Castrul roman de la Titesti-Valcea

Context istoric

Loviștea a fost dintotdeauna, în mod natural, o răspântie de drumuri, cele două ape, Lotrul și Oltul, întâlnindu-se la Brezoi. Ele au fost folosite încă din perioada preromană. Loviștenii au trăit în munți, ocupându-se cu creșterea animalelor, cu vânătoarea și pescuitul, cu agricultura, fiind conduși de cneji sau voievozi pe care, însă, istoria nu i-a consemnat. Începând cu anul 1233, au fost conduși de unguri până în anul 1330, când a avut loc Bătălia de la Posada (situată pe teritoriul Loviștei, conform teoriei lui Aurel Sacerdoțeanu, Ion Conea, Simion Mehedinți și a altor istorici) în urma căreia Carol Robert de Anjou, a fost înfrânt de Basarab I. Denumirea de Loviștea va continua să existe ca denumire populară care desemnează bazinul Titeștilor, până la granița cu Oltul, în apus, și cu munții, de jur-împrejur.

Un rol important în viața economică l-au avut drumurile de legătură dintre cele două  țări românești, Loviștea fiind, dintotdeauna, o răscruce importantă, nu atât de drumuri construite, cât, mai ales, de drumuri naturale, acestea fiind tocmai cele două ape, Oltul și Lotrul, așa-numitele drumuri-văi și drumuri-ape.

Adevăratul drum al Loviștei a fost însă, cel de pe valea Oltului la Câineni, Titești Perișani, la sud de Vârful Cozia, apoi în dreapta spre Râmnic și spre Oltenia. Acesta este drumul cel bătrânesc al Loviștei. După unii specialiști, drumul de pe Valea Oltului, paralel cu albia râului,  a avut în vechime doar două etape de folosire eficientă: pentru a fi trecut cu vehicule timp de vreo de 2 veacuri, în epoca de stăpânire romană în Dacia și timp de două decenii în perioada de stăpânire a Olteniei de către austrieci. Consemnarea lui Grigore Tocilescu, făcută în urma săpăturilor din 1894, arată că Cetatea de la Titești era în legătură cu cea de la Rădăcinești, întrucât un drum roman le lega pe acestea și ducea la Câineni, spre Turnu Roșu, ceea ce ilustrează că romanii foloseau drumul Loviștei. Este de presupus că romanii, înainte de a folosi drumul Oltului, foloseau drumul bătrânesc al Loviștei. Pons Vetus este denumirea care arată că aici, la Câineni, era o punte veche înainte de venirea romanilor. Vechiul drum al Loviștei a avut în istoria românească o mare importanță. „S-a observat cu dreptate, afirma Nicolae Iorga, că întemeierea principatelor noastre, întâiul principatul Țării Românești la Argeș,  pe la 1300 și pe urmă principatul Moldovei,  la Baia,  pe la 1360, a fost în legătură cu o arteră de comerț care trecea de la miazănoapte la miazăzi,  sau mai bine cu cele trei ramificări care s-au diferențiat pe urmă, trecând prin principatul muntean, pe lângă una sau două, altele care treceau prin Moldova. Drumul Sibiului era,  de fapt,  drumul Loviștei; el nu mergea doar dea lungul Oltului, ci devia între Câineni și Râmnic, trecând prin Titești, Perișani, Sălătruc.  Drumul principal continua spre sud, la capitala domnească din Argeș, domnii Țării Românești fiind în strânsă legătură cu ungurii, ceea ce face din drumul Loviștei un drum umblat în mod frecvent”.

Loviștea era străbătută prin mijloc nu doar de cele două drumuri pastorale, ci și de o întreagă rețea, de jur împrejur, de o altă rețea de drumuri pastorale, de munte. Se poate spune că Loviștea era un cuib de munte în care dau și din care pornesc, în toate părțile, o mare mulțime de drumuri pastorale, ceea ce face din acest ținut un nucleu de răscruce de drumuri, foarte important. Aspectul acestei regiuni este asemănător unei cetăți,  fiind perfect închisă din toate părțile. Acestei cetăți naturale i s-au adăugat în dreptul celor trei porți din cele trei defileuri, trei   cetăți. Prima cetate, Castra Traiani, de la Gura Văii, a fost ridicată de romani pe locul unei vechi cetăți dacice. Ea se află în apropierea unei alte cetăți dacice, Buridava. Este de presupus că și pe Defileul Boiței să fi existat locuri întărite dacice, la fel și la intrarea Perișani-Sălătrucu, care era drumul cel mai ușor de accesat. Dacii își cunoșteau, cu certitudine, punctele vulnerabile și prin urmare, au avut zone întărite în toate cele trei posibile căi de acces.

