Ora de educaţie sexuală: opriţi sacrilegiul!

Sub efectul pandemiei, dat fiind situaţia gravă şi evoluția alarmantă a situației generate de răspândirea la nivel național a infecției cu Coronavirus SARS-CoV-2, ce a creeat/indus panică, derută, instabilitate şi încremenire a acţiunilor şi activităţilor, pandemia dovedindu-se a fi o cruntă realitate ce încă nu s-a relaxat complet (precum dat fiind şi Decretul Președintelui României nr. 195/16.03.2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, art. 2 lit. a), art. 3 și art. 6 și art. 42 alin. (1) din Anexa nr. 1 la Decret şi Hotărârea nr. 7/11.03.2020 adoptată de Comitetul Naţional pentru Situaţii Speciale de Urgenţă constituit la nivelul Guvernului României, în raport de declararea de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii a epidemiei de coronavirus ca pandemie, în vederea adoptării şi implementării unitare a măsurilor de prevenţie, aşa cum au fost reţinute în Decretul Președintelui României nr. 195/16.03.2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, art. 3 și art. 6 din Decret și a dispozițiilor art. 42 alin. (1) şi (6) din Anexa nr. 1 la Decret), acţiunile şi activităţile de diverse categorii fiind paralizate, s-a pus la punct totuşi o acţiune, ce avea ca obiectiv introducerea Educaţiei sexuale în programa de învăţământ, ca fiind obligatorie, adică introdusă direct în curriculum.

În cadrul unei conferinţe internaţionale, aveam să redau vorbele unor personalităţi politice - şi nu numai - de anvergură mondială, care reţineau că educaţia este cea mai puternică armă prin care pot fi schimbate popoarele, căci Educaţia, ca vector de dezvoltare a profilului de formare a Omului, inclusiv a Omului euro-atlantic, este cheia ce deschide poarta de aur a libertăţii, a libertăţii de gândire, a libertăţii de exprimare, a libertăţii de acţiune.

Când vorbim despre „oră”, privim termenul din cel puţin două perspective: fie ca interval de timp compus din 60 de minute sau 3600 de secunde, fie ca interval de timp, în care se derulează un act didactic, adică, în spiritul şi litera Legii nr. 1/2011 şi al Codului – cadru de etică al personalului didactic din învăţământul preuniversitar, un proces instructiv-educativ, de aleasă calitate, slujebnic şi sinergic, centrat pe interesul superior al elevului, ca beneficiar al Educaţiei, ce vizează promovarea de creativitate, capacități cognitive, capacități volitive și acționale, cunoștințe fundamentale și cunoștințe, competențe și abilități de utilitate directă, valori, principii şi norme de conduită socială şi instituţională, ce au ca scop dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a individualității umane, în formarea personalității autonome și în asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea și dezvoltarea personală, pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru participarea cetățenească activă în societate, pentru incluziune socială și pentru angajare pe piața muncii.

Având în vedere că actul didactic de adâncă şi aleasă calitate, slujebnic şi sinergic, centrat pe interesul superior al elevului, ca beneficiar al Educaţie, ca aleasă călătorie în infinitatea dezvoltării profilului de formare a Omului, potrivit valorilor, principiilor şi normelor de conduită social-democratice, ce au stat la dezvoltarea Societăţii umane şi, implicit, a Neamului românesc, este unul ce vizează performanţa, ideal ce nu are limite, oricând existând loc şi de mai mult, se înţelege pornirea inserţiei ca disciplină de învăţământ a educaţiei sexuale. Ceea ce nu se înţelege este: de ce obligatoriu şi de ce în şcoli?

Dacă educaţia religioasă are ca obiectiv religiozitatea, se înţelege că şi educaţia sexuală are ca obiectiv sexualitatea. Sexualitatea nu este un concept nepermis dezbaterii, chiar şi didactice, şi nici o irealitate, omul având constituţie dihotomică, adică teandric sau corp şi spirit. Numai că nu orice fel de corp, ci corp pătruns de sânge şi de spirit.

