Cookies de navigare nu pot fi dezactivate, iar cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Sfânta Tradiţie şi ereziileNr. vizualizari: 6157

DORUL ca sete de comuniune şi putere de transfigurare la români

Pr. dr. Adrian Roman
Tags: dor; Stăniloae; popor; românism;
               Dorul ca sete de comuniune şi putere de transfigurare la români în gândirea Pr. Dumitru Stăniloae
 
               
Părintele Stăniloae, vorbind despre ontologia spiritualităţii omeneşti, consideră că persistenţa poporului român în spaţiul carpato-danubiano-pontic corespunde unui anumit fel de a fi, spaţiul acesta imprimându-se în sufletul său. În concluzie, dacă s-ar muta din acest spaţiu şi-ar pierde şi fiinţa[1]. Pentru că nu urmăresc în acest articol o analiza a gândirii părintelui în ceea ce priveşte întreaga spiritualitate românească cu toate coordonatele şi complexitatea ei, mă voi opri succint doar asupra categoriilor şi aspectelor ce privesc reflecţiile lui asupra dorului ca şi specificitate a iubirii unui neam creştin ortodox latin.
Conform părintelui Stăniloae, românul preţuieşte societatea în care trăieşte pentru pulsul pe care îl dă personalităţii sale, aşadar comunitatea în românism este un mediu favorabil persoanei, căci „românul concepe societatea după asemănarea Bisericii”, iar sentimentul de familiaritate din sufletul românului este dominant datorită înţelegerii lui Dumnezeu ca „ideală viaţă familiară”[2]. Părintele Stăniloae vedea în poporul român „un personalism excepţional în unire bine echilibrată cu viaţa în comuniune, care reprezintă o taină specifică Ortodoxiei”[3]. În dor, românul trăieşte „structura dialogică a fiinţei sale”[4], iar prin comuniunea cu neputinţă de realizat cu fiinţa iubită de care se află despărţit la un moment dat, trăieşte faptul că nu poate exista în afara acestei structuri.
În dorul românesc, părintele vedea acea simţire intensă a românului faţă de cei cu care a vieţuit la un loc, când e depărtat de aceştia. Dorul cel mai năpraznic este între tinerii care se iubesc, dar există şi un dor de părinţi, de fraţi, de sat sau de ţară. Românii trăiesc în dor, pe lângă durerea absenţei celor dragi, şi o prezenţă a lor în conştiinţă: „În dor omul e singur sau fără cel dorit, şi în acelaşi timp nu e singur: e cu cel dorit. Dar cel dorit nu e de faţă în carne şi oase, ci e reprezentat prin dor. Dorul aduce şi ţine în cel stăpânit de el chipul celui dorit, dar şi o durere, deoarece chipul nu ţine cu adevărat locul celui absent şi dorit”[5]:
                                               „Că n-am dorului ce face:
                                            Că nu-i dor ca dorurile,
                                                Să-l omori cu gândurile”.
