DORUL ca sete de comuniune şi putere de transfigurare la români

               Dorul ca sete de comuniune ÅŸi putere de transfigurare la români în gândirea Pr. Dumitru Stăniloae

 

               

Părintele Stăniloae, vorbind despre ontologia spiritualităţii omeneÅŸti, consideră că persistenÅ£a poporului român în spaÅ£iul carpato-danubiano-pontic corespunde unui anumit fel de a fi, spaÅ£iul acesta imprimându-se în sufletul său. În concluzie, dacă s-ar muta din acest spaÅ£iu ÅŸi-ar pierde ÅŸi fiinÅ£a[1]. Pentru că nu urmăresc în acest articol o analiza a gândirii părintelui în ceea ce priveÅŸte întreaga spiritualitate românească cu toate coordonatele ÅŸi complexitatea ei, mă voi opri succint doar asupra categoriilor ÅŸi aspectelor ce privesc reflecÅ£iile lui asupra dorului ca ÅŸi specificitate a iubirii unui neam creÅŸtin ortodox latin.

Conform părintelui Stăniloae, românul preÅ£uieÅŸte societatea în care trăieÅŸte pentru pulsul pe care îl dă personalităţii sale, aÅŸadar comunitatea în românism este un mediu favorabil persoanei, căci „românul concepe societatea după asemănarea Bisericii”, iar sentimentul de familiaritate din sufletul românului este dominant datorită înÅ£elegerii lui Dumnezeu ca „ideală viaţă familiară”[2]. Părintele Stăniloae vedea în poporul român „un personalism excepÅ£ional în unire bine echilibrată cu viaÅ£a în comuniune, care reprezintă o taină specifică Ortodoxiei”[3]. În dor, românul trăieÅŸte „structura dialogică a fiinÅ£ei sale”[4], iar prin comuniunea cu neputinţă de realizat cu fiinÅ£a iubită de care se află despărÅ£it la un moment dat, trăieÅŸte faptul că nu poate exista în afara acestei structuri.

În dorul românesc, părintele vedea acea simÅ£ire intensă a românului faţă de cei cu care a vieÅ£uit la un loc, când e depărtat de aceÅŸtia. Dorul cel mai năpraznic este între tinerii care se iubesc, dar există ÅŸi un dor de părinÅ£i, de fraÅ£i, de sat sau de Å£ară. Românii trăiesc în dor, pe lângă durerea absenÅ£ei celor dragi, ÅŸi o prezenţă a lor în conÅŸtiinţă: „În dor omul e singur sau fără cel dorit, ÅŸi în acelaÅŸi timp nu e singur: e cu cel dorit. Dar cel dorit nu e de faţă în carne ÅŸi oase, ci e reprezentat prin dor. Dorul aduce ÅŸi Å£ine în cel stăpânit de el chipul celui dorit, dar ÅŸi o durere, deoarece chipul nu Å£ine cu adevărat locul celui absent ÅŸi dorit”[5]:

                                               „Că n-am dorului ce face:

                                            Că nu-i dor ca dorurile,

                                                Să-l omori cu gândurile”.