Grigore Tocilescu a fost interesat și a cercetat ținutul Loviștei. El a subliniat că în dreptul Jiblei, la nord de Castra Traiana, limesul alutan se despărțea în două direcții: una mergea în sus, pe malul stâng al Oltului, iar cealaltă, cu direcția est, ducea la castrul de la Rădăcinești. Aceste castre și stațiuni, care însoțeau limesul, aveau rolul de a-l apăra, pe de o parte, dar și de a supraveghea pătrunderea, pe defileu, a unor potențiali invadatori. Pe malul stâng al Oltului,  la circa 40 km. de Râmnicu Vâlcea, romanii au înălțat cetatea Pretorium situată la marginea actualului sat Racovița. La câteva sute de metri spre sud, în gura râului Băiașului, în marginea satului Copăceni,  romanii au construit un alt castru,  ca o completare a celui de la Racovița, despre care Grigore Tocilescu spunea că închidea atât Valea Oltului,  cât și Valea Clocoticiului, castrul de la Copăceni având rolul de a păzi gura Văii Băiașului. Castrele romane din poarta Coziei aveau rolul de a proteja defileul Coziei și închiderea celorlalte guri de văi (a Titeștiului și a Băiașului).

 Pe defileul de sud-est, cel al Perișanilor, a existat castrul de la Rădăcinești iar la Titești,  în extremitatea sudică,  romanii  au ridicat încă un castru, cu scopul apărării nu doar a drumului Loviștei,  ci și valea largă care comunică între Titești și Racovița,  unde păzea Castrul Pretorium.

  Prin urmare, romanii au ridicat fortificații în toate locurile vulnerabile, pentru paza intrărilor/ieșirilor din văi și pentru străjuirea drumurilor, iar la jumătatea distanței dintre Perișani și Racovița, au construit turnul de pază, cunoscut sub denumirea de Turnul lui Doancă. Se poate afirma că întregul hotar a Loviștei a fost protejat de romani printr-o centură de fortificații.

  Austriecii au înălțat, între anii 1717-1719, vestita cetate Arxavia, sau Strasbourg, care să împiedice accesul dușmanilor pe Valea Oltului, în sus, dacă aceștia ar fi intrat în Loviștea. O altă cetate construită de romani în capătul nordic al defileului Boița-Câineni, este cunoscută sub denumirea de Caput Stenarum. Alte două cetăți medievale au fost construite în legătură cu Loviștea: cetatea de la Tălmaciu, redenumită mai târziu Landskrone și cetatea de la Turnu Roșu,  cu rol de pază în punctul nordic al defileul de la Boița. Este posibil să fi fost mai multe cetăți de apărare împrejurul Loviștei, dar, cu certitudine cele deja menționate au fost identificate în cercetări arheologice și au intrat în circuitul de informare științifică, numărul lor impresionant argumentând, o dată în plus, importanța deosebită a acestui vechi ținut românesc, Țara Loviștei.

Castrul roman de la Titești

Revenind la Castrul roman de la Titești (Dosul Dealului) sunt  câteva zone aici în care se mai zăresc destul de bine urmele zidurilor de altădată. Ziduri construite din piatră, din bolovani de mărime medie legați între ei cu un liant, probabil cu un mortar aflat  la îndemâna romanilor în vremurile acelea, cel mai probabil din var și nisip. Zidurile castrului au cu mult peste un metru lățime, aproape către doi metri. O construcție robustă, realizată să reziste asediului. Sunt încă vizibile destul de bine colțurile fostei cetăți, zidurile dintre acestea fiind, pe alocuri, dispărute. Se știe că mulți săteni din Titești s-au folosit de-a lungul vremii de pietrele provenite din zidurile castrului roman pentru ridicarea de locuințe proprii. Pe latura de sud-vest a castrului, există încă urmele unui contrafort, o întăritură masivă din piatră, făcând corp comun cu zidul castrului.

În anii '70 a ajuns în Titești, în Dosul Dealului, o companie militară care, sub conducerea unui colonel (Vlădescu), a efectuat săpături în zona ruinelor castrului roman.

Părerea mea este că această zonă ar trebui investigată, în continuare. Terenul pe care a fost zidit castrul aparține acum unui locuitor al satului Titești. Zidurile castrului au fost invadate de arbuști care se dezvoltă în preajma zidurilor extinzându-se și peste acestea, cu urmări nefaste pentru construcție. Împiedică, în primul rând, vizibilitatea, resturile zidurilor neputând fi puse în evidență corespunzător. În al doilea rând, rădăcinile arbuștilor crescuți se întind printre pietre, provocând dislocarea de materiale din zid, degradându-l.