse destul şi pentru că voia ca recunoştinţa sa faţă de Mântuitor să rămână veşnică, prin inspiraţie divină, ca mlădiere sufletească, avea să fie născut colindul, răspunsul omului către iubirea lui Dumnezeu, căci tot cel ce trăieşte în iubire vieţuieşte în Dumnezeu, iar cel ce vieţuieşte în Dumnezeu, vieţuieşte în Duhul teologiei Sale, iar cel ce vieţuieşte în Duhul teologiei Sale primeşte roada Duhului Său şi poate fi, în sens restrâns sau larg, un teolog, adică un cuvântător de Dumnezeu sau un psalt al iubirii Sale.
Colindul îşi are fiinţa întru Dumnezeu și de aceea are origine divină, este divin, este plăcut omului şi primit în orice casă. El nu a avut discontinuitate, ci doar poate glasul colindului, de-a lungul vremii, sub diferite influenţe, s-a încercat a fi sugrumat, ceea ce nu s-a reuşit. De ce? Foarte simplu. Pentru că iubirii divine omul, indiferent unde se află sau în ce crede, nu-i poate răspunde decât cu iubire. Sigur, Omul. Dar ce-o fi Omul?
Putem vorbi de om în plan general, şi atunci mergem la fire, firea umană, care se naşte, trăieşte şi simte respiraţia iubirii prin iubire.
În plan particular, putem vorbi de om ca subiect, persoană sau fiinţă, ceea ce pare a complica frământarea, pentru că încă de la Naşterea lui Iisus Hristos, primul Crăciun, şi până în ziua de azi, vremea Noului şi Aceluiaşi Crăciun, toţi trăitorii întru Hristos, datorită iubirii, viază, se mişcă şi sunt „Una” (Ioan 10, 30), ca răspuns la iubirea divină, misterul suprem al Prea Sfintei Treimi, Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh, Treimea ce-a de-o fiinţă şi nedespărţită, iar acest răspuns nu este altul decât colindul.