Nu calea este imposibila, ci imposibilul este calea! – DEPENDENTELE

 

„Şi Iov a răspuns Domnului zicând:

Știu că poți să faci orice şi că nu este nici un gând care să nu ajungă pentru Tine faptă.”

(Iov 42, 1 – 2)

“A face biserică din cărămizile iadului lumii acesteia, transformând-o instant în Rai! Aceasta pare a fi unica soluție viabilă în aceste vremuri de cernere. Este de fapt și singura ce se află în puterile noastre! Căci acolo unde se termină puterea noastră, începe puterea lui Dumnezeu. Să nu-I cerem deci mai puțin decât imposibilul! Nenumărate sunt căile Domnului, și atât de adânci … Toate trebuie văzute prin prisma dumneze­iască. Însă noi ne limităm în a le vedea doar prin prisma omenească. De multe ori, şi Domnului, în rugăciune, Îi cerem niște lucruri atât de mici, uitând că ar trebui să-I cerem imposibilul! Că Domnul este Cel Unul care poate imposibilul. Cu posibilul ne mai descurcăm și noi, omenește. Imposibilul însă, nu avem nici măcar curajul de a-l cerem lui Dumnezeu. Și asta arată doar slaba noastră credință, până la urmă. Însă El S-ar bucura atât de mult S-ar să-L punem la încercare cerându-I imposibilul! Paul Evdokimov, mare teolog al secolului XX, spunea: „Nu calea este imposibilă, ci imposibilul este calea”. Acesta este motto-ul care ar trebui să ne ghideze în viață, pe toți. Să îndrăznim! Să pășim spre imposibil! „ - † Atanasie de Bogdania

Am primit în ultimul timp la redacție numeroase apeluri privind sfaturi, îndrumare și rugăciuni pentru vindecarea de adicțiile zilelor noastre: internet (implicit pornografie), jocuri de noroc, alcool, droguri, shopping etc. Este o serioasă problemă, un flagel care a cuprins întreaga societate, indiferent de vârstă ori statut social. Mrejele plăcerii și/sau fuga de durere, sunt răsfirate nevăzut, întrepătrunse și strâns legate, cuprinzând cu putere în păienjenișul lor pe aproape oricine. Căci să fim onești, este vreunul dintre noi care să nu se fi confruntat cu măcar una dintre aceste patimi??!

Ne propunem să venim în ajutorul celor care, direct sau indirect (printr-un membru de familie, prieten, coleg) se confruntă cu dependențe și cu urmările lor catastrofale atât pentru suflet cât și pentru trup. Vom căuta căile de vindecare și de îmbărbătare, plecând din start de la convingerea din primele rânduri, că „ceea ce nu este cu putință la oameni este cu putință la Dumnezeu” (Luca 18, 27). Vom intra în detalii cu privire la diferitele tipuri de dependență și în cuprinsul unor articole viitoare, când vom propune și citirea unor rugăciuni potrivite. În cele ce urmează dorim să evidențiem că IUBIREA este cheia acestor noi provocări ale zilelor noastre, și anume că iubirea de sine egoistă aduce dezastre, în timp ce iubirea de Dumnezeu și de aproapele stinge focul pornirilor celor greu de înfrânat.

Dragostea de sine vs. dragostea de aproapele

„Cine posedă egoismul posedă toate patimile... Nu fi iubitor de sine și vei fi iubitor de Dumnezeu; nu căuta plăcerea în tine și o vei găsi în ceilalți” - Sfântul Maxim Mărturisitorul.

Dintru început, fără a fi totuși sentențioși, trebuie să subliniem că la baza nesănătoasă, dar puternică, a adicțiilor, stă iubirea bolnavă de sine. Atâta vreme cât Mântuitorul ne cere să îl iubim pe aproapele nostru ca pe noi înșine, înseamnă că iubirea și stima de sine nu sunt în ele însele un păcat. Patima intervine atunci când, fără a ține cont de răul pe care ni-l facem nouă înșine și celor din jur, dăm curs pornirii către consumul de otravă trupească și sufletească, ajungând să fim de fapt proprii noștri sabotori, dovedind că mai mult ne urâm decât să ne iubim. Maica Siluana Vlad, fondatoarea Centrului de formare și consiliere Sfinții Arhangheli, spunea: “Ura de sine vine din iubirea pătimașă de sine. Din ambiția aceea demonică de a fi stăpân, singur stăpân, fie și rău, asupra mea! Ieșirea este acea recunoaștere și cunoaștere a limitelor, a neputinței noastre. Ci atunci să strigăm la Domnul și să facem tot ce ne învață El ca să fie cu noi și în noi, ca să ajungem să trăim efectiv ce spunea Apostolul: „Când sunt slab, atunci sunt tare!”. Ce minune! Dacă noi, om drag, am accepta că nu putem face nimic fără Domnul, n-am mai avea nevoie și nu ne-am mai procura și întreține nicio suferință!”