Pentru că dorul „este legat de dragoste, care circulă, între cei ce se iubesc, ca gândul”, acesta este „trimis” de cel ce doreÅŸte astfel că „prin dor vine ceva de la acela sau se duce ceva din fiinÅ£a celui ce doreÅŸte la cel dorit”[6]. În dor, omul este cu totul la cel iubit. Astfel, are loc o deschidere a dimensiunii indefinite ÅŸi fermecătoare a persoanei dorite, o descoperire a tainei negrăite a persoanei iubite, o transfigurare a ei. Însă, în dor, deÅŸi te deschizi, nu te poÅ£i realiza decât după reîntâlnirea cu persoana dorită în care regăseÅŸti atmosfera necesară existenÅ£ei ÅŸi împlinirii tale, „simÅ£i fiinÅ£a dorită ca un fel de casă ontologică a existenÅ£ei tale, ca un fel de centru de gravitate pentru fiinÅ£a ta, ca o condiÅ£ie a existenÅ£ei”[7]. Acest lucru este posibil tocmai pentru că Dumnezeu este susÅ£inătorul dorului nostru către El ÅŸi către semeni ÅŸi „atrage părÅ£ile despărÅ£ite (persoanele) prin energiile necreate ca prezenţă a Lui în unul pentru altul”[8]. Åži iubirea de Dumnezeu este, în viziunea părintelui Stăniloae, în acelaÅŸi timp dor, ÅŸi de aceea durere, iar prin acest dor, spune el comentându-l pe Sfântul Simeon Noul Teolog, omul trăieÅŸte o prezenţă enipostatică a Persoanei dorite, a lui Dumnezeu, Care este identificat cu acest dor ÅŸi care ÅŸi lucrează prin el[9]. Adică nu este vorba de o personificare metaforică, ci de o enipostaziere, o unire a celui iubit cu harul în dor, o prezenţă reală a celui dorit prin harul dumnezeiesc, la care cei ce se doresc sunt participanÅ£i. Fiecare dintre cei care se iubesc „îl primeÅŸte pe celălalt în sine”[10]. Are loc o proiectare reciprocă de energie, o proiectare a fiinÅ£ei întregi prin energia proprie în sufletul celuilalt. Dumnezeu este cel care trimite energia Sa în om, erosul Său, care îmbracă forma afecÅ£iunii umane ce se întoarce apoi din acela către Dumnezeu ÅŸi oameni[11]. Astfel, omul simte dorul ca trăire a celui iubit, care este „absorbit” prin dorul care vine ÅŸi pătrunde fiinÅ£a ÅŸi atrage pe cel dorit prin această ieÅŸire a lui, adică prin dor. Gândul celui cuprins de dor atrage persoana iubită în mod penetrant, persistent, afectiv, duios[12].

Dorul e o mărturie a comuniunii adânci, duioase ÅŸi lucide în care trăieÅŸte poporul nostru. DorinÅ£a este mai mare pentru o persoană dacă ÅŸi comuniunea cu ea a fost înainte mai îndelungată ÅŸi mai intensă, prin dorul de ea trăindu-se necesitatea de a actualiza din nou, în mod mai deplin, această comuniune prin prezenÅ£a ei reală. Prin dor - „comuniunea virtualizată” -, comuniunea trecută se prelungeÅŸte în dimensiunea interioară ÅŸi astfel putându-se menÅ£ine ÅŸi cei ce se doresc în această interioritate, dar cu durerea că nu se poate manifesta comuniunea lor în exterior. Astfel pentru părintele Stăniloae dorul reprezintă, la un moment dat, „trăirea exclusivă în interiorul interuman, în neputinÅ£a actualizării ei exterioare”, ca un alt „tărâm al umanităţii reale”[13], care odată depăşit nu numai că va restabili comuniunea iniÅ£ială, ci o va ÅŸi desăvârÅŸi, căci dorul nu concepe o despărÅ£ire permanentă, el nu reprezintă o stare definitivă, pentru că astfel ÅŸi-ar pierde rostul lui de tensiune. Se întâmplă ÅŸi ca dorul să se stingă, dar aceasta numai în cazul în care iubirea acelor persoane nu a fost consolidată, nu a prins rădăcini. Dorul de cei iubiÅ£i nu se stinge decât când este satisfăcut prin reîntâlnire, iar dacă acest lucru nu este posibil în această viaţă, atunci omul moare cu acest dor, care a fost singurul care menÅ£inea persoana în viaţă[14].

