Diortosirea cărţilor de cult. Încheierea gramaticală a ecteniei cererilor

Atunci când vorbim de cult, se înţelege că există un profund dihotomism între cult şi cultură, căci „cultul înseamnă cultivarea relaţiei oamenilor cu Dumnezeu Creatorul, iar cultura  înseamnă cultivarea relaţiei oamenilor cu lumea, cu creaţia lui Dumnezeu”[1].

Corolarul cultului creştin îl reprezintă Sfânta Liturghie, care, ca izvor de viaţă sfântă, de lumină veşnică şi de sfinţire a poporului dreptcredincios, reprezintă ceasul liturgic plin de taină, întru care „se realizează cea mai vie legătură duhovnicească a lui Hristos cu Biserica Sa, cea mai bogată comunicare şi cea mai intensă comuniune dintre Hristos – Capul Bisericii şi Biserica Sa, care este Trupul Său tainic, templu al Sfântului Duh, casă şi popor al lui Dumnezeu – Tatăl, prin care se dăruieşte Bisericii Sale, viaţă veşnică”[2].

Mergând pe firul trăirii liturgice, de-a lungul slujirii de protopsalt şi a absorbirii teologiei până la treapta academică de doctor în teologie, am sesizat rolul deosebit de important, pe care-l au cărţile de cult în slujirea liturgică, un rol aparte avându-l şi „Liturghierul”, lucru confirmat inclusiv de faptul că a fost prima carte apărută, în 1508, pe pământ românesc, ultima ediţie din anul 2012, prin evitarea atât a aramaismelor greu de înţeles azi, cât şi a neologismelor greu de asimilat în cult, dorindu-se a fi „una mai precisă şi mai bogată în nuanţarea sensurilor teologice ale textului liturgic, ţinând seama de practica liturgică de la catedralele chiriarhale, mănăstiri, parohii şi şcoli teologice, dar şi de noile ediţii greceşti ale Patriarhiei Ecumenice şi ale Bisericii Greciei”[3].

Însă, fără a avea intenţia de a impieta lucrarea de diortosire, făcută de colectivul redacţional, fiind convins, de asemenea, şi de rolul cuvintelor textului liturgic, în opinia mea, ca „o necesitate misionară”[4], se reţine parcă o nepotrivită lămurire liturgică a pre-citatei ediţii a Liturghierului, cu privire la încheierea gramaticală a ecteniei cererilor, colectivul redacţional considerând că „la ectenia cererilor din cadrul Vecerniei, Utreniei şi Sfintei Liturghii, încheierea corectă gramaticală este: de la Domnul să cerem, şi nu la Domnul să cerem. Menţionăm că forma corectă (de la…) apărea în traducerea Sfântului Ierarh Dosoftei (1679). Aceasta este traducerea potrivită pentru cuvântul grec παρά, şi surprinde sensul logic al prepoziţiei româneşti cerută de verbul a cere (ceva de la cineva)”[5].

Şi consider nepotrivită încheierea gramaticală a ecteniei cererilor a ediţiei Liturghierului din 2012, şi anume: încheierea gramaticală: de la Domnul să cerem, în loc de la Domnul să cerem, aşa cum se regăsea în anterioarele ediţii, tocmai datorită faptului că prepoziţia compusă „de la” afectează plinătatea sensului teologic pe care-l exprimă prepoziţia simplă „la”, în interiorul actului liturgic al ecteniei cererilor.

Mai precis, urmărind cu atenţie textul liturgic grecesc, se observă că se foloseşte prepoziţia grecească „παρά” în încheierea gramaticală a ecteniei cererilor: „παρά του Κυρίου αιτησώμεθα”, prepoziţie ce, probabil, a făcut colectivul redacţional să considere ca şi corectă încheierea gramaticală: de la Domnul să cerem, în loc de la Domnul să cerem, folosindu-se chiar şi de faptul că „forma corectă (de la…) apărea în traducerea Sfântului Ierarh Dosoftei (1679). Aceasta este traducerea potrivită pentru cuvântul grec παρά, şi surprinde sensul logic al prepoziţiei româneşti cerută de verbul a cere (ceva de la cineva)”[6].