Primul pas logic și concret spre vindecarea de orice adicție este recunoașterea ei. Este la fel ca în cazul oricărui păcat. Îl constatăm, îl recunoaștem, acceptăm că am fost în stare să îl facem, dar nu deznădăjduim. Alergăm la Doctorul sufletelor pentru dezlegare, iertare și tămăduire. Dacă s-a ajuns la deznădejde, salvarea este iubirea și mijlocirea aproapelui, căci singuri nu ne putem coborî de pe cruce. Maica Siluana ne sfătuiește: “Un om în deznădejde nu poate fi ajutat decât cu rugăciune, în prima etapă. Cu rugăciune, strigăt în deznădejde la Dumnezeu: „Doamne, nu lăsa în deznădejde pe cel de lângă mine!” Niciodată să nu-i spunem: „Lasă că-ţi trece, o să treacă! Nu merită… ”. Noi ştim că în momentele de durere gândul că trece nu ne-ajută şi nu trebuie să-l folosim în nici un fel. Mai departe trebuie văzut ce înseamnă iubire din toată inima.”

Recunoașterea adicției este o chestiune dificilă și delicată. Uneori ea este dată în vileag de apropiații persoanei dependente, care văd schimbările negative din viața sa, alteori contactul cu legea este cel care o vădește (un accident auto provocat de consumul de alcool, un leșin dat de consum de droguri, un furt dat din disperarea de face rost de bani pentru jocuri de noroc sau stupefiante etc.), dar nu este exclus ca în momentele de luciditate și cel dependent să fie conștient de calea greșită pe care se află și să discute despre problema sa cu cei apropiați. Dar chiar și așa, de la recunoaștere până la acceptare și vindecare, calea este anevoioasă din cauza schemelor mentale în care am ajuns să ne blocăm ca într-un labirint întortocheat, asemenea unei închisori. Apare atunci un paradox: “Pe măsură ce omul descoperă că nu poate ieși din închisoarea dependențelor sale de lucruri pieritoare și dăunătoare în care se zbate, devine tot mai pregătit pentru a-L auzi și asculta pe Dumnezeu. Pe Dumnezeul Cel Viu Care-Și dă Viața Sa omului, și vine efectiv și Se sălășluiește în el, și trăiește cu el, toate ale sale: de la respirație până la Inspirație! Cu El, lecțiile pe care le ai de făcut devin liturghie! Cu El, relația cu părinții devine iubire, chiar dacă, de multe ori, răstignită! Cu El, păcatul devine moarte și ura păcatului devine o formă a nașterii de sus! Lumea fuge de Hristos pentru că a ales să inventeze, crezând că e creator, surogate de hrană fie trupească sau sufletească, ori duhovnicească (consumă ce le oferă duhurile întunericului, (n.r.: căci și aici este o chestiune subsidiară, dar frecventă a zilelor noastre, aceea de a căuta și de a urma dumnezei străini ) )... Lumea fuge de Hristos pentru că fuge de Dumnezeu dorind să-și fie sieși dumnezeu!” (Maica Siluana Vlad)