Părintele Stăniloae doreÅŸte să arate că în dor românul simte că „insul singur nu e omul întreg, că e un amputat. El îl poartă pe celălalt în sine chiar în absenÅ£a lui, îl poartă într-o prezenţă absentă sau într-o absenţă prezentă”[15]. Pentru că această „prezenţă prin energia specială a subiectivităţii” acelei persoane nu este deplină, se trezeÅŸte dorul sau dorinÅ£a de împlinire a locului în care trăia cu persoana iubită[16]. Omul simte „adierea căldurii familiare a persoanei”, pe care o iubeÅŸte în absenţă, simte chemarea ei, necesitatea prezenÅ£ei ei fizice. Acest dor este rodul comuniunii realizate înainte între cei care se iubesc ÅŸi care se află la distanţă. Dorul face ca acea comuniune să persiste, să fie prelungită în interiorul fiinÅ£ei cu tendinÅ£a de a se reactualiza ÅŸi în exterior. Poporul român are un simÅ£ dezvoltat pentru acest interior ÅŸi, ne spune părintele Stăniloae, „reprezintă celălalt tărâm al umanităţii reale"[17].

Lipsa comuniunii este o stare anormală care aduce omului suferinţă, mai ales aceluia care este despărÅ£it de cel cu care a fost în comuniune. Această stare fiind dureroasă l-a făcut pe părintele Stăniloae să găsească posibile etimologii ale cuvântului dor, tocmai în legătură cu durerea . Astfel, cuvântul dor ar putea deriva din latinescul dolor-durere. Când se întreabă cine va mângâia chinul inimii sale, Sfântul Simeon Noul Teolog, afirmă că atunci când spune chin[18] (ponos) se referă la dorul (pothos) Mântuitorului, ca lucrare a Duhului ÅŸi ca prezenţă văzută în el în chip enipostatic ca lumină (phos)[19].

Dorul pus în cântecele româneÅŸti accentuează anumite caracteristici : de jale, de duioÅŸie, de mângâiere, de reflecÅ£ie care se pot regăsi în doinele populare româneÅŸti, descoperind întotdeauna unicitatea distinctă a persoanei dorite ÅŸi valoarea ÅŸi misterul ei infinit revelate prin iubire. În dor omul stă ÅŸi reflectează mai mult la chipul persoanei iubite ÅŸi distanÅ£a de ea îl face să nu-ÅŸi mai amintească decât cuvintele ÅŸi miÅŸcările ei prin care ÅŸi-a arătat iubirea faţă de el. Acest lucru face ca iubirea să producă „în persoana iubitoare o închipuire a persoanei iubite, care e descoperirea în aceea a unui chip minunat, pe care îl produce în parte ÅŸi ea în aceea. Părintele Stăniloae vorbeÅŸte deci, în acest caz, de o transfigurare a persoanei prin iubire, în dor[20]. Transfigurarea iubirii produsă în dor produce un efect ÅŸi asupra naturii sau spaÅ£iului. Pe lângă faptul că lipsa persoanei dorite dă sentimentul celui ce o doreÅŸte că e singur sau străin în lume ÅŸi în locurile unde au fost împreună[21], se trăieÅŸte ÅŸi o imposibilitate de înlocuire a spaÅ£iului personalizat de cel iubit, de aceea dorul cheamă continuu la întoarcerea în spaÅ£iul originar. Umanizarea naturii care se resimte în dorul românesc este valorizată de părintele Stăniloae în viziunea sa personalistă ÅŸi liturgică a cosmosului: „Cosmosul este scăldat în comuniunea personalistă între oamenii ce se iubesc ÅŸi se doresc” sau „natura este mediu de comuniune cu cei dragi”[22].