Pentru că dorul „este legat de dragoste, care circulă, între cei ce se iubesc, ca gândul”, acesta este „trimis” de cel ce doreşte astfel că „prin dor vine ceva de la acela sau se duce ceva din fiinţa celui ce doreşte la cel dorit”[6]. În dor, omul este cu totul la cel iubit. Astfel, are loc o deschidere a dimensiunii indefinite şi fermecătoare a persoanei dorite, o descoperire a tainei negrăite a persoanei iubite, o transfigurare a ei. Însă, în dor, deşi te deschizi, nu te poţi realiza decât după reîntâlnirea cu persoana dorită în care regăseşti atmosfera necesară existenţei şi împlinirii tale, „simţi fiinţa dorită ca un fel de casă ontologică a existenţei tale, ca un fel de centru de gravitate pentru fiinţa ta, ca o condiţie a existenţei”[7]. Acest lucru este posibil tocmai pentru că Dumnezeu este susţinătorul dorului nostru către El şi către semeni şi „atrage părţile despărţite (persoanele) prin energiile necreate ca prezenţă a Lui în unul pentru altul”[8]. Şi iubirea de Dumnezeu este, în viziunea părintelui Stăniloae, în acelaşi timp dor, şi de aceea durere, iar prin acest dor, spune el comentându-l pe Sfântul Simeon Noul Teolog, omul trăieşte o prezenţă enipostatică a Persoanei dorite, a lui Dumnezeu, Care este identificat cu acest dor şi care şi lucrează prin el[9]. Adică nu este vorba de o personificare metaforică, ci de o enipostaziere, o unire a celui iubit cu harul în dor, o prezenţă reală a celui dorit prin harul dumnezeiesc, la care cei ce se doresc sunt participanţi. Fiecare dintre cei care se iubesc „îl primeşte pe celălalt în sine”[10]. Are loc o proiectare reciprocă de energie, o proiectare a fiinţei întregi prin energia proprie în sufletul celuilalt. Dumnezeu este cel care trimite energia Sa în om, erosul Său, care îmbracă forma afecţiunii umane ce se întoarce apoi din acela către Dumnezeu şi oameni[11]. Astfel, omul simte dorul ca trăire a celui iubit, care este „absorbit” prin dorul care vine şi pătrunde fiinţa şi atrage pe cel dorit prin această ieşire a lui, adică prin dor. Gândul celui cuprins de dor atrage persoana iubită în mod penetrant, persistent, afectiv, duios[12].
Dorul e o mărturie a comuniunii adânci, duioase şi lucide în care trăieşte poporul nostru. Dorinţa este mai mare pentru o persoană dacă şi comuniunea cu ea a fost înainte mai îndelungată şi mai intensă, prin dorul de ea trăindu-se necesitatea de a actualiza din nou, în mod mai deplin, această comuniune prin prezenţa ei reală. Prin dor - „comuniunea virtualizată” -, comuniunea trecută se prelungeşte în dimensiunea interioară şi astfel putându-se menţine şi cei ce se doresc în această interioritate, dar cu durerea că nu se poate manifesta comuniunea lor în exterior. Astfel pentru părintele Stăniloae dorul reprezintă, la un moment dat, „trăirea exclusivă în interiorul interuman, în neputinţa actualizării ei exterioare”, ca un alt „tărâm al umanităţii reale”[13], care odată depăşit nu numai că va restabili comuniunea iniţială, ci o va şi desăvârşi, căci dorul nu concepe o despărţire permanentă, el nu reprezintă o stare definitivă, pentru că astfel şi-ar pierde rostul lui de tensiune. Se întâmplă şi ca dorul să se stingă, dar aceasta numai în cazul în care iubirea acelor persoane nu a fost consolidată, nu a prins rădăcini. Dorul de cei iubiţi nu se stinge decât când este satisfăcut prin reîntâlnire, iar dacă acest lucru nu este posibil în această viaţă, atunci omul moare cu acest dor, care a fost singurul care menţinea persoana în viaţă[14].
Părintele Stăniloae doreşte să arate că în dor românul simte că „insul singur nu e omul întreg, că e un amputat. El îl poartă pe celălalt în sine chiar în absenţa lui, îl poartă într-o prezenţă absentă sau într-o absenţă prezentă”[15]. Pentru că această „prezenţă prin energia specială a subiectivităţii” acelei persoane nu este deplină, se trezeşte dorul sau dorinţa de împlinire a locului în care trăia cu persoana iubită[16]. Omul simte „adierea căldurii familiare a persoanei”, pe care o iubeşte în absenţă, simte chemarea ei, necesitatea prezenţei ei fizice. Acest dor este rodul comuniunii realizate înainte între cei care se iubesc şi care se află la distanţă. Dorul face ca acea comuniune să persiste, să fie prelungită în interiorul fiinţei cu tendinţa de a se reactualiza şi în exterior. Poporul român are un simţ dezvoltat pentru acest interior şi, ne spune părintele Stăniloae, „reprezintă celălalt tărâm al umanităţii reale"[17].