Fără a pune în discuţie sensul logic al prepoziţiei româneşti cerută de verbul a cere (ceva de la cineva), în opinia mea, când se diortosesc cărţile de cult sau sacre, imperios trebuie să se ţină cont nu numai de sensul logic, ci de întreg ansamblul semantic al formulării liturgice sau cultice, atât sub aspect filologic, cât mai ales sub aspect teologic, în spiritul formulării scriitorilor biblici sau patristici, ştiut fiind că toate cuvintele rostite de slujitorii bisericeşti în cadrul cultului nu sunt simple bolboroseli, ci sunt cuvintele lui Hristos, nu doar inspirate de Duhul, ci pline de Hristos, pe Care-L şi comunică ascultătorilor, care le acceptă prin credinţă[7].

De aceea, rostirea cuvintelor lui Dumnezeu, care aparţineau deja profeţilor trimişi de Dumnezeu, în gura slujitorilor bisericeşti, ca trimişi eshatologici ai lui Dumnezeu, este legată de cuvintele lui Hristos, insistenţa asupra cuvintelor lui Iisus Hristos fiind un aspect al concentraţiei hristologice al subiectului despre Duhul şi al discursului sacramental euharistic[8].

Prepoziţia grecească „παρά”, din încheierea gramaticală a ecteniei cererilor, la o primă citire, dimpreună cu genitivul s-ar traduce mot à mot cu „de la, din partea”, numai că, după cum spuneam, în spiritul scrierilor biblice şi patristice, precum şi a regulilor gramaticale (filologice) greceşti, traducerea trebuie făcută în sensul unei cereri ce are loc în imediata vecinătate a Domnului, adică în sânul Său, de aceea consider că încheierea gramaticală corectă ar trebui să fie: la Domnul să cerem, căci, potrivit regulilor gramaticale româneşti, prepoziţia „la” introduce fie atribute care arată locul, fie complemente circumstanţiale de loc care arată distanţa, limita în spaţiu sau poziţia unde are loc o acţiune, o stare, fie complemente circumstanţiale de timp care arată periodicitatea sau perioada, momentul, ocazia în prezent, trecut sau viitor, fie complemente circumstanţiale de scop care arată  finalitatea unei acţiuni, fie complemente circumstanţiale de cauză, de mod, de relaţie, instrumental, fie complemente indirecte[9].

Adevărat că şi prepoziţia compusă „de la” introduce complemente circumstanţiale de loc, de timp, de mod, complemente indirecte sau atribute[10], numai că, în situaţia încheierii gramaticale a ecteniei cererilor, traducerea cu „de la” este nepotrivită sensului teologic.

Conform regulilor gramaticale greceşti, verbul „αιτησώμεθα”[11] este un verb intranzitiv, căci el comportă o acţiune de cerere, dar nu statică, ci înaintată, orientată, inclusiv temporal şi spaţial, către cineva, ceea ce face ca încheierea gramaticală grecească să se facă cu prepoziţia „παρά”, urmată de un genitiv, prepoziţie care, în semantica grecească, comportă ideea unei cereri ce se realizează „alături de, aproape de sau strâns unit cu sau de cineva”, limba greacă impunând folosirea unei cu totul alte prepoziţii, când vrea să se exprime poziţionare diferenţiată, spaţial sau temporal, în cadrul unei acţiuni, şi anume prepoziţia grecească „ἀπ', ἀπo”, care este urmată de genitiv şi care s-ar traduce prin „plecând de la, începând de la”[12].