Dumnezeu l-a creat pe om să fie fericit! Omul simte aceasta și tinde spre a dobândi fericirea, numai că o confundă de multe ori cu surogate. Dacă nu este educat din vârstă fragedă să tolereze frustrările, să nu se lase copleșit de ele, dacă omul nu știe de copil că este și suflet, nu numai trup, că are un înger păzitor și mai ales un Dumnezeu Atotputernic și Atotștiutor deasupra lui, atunci va căuta fericirea pe căile pierzării, fiindcă aparent sunt mai ușor de parcurs. Recompensa imediată dată de substanțele chimice care se produc în creier odată cu consumul obiectului adicțiilor noastre, va fi cu greu biruită de recompensa amânată, survenită din răbdare, din abstineță, din înlănțuirea de bună-voie a pornirilor păcătoase, de înnăbușirea demonilor din noi. Părintele Teofil Părăian ne aduce aminte că omul a fost creat să se bucure de frumusețile raiului, în grădina Edenului, raiul de pe pământ și că este “Credinţa noastră că Dumnezeu l-a creat pe om ca să fie fericit şi omul poate să fie fericit, are condiţii să fie fericit iar când are şi împotriviri în lumea aceasta (necazuri, suferinţe), dacă are credinţă în Dumnezeu, dacă ţine seama de Dumnezeu, are mai multe posibilităţi de a-şi manifesta izbânda. Bucuria şi iubirea se unesc foarte bine între ele în sensul că iubirea e fericitoare şi cuprinde în sine bucuria. Credinţa creştină este o credinţă a bucuriei pentru că ni-L aduce pe Dumnezeu aproape, prin Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care este Fiul lui Dumnezeu.” (Arhimandritul Teofil Părăian, Pentru cealaltă vreme a vieții noastre, Editura Deisis, 2001, p. 145)

Așadar, dacă pentru unii ar părea că este deja cam târziu și aproape imposibil din cauza abisului în care au căzut, crucial ar fi efortul de a preveni căderea în adicții a tinerei generații, a copiilor. Pentru aceasta se cere în primul rând dreapta socoteală dobândită prin educația din copilărie, educație creștină, acasă și în biserică. “Daţi-mi o generaţie de mame creştine bune şi voi schimba faţa lumii!”, afirma Sfântul Ioan Gură de Aur. Ori, într-o societate ca cea contemporană, în care multe mame sunt preocupate de sănătatea trupească a copiilor lor, de alimentația echilibrată, de participarea la activități și sporturi pentru o bună dezvoltare fizică, este imperios necesară și dedicarea timpului cu jertfelnicie pentru sănătatea emoțională a celor mici. Ce dureros ne pare când auzim de mame care aleg pentru copii cele mai bune școli, cele mai organice alimente, cele mai frumoase parcuri de joacă și cele mai  în tendințe haine, dar neglijează sau ignoră complet viața bisericească. Copiii primesc zilnic suplimente de vitamina D, le sunt făcute vaccinurile recomandate de medici pentru a preîntâmpina boli trupești, însă în ceea ce privește creșterea spirituală, rămân ani în șir doar cu împărtășania de la Sfântul Botez. Părinții le lasă pentru vârsta maturității decizia apartenenței religioase, zicând că fac bine în a nu-i constrânge și limita, că îi cresc în libertate și emancipare. Este o capcană cumplită, o greșeală enormă. Argumentele sunt numeroase. Cel mai dramatic este acela că nu ne naștem cu un certificat de garanție privind lungimea vieții. Oricând, oricine, poate muri, dar „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” promite Mântuitorul Iisus Hristos.

Propunem mersul curajos al tuturor părinților responsabili împotriva curentului amăgitor al acestei lumi. Suntem pentru educația care impune limite, pentru uzitarea interdicțiilor, contrazicând metodele moderne de parenting, care sunt excesiv de permisive și năucesc o minte necoaptă de copil. Imitarea modelelor greșite va avea implicații majore și uneori ireversibile încă de la vârsta pre-adolescenței. Nu vă temeți și nu vă rușinați să aduceți copiii la biserică, să îi luați în pelerinaje, să îi faceți părtași la Sfintele Taine. Prea ușor este adoptată moda ședințelor de terapie la psiholog în detrimentul Tainei Sfintei Spovedanii. Oricât de bun ar fi, un psiholog nu va putea niciodată să șteargă și să dezlege suferințele emoționale. Singurul care o face este Mântuitorul Iisus Hristos, în Taina Spovedaniei și a Sfântului Maslu, prin rugăciunea preotului. De asemenea, tot mai des, chiar și în grădinițe, se organizează ședințe de yoga pentru copii, cu momeala că îi ajută la postură, la respirație, la meditație. Este viclenia celui rău de a-i prinde de mici pe copii în capcana sincretismului. Vor face un ghiveci din toate cunoștințele dobândite aleatoriu despre religie și spiritualitate, vor fi ambigui și incapabili să iși găsească și asume adevărata identitate creștin-ortodoxă. De aici și tăvălugul adicțiilor, de exemplu: 