Lipsa comuniunii este o stare anormală care aduce omului suferinţă, mai ales aceluia care este despărţit de cel cu care a fost în comuniune. Această stare fiind dureroasă l-a făcut pe părintele Stăniloae să găsească posibile etimologii ale cuvântului dor, tocmai în legătură cu durerea . Astfel, cuvântul dor ar putea deriva din latinescul dolor-durere. Când se întreabă cine va mângâia chinul inimii sale, Sfântul Simeon Noul Teolog, afirmă că atunci când spune chin[18] (ponos) se referă la dorul (pothos) Mântuitorului, ca lucrare a Duhului şi ca prezenţă văzută în el în chip enipostatic ca lumină (phos)[19].
Dorul pus în cântecele româneşti accentuează anumite caracteristici : de jale, de duioşie, de mângâiere, de reflecţie care se pot regăsi în doinele populare româneşti, descoperind întotdeauna unicitatea distinctă a persoanei dorite şi valoarea şi misterul ei infinit revelate prin iubire. În dor omul stă şi reflectează mai mult la chipul persoanei iubite şi distanţa de ea îl face să nu-şi mai amintească decât cuvintele şi mişcările ei prin care şi-a arătat iubirea faţă de el. Acest lucru face ca iubirea să producă „în persoana iubitoare o închipuire a persoanei iubite, care e descoperirea în aceea a unui chip minunat, pe care îl produce în parte şi ea în aceea. Părintele Stăniloae vorbeşte deci, în acest caz, de o transfigurare a persoanei prin iubire, în dor[20]. Transfigurarea iubirii produsă în dor produce un efect şi asupra naturii sau spaţiului. Pe lângă faptul că lipsa persoanei dorite dă sentimentul celui ce o doreşte că e singur sau străin în lume şi în locurile unde au fost împreună[21], se trăieşte şi o imposibilitate de înlocuire a spaţiului personalizat de cel iubit, de aceea dorul cheamă continuu la întoarcerea în spaţiul originar. Umanizarea naturii care se resimte în dorul românesc este valorizată de părintele Stăniloae în viziunea sa personalistă şi liturgică a cosmosului: „Cosmosul este scăldat în comuniunea personalistă între oamenii ce se iubesc şi se doresc” sau „natura este mediu de comuniune cu cei dragi”[22].
Părintele vorbeşte despre dor şi ca legătură cu cei adormiţi, pentru că dorul neîncetând în momentul morţii, va copleşi spaţiul şi timpul. Pentru iubire valoarea oamenilor este atât de mare, încât ele nu pot să nu trăiască în veci. Spaţiul şi timpul sunt făcute să lege pe oameni împreună. Spaţiul e umanizat şi transfigurat, iar timpul devine „un lanţ care leagă pe cei vii cu cei morţi, ducându-i pe toţi în veşnicie”[23] unde încetează despărţirea spaţială. Aşadar dorul întreţine o comuniune chiar între vii şi morţi, românii exteriorizând-o prin acte liturgice şi cotidiene: parastase, pomeni, troiţe, milostenii, cântece şi şezători. Toate aceste considerente, pe lângă multele sale reflecţii şi polemici asupra temei ortodoxiei şi spiritualităţii româneşti, l-au făcut pe părintele Stăniloae să considere satul un model al comuniunii interumane[24] sau chiar un „model al comuniunii din Împărăţia cerurilor”[25].
Atunci când vorbim de dor trebuie să facem referire la nădejde. Acest lucru se poate remarca la părintele Stăniloae atunci când vorbeşte de „dor de tot mai multă iubire” pentru că bucuria care ne vine de la cel care ne iubeşte, vede în iubirea şi dăruirea aceluia un început care ne aprinde dorul de mai mult căci „chiar în dor e o trăire anticipată a iubirii” pe care părintele Stăniloae o exprimă, într-un comentariu la Imnul 12 al Sfântului Simeon Noul Teolog, într-o adresare directă către Dumnezeu care pare a fi în teologhisirea părintelui o mărturisire a dragostei şi a dorului său de Dumnezeu sau chiar o rugăciune: „…numai pe tine sunt în stare să Te iubesc, deşi încă nu te pot iubi; numai de la Tine aştept să iubesc poruncile Tale, deşi încă nu Te cunosc. Iubirea mea faţă de Tine este nimic faţă de cea pe care o doresc să o am. Deşi aştept totul de la Tine, nu Te cunosc deloc. Faţă de iubirea pe care vreau să o am faţă de Tine, cea pe care o am e nimic. În dorirea acestei iubiri e şi o mare iubire, dar şi recunoaşterea puţinătăţii ei. Sunt negrăit de însetat să Te iubesc”[26].