Într-acest sens o găsim formulată în scrierile ioaneice, când Ioan vorbeşte despre timpul istoric al întrupării Logosului, „Cuvântul vieţii” (I In. 1, 1) „Ce era de la început”: Ὃ ἦν ἀπ' ἀρχῆς (I In 1,1) „la Tatăl”: πρὸς τὸν πατέρα (I In 1,2), adică de la acel început când prin actul creator eternitatea lui Dumnezeu se întâlneşte şi se contopeşte pentru prima oară cu timpul, cât şi de la acel început al pogorârii lui Dumnezeu la timp, pentru ca timpul, prin forţa creatoare a lui Dumnezeu, să ofere creaturii, pornită în drumul ei prin timp, prima clipă a dialogului cu Dumnezeu după chipul dialogului Fiului cu Tatăl, întru Care fiinţează acelaşi chip, care oglindeşte imuabilitatea Dumnezeirii, Tatăl existând în Fiul şi Fiul preexistând de-a pururi „în sânul Tatălui”: εἰς τὸν κόλπον τοῦ πατρός (In. 1,18), pentru că Acesta, fără a fi altul ca El, este la fel ca şi Acela, iar Acela ca şi Acesta, şi, într-acest mod, Cei doi sunt „una”: ἕν (In. 10,30), întrucât, privite după specificul persoanelor, Cele două persoane sunt una şi una, adică două feţe ale aceluiaşi Dumnezeu, dar, după identitatea firii, sunt una: Dumnezeirea, din Care Se naşte de-a pururi Fiul, Care participă la creaţie, căci „toate prin El s-au făcut”: πάντα δι' αὐτοῦ ἐγένετο (In. 1,3), plinind voia Tatălui, şi, întrupat în persoana lui Hristos, grăieşte oamenilor în Sfintele Scripturi, „prin Duhul Sfânt” (I Cor 12,8)[13].

Toate acestea mă fac să consider că încheierea gramaticală corectă a ecteniei cererilor ar trebui să fie: la Domnul să cerem, căci, prin introducerea prepoziţiei compuse „de la”, în interiorul actului liturgic al ecteniei cererilor, al rugăciunii, nu se mai simte acea intimitate profundă dintre rugător şi Rugat, intimitate ce este ontologică Dumnezeirii, căci „Dumnezeu este iubire” (I In. 4, 8), iar iubirea nu comportă în sine distanţă, indiferenţă, răceală sau comunicări ce se realizează protocolar, ci comportă o intimitate de negrăit, în care subiecţii se topesc, rămânând neamestecaţi, neschimbaţi, neîmpărţiţi, nedespărţiţi.

De altfel, încheierea gramaticală corectă a ecteniei cererilor ar trebui să fie: la Domnul să cerem, şi datorită faptul că, potrivit limbii greceşti, complementul nedrept în cazul genitiv se întâlneşte după verbe, dintre care cele mai des întrebuinţate arată participarea, amintirea sau uitarea, o operaţie a simţurilor, superioritatea sau inferioritate, depărtarea, abundenţa sau lipsa, reuşita, a manca sau a bea[14], iar verbul „αἰτέω”[15], folosit la subjonctiv aorist „αιτησώμεθα”, este la diateza sau forma medie, care arată că subiectul face lucrarea pentru el însuşi, în interesul său (reflexiv indirect)[16].

Se reţine, într-acest context, sublima expunere a Părintelui Profesor Sofron Vlad, care, în Prologul Evangheliei a 4-a,, vorbeşte despre valoarea prepoziţiei simple „la”, prepoziţie dinamică ce exprimă atât imediata vecinătate şi intimitate a Cuvântului cu Tatăl, cât şi mişcarea continuă de comuniune a Fiului către Tatăl[17], sens ce se regăseşte şi în cazul încheierii gramaticale a ecteniei cererilor la Domnul să cerem, căci, prin folosirea prepoziţiei simple „la”, se exprimă atât imediata vecinătate şi intimitate a celui ce cere cu Domnul, cât şi mişcarea continuă de comuniune a celui ce cere către Domnul, şi, prin El, către Tatăl.

Prin urmare, necesitatea misionară şi valoarea ediţiei din 2012 a Liturghierului este evidentă, fiind mult mai precisă şi mai bogată în nuanţarea sensurilor teologice ale textului liturgic decât ediţiile anterioare, numai că, în cazul încheierii gramaticale a ecteniei cererilor, în opinia mea, colectivul redacţional a procedat nepotrivit sensului teologic al prepoziţiei „la”.

Afirmaţia că „forma corectă (de la…) apărea în traducerea Sfântului Ierarh Dosoftei (1679). Aceasta este traducerea potrivită pentru cuvântul grec παρά, şi surprinde sensul logic al prepoziţiei româneşti cerută de verbul a cere (ceva de la cineva)”[18] nu poate satisface cerinţele şi rigorile exegetice teologice şi nici chiar filologice, mai ales dacă ţinem cont şi de evoluţia semantică a limbii române de la Sfântul Ierarh Dosoftei până azi.