Realitatea sexualităţii este prezentă şi în Sfânta Scriptură, care vorbeşte despre trupeasca împreunare, ca rod al iubirii, iradiată din voluptate, sau ca plinire a poruncii divine: creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi-l stăpâniţi!

Despre sexualitate, sub diverse aspecte permis didactice se vorbeşte la ora de educaţie religioasă, ca virtute sau păcat. Sau la ora de biologie – anatomia şi fiziologia omului, ca organ sau parte componentă a trupului omenesc, cu rol fiziologic sau reproductiv. Sau chiar şi la materia opţională a educaţiei juridice, proiect desfăşurat de Asociaţia „Vedem Just”, care tratează problema sub aspectul relaţiilor şi a conceptelor, atât din punct de vedere civil, cat şi penal.

Domnul Prof. Univ. Dr. Ion Dumbrăveanu, în lucrarea sa, intitulată „Noţiuni de sexologie. Sănătatea sexuală şi sănătatea umană” (pag. 12-14), vorbind despre şase etape ale dezvoltării sexuale, reţine faptul că abia cu etapa a treia, care coincide cu vârsta  biologică a adolescenţei şi care este o etapă de tranziţie spre etapa sexualităţii mature, ce începe cu vârsta de 25 de ani, omul începe să conştientizeze sexualitatea, ceea ce îndreptăţeşte opinia că nu trebuie abordată decât în cadrul unor instituţii de învăţământ universitar, ca discipline specifice, de studii medicale, juridice, sociologice, biologice, psihologice etc. De altfel, inclusiv legiuitorul normează exercitarea relativă a capacităţii juridice abia începând cu vârsta de 14 ani, recunoscând, ca excepţie, exercitarea deplină a capacităţii juridice de către persoanele de sex feminin, ce se căsătoresc de la vârsta de 15 ani.

Mai mult, având în vedere DECIZIA nr. III din 23 mai 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi lucrările de specialitate penală, coroborat cu faptul că metodologia didactică permite cadrului didactic folosirea atât de metode, cât şi de instrumente sau mijloace de predare-învăţare, îmi fundamentez opinia că admiterea educaţiei sexuale ca disciplină de învăţământ ar contura inclusiv o nebuloasă, sub aspectul conglomerării actului educaţional cu cel al perversiunilor sexuale, ce ar afecta obiectivul actului educaţional sub aspectul dezvoltării personalităţii umane.

Mai exact, profesorul de educaţie sexuală s-ar folosi, în cadrul procesului instructiv-educativ, de metode şi instrumente didactice ca inductivă, deductivă, povestirea, descrierea, explicaţia, argumentaţia, observarea directă a realităţii sexuale, studiul şi interpretarea simbolurilor sexuale, studiul de caz, exemplul, jocul didactic, casete, diapozitive, filme etc., ceea ce, în opinia mea, ar crea acte de dezordine social-moral-instituţională, ce ar balea între dreptul la educaţie şi incriminarea penală sau, minim, contravenţională.

De altfel, chiar din campania de promovare media a produselor de igienă personală, se observă o anumită intimitate a predării educaţiei sexuale şi de igienă pe linia fiică/fiu – mamă/tată.

Motiv pentru care mă alătur Patriarhiei Române în demersul său de a cere interzicerea educaţiei sexuale în şcoli, ce ar putea pune în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului, astfel de permisiune însemnând un sacrilegiu la adresa normelor, principiilor şi valorilor didactice, ce au ca obiectiv libera dezvoltare a personalităţii umane.

De altfel, sub imperiul mandatului: opriţi sacrilegiul!, cred că ar trebui să se ceară o opinie fermă şi din partea instituţiilor fumdamentale ale statului, cu rol de garant al apărării dezvoltării/propăşirii materiale şi spirituale a Neamului Românesc: Preşedintele României, Parlamentul României, Guvernul României, Consiliul Superior al Magistraturii, Avocatul Poporului şi altele.