Setea acestei iubiri, această sete de comuniune a omului este tradusă în sufletul românului ca dor, un sentiment şi o trăire profunde şi specifice spaţiului nostru, dar parcă tot mai puţin timpului nostru. Poporul român are o etnicitate bisericească, o morală românească, un suflet specific legat în mod profund de Biserica străbună şi de trăirile înaintaşilor. Se vorbeşte azi despre o dispariţie a sufletului românesc care este identificat cu sufletul ţăranului român. Ţăranul român autentic a dispărut, dar duhului acestuia se păstrează la cei cu dor de un plai românesc creştin, de o Biserică ca rădăcină de neam, ca mamă a poporului, ca izvor la moralei societăţii. Păstrăm cu duioşie acest dor de sat, de bătrâni, de tradiţii şi obiceiuri şi reluăm experienţa dorului trăind în simplitatea (nu sărăcia) credinţei creştineşti ortodoxe, simplă şi bogată, jertfelnică şi tare. Fiinţa poporului român nu se pierde atât timp cât sufletul românesc se mai regăseşte în colţuri de Românie, în inimi creştine ancorate în Biserica străbună în care omul trăieşte în rugăciune dorul de Dumnezeu, de neam, dorul pentru cel iubit, dorul pentru cel răposat.
 
 
 


[1] Dumitru Stăniloae, Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, Elion, Buc., 2001, pp. 5-6
[2] Idem, Ortodoxie şi românism, Sibiu, 1939, pp. 79-80
[3] Idem, The Romenien Spirituality-A Synthesis between East ane West, în Romenien Orthodox Church News 17/1987, p. 59
[4] Idem, Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, ed. cit., p. 110
[5] Ibidem, p. 102
[6] Ibidem
[7] Ibidem, p. 105
[8] Dumitru Stăniloae, Dumnezeu este iubirE, în Ortodoxia, nr. 3/1971, p. 391
[9] Idem, Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, Craiova, 1990, notele 879 şi 880, p. 661
[10] Idem, Trăirea lui Dumnezeu în Ortodoxie, Dacia, Cluj-Napoca, 2000, p. 138
[11] Ibidem, p. 139
[12] Idem, Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, ed. cit., p. 105
[13] Idbide, p. 106
[14] Ibidem, p. 108
[15] Ibidem, p. 110
[16] Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. Institului Biblic şi de Misiune al B.O.R.., Buc., 1996, p. 143
[17] Idem, Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, ed. cit., p. 106
[18] În traducerea părintelui Dumitru Stăniloae: „durere”, vezi în Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, ed. cit., p. 661; vezi şi nota 879, p. 661
[19] Sfântul Simeon Noul Teolog, Erosurile imnelor dumnezeieşti, Imnul 52, în Imne, Epistole şi Capitole, traducere şi note Ioan I. Ică jr., Deisis, Sibiu, 2001, p. 270
[20] Dumitru Stăniloae, Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, ed. cit., pp. 162-163
[21] Ibidem, p. 164
[22] Ibidem, pp. 12-13
[23] Ibidem, p. 169
[24] Sorin Dumitrescu, 7 dimineţi cu Părintele Stăniloae, ed. cit, p. 21
[25] Dumitru Stăniloae, Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, ed. cit., p. 175
[26] Idem, Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, ed. cit., notele 127-128 & 123, pp. 368-369
21-10-2013
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu


Carti/produse despre:
Dor, Stăniloae, Popor, Românism,