• Părinții dedică timp majoritar serviciului (inclusiv prin a pleca în străinătate fără copii), iar copiii cresc însetați de nevoia discuțiilor, a timpului petrecut împreună, se simt abandonați, neiubiți, caută simpatie și iubire în rețele de socializare, evită însingurarea intrând în meandrele mediului vitual;
• Părinții oferă necondiționat și din abundență toate cele materiale copilului, mai puțin hrană sufletească. Foamea ontologică după fericire și Dumnezeu, venită din inconștient, îi face pe tineri să și-o astâmpere prin consum de droguri, alcool, tutun, pornografie. Totul, din nevoia de validare ca persoane, de a simți acea stare de bine, de euforie, de speranță, de a experia plăcerea.
• Lipsa interdicțiilor va crea impresia tinerilor că au dreptul la orice, vor gusta din toate fără teama de consecințe, fără frica de Dumnezeu și fără remușcări față de părinți.

Când părinții se jertfesc pentru copii, nu prin a se face robi muncii, ci prin a echilibra munca și viața de familie, când se împotrivesc circumstanțelor exterioare prin puterea dată de Harul Duhului Sfânt, primită din belșug la Sfânta Liturghie, când conștientizarea faptului că ne-am născut pentru Cer, pentru o veșnicie în comuniune cu Dumnezeu, copleșește mundanul și materialul, atunci împlinim de fapt Porunca cea mare a Iubirii și facem faptele mântuirii. Atunci și copiii vor avea încredere în sfaturile părinților și în ei înșiși, vor respecta limitele și interdicțiile (de exemplu cu privire la petrecerea timpului pe telefonul mobil, tabletă etc), vor iubi munca în familie alături de părinți și își vor putea suma de mici responsabilități, vor face faptele milosteniei și vor învăța să nu fie egoiști, ci să dăruiască, conștienți fiind că tot ceea ce și ei au este un dar de la Dumnezeu.

Fie fete, fie băieți, vor învăța să se respecte unii pe alții, să fie cuviincioși și să evite anturaje periculoase. Vor fi stăpâni pe sine și vor ști că nu validarea unui grup atipic, fie el și foarte cool este cheia succesului social, ci demnitatea ființei curate în gânduri și fapte și curățite prin Tainele Bisericii. Vor ști despre pericolele și efectele consumului de alcool, droguri, tutun, vor fi cumpătați și circumspecți și le va da Dumnezeu tăria de a respinge anturaje vicioase, chiar cu riscul unei aparente însingurări. Este doar aparentă această marginalizare de care atâtora le este teamă, deoarece, este un vid în societate de oameni de caracter, de oameni stâncă, de oameni reper, iar pronia divină va face să se găsească nu numai munte cu munte, ci și om cu om, spre împărtășirea din aceeași comuniune și din același mântuitor Potir.

„Să respectăm, vă rog, curăția, să ne păzim sfințenia. Pentru ce să ne pogorâm la necinste, cinstiți fiind? Pentru ce să ne îngrijim trupul mai mult decât se cuvine, pe care puțin după aceea îl vom lăsa mormântului? Pentru ce să socotim că plăcerea este dulce, când ea cu adevărat este durere ucigătoare? Căci plăcerea este undița diavolului. Plăcerea este veninul pierzaniei. Plăcerea este văpaia focului nestins și totuși noi, oamenii ne avântăm spre ea ca niște robi legați cu jurământ. Privind, nu vede și auzind, nu aude, având simțurile pervertite. Oare ce este mai cumplit decât această viață? Mie mi se pare că este mai ușor de răbdat să fii predat fiarelor sălbatice, decât pierzătoarelor patimi. Fiindcă acolo trupul piere, dar aici se pierd și sufletul, și trupul.

Cel virtuos este fără frică și pe pământ și pe mare. Căci Îl are sălășluit în el pe Dumnezeu către Care și strigă în toate câte i se întâmplă: Nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine ești, Nu mă voi teme de mii de popoare care împrejur mă împresoară. Nu mă voi teme când se va cutremura pământul și se vor muta munții în inima mărilor. Iată viața cea bună! Aceasta este fericita viață pe care și noi am îmbrățișat-o, fraților, cu mila lui Dumnezeu, și la care am venit, să ne sârguim și mai mult a ne grăbi spre ea, toate răbdându-le pentru evlavie, exersându-ne în toată ascultarea, înfășurându-ne în toată smerenia, îngrijindu-ne de toată curăția sufletului, văzând moartea lucrând înaintea feței noastre. Amin.” - (Sfântul Teodor Studitul, Catehezele mici, Cateheza 26, traducere de Laura Enache,  Editura Doxologia)

va urma