Părintele vorbeÅŸte despre dor ÅŸi ca legătură cu cei adormiÅ£i, pentru că dorul neîncetând în momentul morÅ£ii, va copleÅŸi spaÅ£iul ÅŸi timpul. Pentru iubire valoarea oamenilor este atât de mare, încât ele nu pot să nu trăiască în veci. SpaÅ£iul ÅŸi timpul sunt făcute să lege pe oameni împreună. SpaÅ£iul e umanizat ÅŸi transfigurat, iar timpul devine „un lanÅ£ care leagă pe cei vii cu cei morÅ£i, ducându-i pe toÅ£i în veÅŸnicie”[23] unde încetează despărÅ£irea spaÅ£ială. AÅŸadar dorul întreÅ£ine o comuniune chiar între vii ÅŸi morÅ£i, românii exteriorizând-o prin acte liturgice ÅŸi cotidiene: parastase, pomeni, troiÅ£e, milostenii, cântece ÅŸi ÅŸezători. Toate aceste considerente, pe lângă multele sale reflecÅ£ii ÅŸi polemici asupra temei ortodoxiei ÅŸi spiritualităţii româneÅŸti, l-au făcut pe părintele Stăniloae să considere satul un model al comuniunii interumane[24] sau chiar un „model al comuniunii din Împărăţia cerurilor”[25].

Atunci când vorbim de dor trebuie să facem referire la nădejde. Acest lucru se poate remarca la părintele Stăniloae atunci când vorbeÅŸte de „dor de tot mai multă iubire” pentru că bucuria care ne vine de la cel care ne iubeÅŸte, vede în iubirea ÅŸi dăruirea aceluia un început care ne aprinde dorul de mai mult căci „chiar în dor e o trăire anticipată a iubirii” pe care părintele Stăniloae o exprimă, într-un comentariu la Imnul 12 al Sfântului Simeon Noul Teolog, într-o adresare directă către Dumnezeu care pare a fi în teologhisirea părintelui o mărturisire a dragostei ÅŸi a dorului său de Dumnezeu sau chiar o rugăciune: „…numai pe tine sunt în stare să Te iubesc, deÅŸi încă nu te pot iubi; numai de la Tine aÅŸtept să iubesc poruncile Tale, deÅŸi încă nu Te cunosc. Iubirea mea faţă de Tine este nimic faţă de cea pe care o doresc să o am. DeÅŸi aÅŸtept totul de la Tine, nu Te cunosc deloc. Faţă de iubirea pe care vreau să o am faţă de Tine, cea pe care o am e nimic. În dorirea acestei iubiri e ÅŸi o mare iubire, dar ÅŸi recunoaÅŸterea puÅ£inătăţii ei. Sunt negrăit de însetat să Te iubesc”[26].

Setea acestei iubiri, această sete de comuniune a omului este tradusă în sufletul românului ca dor, un sentiment ÅŸi o trăire profunde ÅŸi specifice spaÅ£iului nostru, dar parcă tot mai puÅ£in timpului nostru. Poporul român are o etnicitate bisericească, o morală românească, un suflet specific legat în mod profund de Biserica străbună ÅŸi de trăirile înaintaÅŸilor. Se vorbeÅŸte azi despre o dispariÅ£ie a sufletului românesc care este identificat cu sufletul ţăranului român. Ţăranul român autentic a dispărut, dar duhului acestuia se păstrează la cei cu dor de un plai românesc creÅŸtin, de o Biserică ca rădăcină de neam, ca mamă a poporului, ca izvor la moralei societăţii. Păstrăm cu duioÅŸie acest dor de sat, de bătrâni, de tradiÅ£ii ÅŸi obiceiuri ÅŸi reluăm experienÅ£a dorului trăind în simplitatea (nu sărăcia) credinÅ£ei creÅŸtineÅŸti ortodoxe, simplă ÅŸi bogată, jertfelnică ÅŸi tare. FiinÅ£a poporului român nu se pierde atât timp cât sufletul românesc se mai regăseÅŸte în colÅ£uri de Românie, în inimi creÅŸtine ancorate în Biserica străbună în care omul trăieÅŸte în rugăciune dorul de Dumnezeu, de neam, dorul pentru cel iubit, dorul pentru cel răposat.

 

 

 

---